CĂMILA

Am să-i arăt, fireşte şi cu temeinicie, Cum dragostea înfruntă a sorţii vitregie
Şi nu primeşte legea făcută de-un tiran
Cu nume de părinte, dar sufletul duşman.
Durerea mea îţi pare nătângă, fără vlagă?
Cu cât o vei lovi-o, cu-atât mi-o fi mai dragă, Vai, tată fără milă! Prin îndârjirea mea
Durerea mi-o voi face la fel cu soarta-mi grea!

S-a mai văzut vreodată mai schimbătoare soartă?

În fiecare clipă un alt alean mă poartă, Blândeţe şi cruzime pe rând să le înduri
Şi să primeşti atâtea cumplite lovituri!
S-a mai văzut un suflet menit să poarte-ntr-însul

Amarul, bucuria, nădejdea, teama, plânsul.

— Corneille-Teatru
Un suflet rob atâtor ciudate-mprejurări, 0 jucărie-n mâna cumplitei întâmplări?
Oracolu-mi surâde, un vis mă chinuieşte;
Iar pacea-mi stinge spaima ce lupta mi-o măreşte; în pregătiri de nuntă veni un zvon cumplit:
Iubitul, cu-al meu frate, să lupte e sortit;

Şi-această deznădejde nu-i nimeni s-o-nţeleagă!
Dezleagă omul moartea dar zeii vin şi-o leagă, învinsă, Roma, pare; al meu, fiind alban
Nu varsă din cruzime un sânge de duşman.
Vai, zei! Mi-aţi dat durerea drept soră şi stăpână, Când mi-am văzut cetatea şi fraţii în ţărână.
Ceream prea mult în clipa când, fără de păcat, îl mai iubeam, păstrându-i un gând înaripat?

Destul de pedepsită prin moartea lui, prin felul

Cum îmi ajunse vestea, cum s-a sfârşit măcelul:
Vrăjmaşul lui, el însuşi mi-a povestit voios
Cum mi-a căzut iubitul! Slăvea, lăudăros, întunecata faptă, cu fruntea luminată

De fala vitejiei.
— Când eu cutremurată, îl ascultam pierdută şi fără să tresalt, Cum îşi clădea mărirea pe moartea celuilalt.
Dar nu le-ajunge-atâta, îmi cer o jerftă nouă:

Să râd şi să mă bucur, cu suflet rupt în două, Să preamăresc eu însămi pe-nvingătorul uns
Şi să sărut o mână ce pieptul mi-a străpuns!
Într-un prilej de-atâta durere pentru mine, E un păcat să sânger, să plâng e o ruşine!
Virtutea lor de piatră te cere fericit;

De nu eşti fără milă n-ai suflet oţelit.
O, inimă, reneagă asemenea părinte;

Nici fiică, dar nici soră nu vreau de-aici-nainte

Să le mai fiu! Ce mândră mă simt că pot să plâng;

Când nu se-ndoaie nimeni sunt mândră că mă frâng!

Durerea mea, dă-ţi drumul în lacrimi şi blesteme;
Când nu mai am nimica de cine m-aş mai teme?
Nici o-ndurare pentru acest învingător!

Durerea mea, primeşte-l c-un glas fulgerător!
Batjocoreşte-i faima, mânia-i răscoleşte, Să-i umilim trufia cu care se mândreşte!
S-apropie. Fii gata să-i arătăm din prag, Cum s-a purtat iubita la moartea celui drag.