CĂMILA

Te duci, deci, Curiaţiu? Virtutea ucigaşă
Te-mpinge fericirea să o sugrumi din faşă?
CURIAŢIU
Vai, simt şi văd prea bine, că voi muri-n curând
De mâna lui Horaţiu, sau de dureri plângând.
Spre-această preamărire mă-ndrept ca la tortură;

O blestem şi-o întâmpin, în sufletu-mi, cu ură;
Urăsc tot ce mă face în Alba demn de stimă

Iar chinul deznădejdii se urcă pân-la crimă.

Ameninţ cerul, soarta, căci visul mi l-au rupt.
Te plâng, mă plâng şi totuşi pleca-voi să mă lupt.
CĂMILA
Nu; te cunosc prea bine; tu vrei să fii rugat

Ca astfel, pentru mine, să fii de-ai tăi iertat.

Prin faptele-ţi de arme eşti, astăzi, cunoscut;
Primi prin ele, Alba, mai mult decât a vrut.

Ca tine, nimeni altul n-a fost mai ne-nfricat;

Mai mulţi ca tine, nimeni, duşmani n-a secerat.
Ţi-e numele cu faimă, nimic nu-i mai lipseşte;
Deci lasă altui rândul să-l vezi cum se-mplineşte.
CURIAŢIU
Să-ndur ca altă frunte cu nimb să se-ncunune,
Când, prin chemarea-i, slava, pe fruntea mea îl pune?
Vrei, neamul, bărbăţia să mi-o-nvinovăţească
Că, de intram în luptă, putea să biruiască,
Şi că, virtutea-mi trage, prin dragoste, să moară,
Că, tot trecutu-mi falnic, e astăzi de ocară?
Nu, Alba, după cinstea ce-mi vine de la tine,
Prin mine vei învinge sau vei muri cu mine!
Trăind fără ruşine, murind fără de pată,
De soarta-ţi biata-mi soartă, de-apururi e legată.
CĂMILA

Nu vrei să vezi că, astfel, pe mine mă loveşti?
CURIAŢIU
Eram al ţării mele, când nu ştiam că eşti!
CĂMILA

Cum, poţi să-ţi pierzi cumnatul şi dârz, fără fiori,
Să treci şi peste soră?
CURIAŢIU
Suntem vai, muritori!

A Albei şi a Romei alegere îngheaţă
Şi numele duioase şi tot ce-i drag în viaţă!
CĂMILA

Tu ai putea, deci, capu-i să mi-l aduci tăiat,
Cerându-mi ca, drept plată şi-n schimb, să-mi fii bărbat!
CURIAŢIU
Nu mai gândi, Cămila; durerea e prea mare.

Să te iubesc.
— Atâta mai sunt acum în stare.
Plângi, draga mea?

CĂMILA

Vezi bine că trebuie să plâng

Când, chiar iubitu-mi cere din viaţă să mă frâng.
Pe pragul nunţii noastre, unde credem că sunt,
Tot el dărâmă visul, gonindu-mă-n mormânt,
Iar inima-mi rănită cu-acest surâs se-nchide,
Că dragul mă iubeşte şi-atunci când mă ucide.
CURIAŢIU
Puteri ne-nvinse graiu-ţi din plâns agoniseşte;
Un ochi frumos e tare când lacrima-l păzeşte;
Mi-e inima învinsă de tine, când suspini;

Virtutea-mi chiar regretă că-ţi icse-n drum cu spini.
Nu-mi ruina tăria cu biata ta durere;

Nu-mi sugruma virtutea cu-a jalei mângâiere;

O simt cum îngenunche sub chipul adorat;

Cu cât iubirea creşte, cu-atât nu-s Curiat.
Pierzând prietenia ce m-a privit cu silă,
Cu dragostea putea-voi să lupt fără de milă?
Hai, pleacă; nu mai plânge; făptura-ţi mă-nfioară.
Sau vrei să-ţi zvârl în faţă cuvinte de ocară?
De-a ta niînie crudă m-aş apăra mai bine,
Şi ca s-o merit află, că te alung din mine.
Loveşte-n necredinţă şi-n goala amăgire!
Nu-ţi par aceste vorbe destulă necinstire?
Atunci ascultă: află că toate le urăsc!

Nu e destul? Mai află că nu te mai iubesc!

Vai! Tu, virtute aspră, în care mă închid,
Nu pot să fiu de stâncă decât dacă ucid?
CĂMILA

Nu mai ucide; iată, iau cerul chezăşie,
Că te-oi iubi de-a pururi, în loc să-ţi port mânie.
Te voi iubi de-a pururi, aşa ingrat, perfid,
Dar nu râvni ca braţu-ţi s-ajungă fratricid.
De ce sunt eu romană; de ce roman nu eşti?
Ţi-aş pregăti cununa să te împodobeşti;
Curaj ţi-aş da în luptă, în loc să te gonesc,
Căci, ca şi pe-al meu frate aş şti să te păzesc.
Am fost, vai! Astăzi, oarbă în rugăciunea mea:

Dorindu-i să învingă, doream doar moartea ta.

Dar iată-l că soseşte, iar biata lui soţie
învinsă ca şi mine, e-nfrântă de urgie.