Contele, Don Rodrigo.

DON RODRIGO

Două cuvinte, conte.

CONTELE

Zi!

DON RODRIGO

Fără vorbă multă:

Cunoşti tu pe don Diego?
CONTELE

Da.

DON RODRIGO
Mă-ndoiesc, ascultă.

Ştii oare că bătrânul acesta vrednic fu
Virtutea şi mândria epocii lui, ştii tu?
CONTELE

Se poate.

DON RODRIGO

Ştii că-i sânge de-al său văpaia vie
Ce-mi scapără-n privire? O ştii?
CONTELE

Ce-mi pasă mie!

DON RODRIGO

La patru paşi de-aici te-oi face ca s-o ştii!
CONTELE

Copil plin de trufie!

DON RODRIGO

Nu te nelinişti!
E-adevărat, sunt tânăr, dar pentr-un suflet mare

Valoarea nu aşteaptă ca vârsta s-o măsoare!
CONTELE

Tu care-o spadă încă n-avuşi în mână, vrei
Să te masori cu mine?

DON RODRIGO
Fac parte dintr-acei

Cari nu-arată cinc-s, de două ori pe lume

Şi de la-ntâia faptă ştiu să-şi eâştige-un nume!
CONTELE

Curajul care-accste cuvinte ţi-l vădesc, Mă deprinsesem zilnic în ochi să ţi-l citesc:
Văzând în tine noua Castiliei mărire în gândul meu Ximenii te-am fost menit de mire.

Eu îţi cunosc iubirea şi-mi place a vedea
Că datoria-ţi este mai sfântă decât ea, Că tot ce simţi nu poate avântul să-ţi înşele, Că rara ta virtute răspunde stimei mele
Şi ginere voindu-mi un cavaler întreg, De la-nceput ştiut-am pe cine să aleg.
În sufletul meu mila îşi face totuşi cale;
Ţi-admir curajul, însă de anii tăi mi-e jale, Deci lasă gândul ăsta ce-ţi poate fi fatal, Căci între noi duelul ar fi prea inegal.
Mi-ar face prea puţină onoare-o biruinţă, Triumfu-i fără slavă de-nvingi cu uşurinţă.
Te-o'r crede toţi de-a pururi căzut de braţul meu
Şi moartea ta la urmă am s-o deplâng tot eu!
DON RODRIGO

De marea ta-ndrăzneală nedeamnă ţi-e-ndurarea:
Se teme să-mi ia viaţa cel ce mi-a luat onoarea?
CONTELE

Te du d-a ici!

DON RODRIGO

Să mergem făr-a mai discuta!

CONTELE
Ţi s-a urât cu viaţa?
DON RODRIGO

Ţi-o temi cumva pe-a ta?
CONTELE

Vin', tu-ţi faci datoria şi-i demn un fiu do jale
Când supravieţuieşte onoarei spiţei sale.