Don Femando, Don Rodrigo, Don Diego, Don Arias, Don Sancho.
DON FERNANDO

Urmaş viteaz şi nobil al unei vechi familii
Ce-a fost un stâlp statornic al falnicii Castilii

Neam de strămoşi iluştri cu glorios trecut
Pe care de la-ntâiul tău pas l-ai întrecut, Orişice dar din parte-mi prea mic şi prea puţin
Spre-aţi răsplăti izbânda aşa cum se cuvine.
Pământul ţării mele de prădăciuni ferit
Şi sceptrul meu de tine în mâna-mi întărit, Şi maurii-n risipă goniţi de mica-ţi ceată, Nainte să pornească viteaza mea armată.
Nu sunt isprăvi de care mă pot plăti aşa
Precum mi-ar fi dorinţa şi cum ar merita.
Răsplata-ţi fie regii captivi care te-admiră:
Ei Cidul lor pe tine în faţă-mi te numiră.
Şi dacă Cid înseamnă „stăpân" pe limba lor, Nu-ţi pizmuiesc un nume aşa de sunător.
Fii Cidul deci de-acuma: l-a numelui tău faimă

Grenada şi Tolcdo să tremure de spaimă.
Şi numele acesta s-arate tuturor
Cât preţ pun eu pe tine şi tot ce-ţi sunt dator.
DON RODRIGO

În faţa voastră, sire, mă simt plin de sfială, Isprava mi-e prea mică şi-i daţi prea multă fală, Şi laudele voastre mă fac să mă roşesc
Că nu-s destul de vrednic de cinstea ce-o primesc.

Ştiu că-s dator cu viaţa şi sângele din vine
Să mă jertfesc, o, sire, spre-al ţării voastre bine
? I-n lupta-aceasta sfântă de voi cădea răpus mi fac doar datoria ca orişice supus.
DON FERNANDO

Toţi cari se strâng în juru-mi, chemaţi de datorie, Nu şi-o-împlinesc cu-atâta avânt şi bărbăţie.
Şi dacă tu ca dânşii te mărgineai să fii, N-ai fi putut atare izbândă să obţii.
Deci lauda primeşte-o şi spune-mi pe-ndelete
Povestea biruinţei vitezei tale cete.
DON RODRIGO

Ştiţi, sire, că în spaima întâiului minut, La vestea că păgânii Ia porţi au apărut, Cinci sute de prieteni la noi se adunară
Şi-n starea-mi tulburată de şef mă proclamară.
Iertaţi-mi graba dacă în zbuciumul de-atunci
Din partea voastră, sire, n-am aşteptat porunci, Din pricina primejdii prea mari şi-a vremei scurte:
Dar îmi riscam viaţa, de m-arătam la curte
Şi viaţa-mi osândită mi-era mai dulce-apoi
S-o pierd în chip mai vrednic în lupta pentru voi.
DON FERNANDO

Îţi iert fireasca pripă de-aţi răzbuna ocara:
Precum ai apărat-o, te apără-acum ţara:
Să te acuze poate Ximena cât de mult, Ca s-o mângâi doar numai de-acum am s-o ascult.
Dar spune mai departe.

DON RODRIGO

Sub mine-naintează

Ăst pâlc, purtând pe frunte a bărbăţiei rază.
Eram cinci sute numai, dar până am venit
În port, ca prin minune, trei mii ne-am pomenit, Aşa de mult a noastră semeaţă-nfăţişare
Redeştepta curajul în gloatele fugare!
Ascund îndată două treimi, cum am sosit, În vasele pe care acolo le-am găsit, Şi restul cetei care creştea din clipă-n clipă, Arzând de nerăbdare în juru-mi se-nfiripă, Se culcă jos, şi-n paza celei mai mari tăceri
Petrece-o bună parte a minunatei seri.

Din ordinul meu streaja se face nevăzută

La rândul ei şi planul ea astfel mi-l ajută
Şi plin de îndrăzneală eu mă prefac că am
Din partea voastră, sire, lozinca ce-o dădeam.

Sub palida lumină ce picură din stele

Spre noi, de flux aduse, vin treizeci de vintrele;

Le saltă apa-n spume şi c-un obştesc avânt
Şi maurii şi marea în port acuma sunt.
Noi îi lăsăm să treacă; în pace tot le pare;

Nici un soldat pe ziduri şi nici în port n-apare, Şi de tăcerea noastră vicleană amăgiţi
Nici nu le vine-a crede că sunt primejduiţi.
La ţărm trag, ancorează, coboară şi se-ndreaptă
Netemători, de-a valma, în cursa ce-i aşteaptă.
Noi năvălim atuncea c-un chiotit prelung

Şi strigătele noastre până la cer ajung.
La răcnetul navalei răspund cei din corăbii

Şi maurii-şi pierd capul împresuraţi de săbii!
De-o groază fără margini cuprinşi, dau înapoi:
Ei alergau la pradă şi întâlnind război
Pierduţi se cred'nainte ca lupta să înceapă: îi prididim pe ţărmuri, îi prididim în apă, Răzbindu-i fără preget în groaznic vălmăşag, Şi nu apucă bine să-nchege un şirag, Că până să s-aşeze în linie de bătaie
Noi facem sânge maur să gâlgâie-n şiroaie!
Dar principii lor totuşi să-i strângă reuşesc, Curajul lor renaşte şi-acum se rânduiesc;
Văzând că fără luptă sunt osândiţi pierzării într-înşii se deşteaptă curajul desperării:
S-opresc pe loc şi drumul acuma ni-l închid, Făcând în contra noastră din iatagane-un zid.
Şi apa şi uscatul şi flota, schela toată
Se schimbă-ntr-o imensă arenă-nsângerată, Pe care duhul morţii se-ntinde-atot stăpân.
O, câţi eroi de-ai noştri necunoscuţi rămân
Şi ce isprăvi măreţe, ce strălucite fapte
Rămân învăluite pe veci în neagra noapte, În care, martori sieşi tot insul se lupta
Nebănuind izbânda de partea cui va sta!

Eu însumi pretutindeni pe-ainoştri îndemnându-i, îmbărbătam pe unii, pe alţii stăm să-i rândui, Ca să-i reped în luptă când vremea le-a veni, Şi n-am ştiut nimica până în zori de zi.
Ele ne-arată-n fine ai biruinţei lauri.
Atunci îşi pierd curajul înfricoşaţii mauri
Şi dorul de-a învinge cedează spaimei lor
Când desluşesc că trupe ne vin într-ajutor.
S-aruncă în corăbii, odgoanele le taie

Şi fug cu huiet mare din câmpul de bătaie, Nemaivoind să ştie aceşti ostaşi mişei
De pot să se retragă şi regii lor cu ei.
Nu simţul datoriei, ci groaza-i stăpâneşte.
Îi adusese fluxul, refluxul ni-i răpeşte!
În vremea asta regii, de-âi noştri năpădiţi, Şi apăraţi de-o seamă de oameni, toţi răniţi,
• Mai luptă, cu nădejdea să-şi vândă viaţa bine.
Zadarnic le dau sfatul eu însumi să se-nchine:

Cu iataganu-n mână, ei stau nenduplecaţi;
Dar când îşi văd ostaşii de moarte seceraţi, Că singuri se mai luptă, că-nfrângerea-i deplină, Ei cer "să vină şeful. M-arăt – şi mi se-nchină, Vii i-am trimis îndată aici, pe amândoi.
Aşa-ncetă şi lupta din lipsă de eroi
Şi-n felu-acesta, sire, luptând penim-apărarea.