BĂTRÎNUL HORAŢIU
Copila mea, opreşte al plânsului şuvoi;
Nu-i potrivită jalea când cinstea e cu noi, Căci nu pe drept mai plângem căderea-n nefiinţă, Când ea împodobeşte a ţării biruinţă.
Când Roma-nvinge Alba, nimic nu se mai cere, Iar orice suferinţă e-o dulce mângâiere.
De ţi-ai pierdut iubitul, un om doar s-a sfârşit, Ce-şi va găsi egalul în Roma, negreşit.
Când neamul tău e astăzi simbol de vitejie, Vor fi destui să ceară ca să le fii soţie.
Mă duc să-i spun Sabinei aceste ştiri. Ştii bine
Că pentru ea-s mai grele decât sunt pentru tine.

Trei fraţi ucişi prin braţul bărbatului iubit, îi dau mai multe drepturi să plângă nesfârşit.
Dar sper, grăbindu-mi paşii, la vreme să ajung, Din sufletu-i furtuna cu sfaturi s-o alung, Iar mintea-i înţeleaptă, slujind-o şi acum, Prin inima-i curată, spre soţ, şi-o face drum.
Tu, totuşi, stăpâneşte-ţi durerea.
— Şi se poate!
Primeşte-l, dacă vine, smerită, ca pe-un frate, Arată că-i eşti soră, iar chinul tău ţi-l frânge, Căci sunteţi, deopotrivă, născuţi de-acelaşi sânge.