CURIAŢIU
Sabina e cu dânsul! Ca inima să-mi frângă

Nu ajungea Cămila? Vine şi ea să plângă?
Îngăduind să-nvingă prin lacrimi un roman, Vreţi, zei, ca tot prin plânsu-i să-nvingeţi şi-un alban?
SABINA

Nu, nu, iubite frate; eu vin cu tristu-mi pas

Să te mai văd şi astfel, să-mi iau şi bun rămas.
Suntem prea drepţi la suflet ca să te temi că eu
Aş îndrăzni curajul să ţi-l mai judec rău.
Această grea-neercare dacă v-ar clătina, Pe soţ ca şi pe frate, pe veci i-aş renega.
0 rugă am a face, mânală de dreptate, Deopotrivă demnă de soţ ca şi de frate.
Vreau lupta prea cinstită să fie preacurată, Iar slavei ce-o aşteaptă, s-o-ntorc neîntinată;
Să-i dau o strălucire ne-amestecată-n crimă

Ca să puteţi fi duşmani c-o ură legitimă.
Sunt singura prin care voi vă simţiţi uniţi;
Voi între voi.
— Eu stinsă.
— Ce-aţi mai putea să fiţi?
Deci, rupeţi fără milă, această legătură
Şi cumpăraţi, prin moarte-mi, al vostru drept la ură;
Şi Alba, ca şi Roma, v-o cer; deci ascultaţi:
Să mă ucidă unul şi-apoi mă răzbunaţi.
Atunci a voastră luptă născută din mânie, Nu va mai fi pătată de nici o infamie, Iar braţul ce lovi-vă întâi, va fi curat, Sau sora sau soţia având de răzbunat.
Nu vă mânjiţi prin asta a cinstei sărbătoare;
Voi nu doriţi mărunte pricini de-ncăierare.
Iubirea pentru ţară vă apără de chin, Căci mai puţin aţi face, de-aţi fi voi mai puţin, Se cere, fără ură, să moară un cumnat;
Priviţi ce se cuvine să fie-njunghiat.
Începeţi deci cu sora să o scăldaţi în sânge; începeţi cu, soţia, care de groază, plânge; începeţi cu Sabina, dar fără de cruţări, Făcând din ea o jertfă pentru-ale voastre ţări.
Sunteţi duşmani în lupta ce nimb v-aduce vouă:
Tu-al Romei, tu al Albei.
— Iar eu contr-amândouă.
Cum! Aţi dori ca vie s-aştept o biruinţă
Scăldată în lumină dar şi în suferinţă, Şi-n care sacrii lauri şi-un braţ ce-a biruit, Să fumege de-un sânge pe care l-am iubit?
Dar inima, putea-va-ntre voi să se mai ţie, Ca soră pe deoparte, pe de-alta ca soţie, Siăvind învingătorul, plângând pe cel învins?
Nu, nu; de mult Sabina în chin se va fi stins.

Atât măcar, chiar moartea va şti să-mi dăruiască, Căci, liniştea eternă prin voi o să-mi sosească.
Ce staţi? Ce vă opreşte? Vai, suflete haine, Vă temeţi de pumnalul care loveşte-n mine?
Dar mâinile acestea, când veţi lupta mai vajnic, Vor şti să nu mai fie al deznădejdii paznic, Iar ale voastre spade întinse să străpungă, Vor trebui, la duşman, prin mine să ajungă.
HORAŢIU
Soţia mea!
CURIAŢIU
Tu soră!

CĂMILA

Ai biruit, Sabină!

SABINA

A inimii căldură, deci, nu vă e străină?

Ce teamă vă cuprinde? Voi sunteţi luptători?
Pe voi, Alba şi Roma, v-alese-apărători?
HORAŢIU
Ce ţi-am greşit, Sabina? Şi cum ai fost jignită, Că-ncerci o răzbunare atâta de cumplită?
Onoarea mea nu-ţi place? Insă cu care drept
Vii să-mi distrugi avântul şi săyl loveşti în piept?
Ajungă-ţi că uimirea mi-a da o-nfiorare, Dar lasă ziua asta cu-ntreaga-i sărbătoare.
Gândeşte-te la mine şi nu mai încerca
Să-mi birui îndârjirea cu deznădejdea ta.

Fugi, nu vreau îndoiala s-o am tocmai prin tine, Căci ale tale vorbe mă umplu de ruşine, îngăduie cu cinste, cum am trăit, să mor.
SABINA

Dacă te temi de mine, primeşte-un ajutor.