HORAŢIU
Cu braţu-acesta, soră, pe fraţi i-am răzbunat;
El, zarul sorţii noastre duşmane, l-a schimbat;
Destinu-a două state stă în această mână, Şi Roma, peste Alba, o face azi stăpână.
Priveşte-acum aceste trofee şi dovezi
Şi-arată-ţi bucuria prin care le serbezi.
CĂMILA

Doar lacrimi nesfârşite, atât pot să le-nchin.
HORAŢIU
Nu-ngăduie, triumful, să ai nici un suspin;

Au fost, în luptă, fraţii, răscumpăraţi prin sânge, Ca umbrele lor scumpe, să ceară a-i mai plânge.
Când cinstea-i răzbunată, nu am pierdut nimic!

CĂMILA

Spre fraţii mei privirea de chin n-o mai ridic;
Iar amintirea dragă a lor n-o să mă vadă, Ştiindu-le-mpăcarea, căzând tristeţii pradă.
Doar pe iubitu-mi nimeni nu este să-l răzbune.

Cjim vrei să-l dau uitării fără de vină.
— Spune?
HORAŢIU
Ce spui, nefericite»?

CĂMILA

Vai, scumpe Curiat!

HORAŢIU
O, tu, nedemnă soră, cu suflet desfrânat!

Pe un duşman al ţării, pe care l-am zdrobit, 11 mai evoci duioasă şi-l chemi ca pe-un iubit!
Pornirea-ţi ucigaşă şi-a gândului tău fiere, Cu fiecare strigăt o răzbunare cere.
Cu patimile tale vorbeşte cât mai rar, Nu-mi mai roşi obrazul cu chinul tău flecar; înăbuşe-ţi văpaia durerii de femeie, îhalţă-te senină, spre marile-mi trofee, Iar ele să alunge din tine tot ce-i rău.
CĂMILA

Vai, dă-mi atunci un suflet sălbatic ca al tău, Şi dacă vrei să afli ce clocoteşte-n mine, Redă-mi pe Curiaţiu, nădejdea mea de bine, Sau lasă-mă durerea în tihnă să mi-o port!
L-am adorat în viaţă şi-l plâng, ştiindu-l mort.
Să nu mai vezi în mine pe sora de-altădată;

Nu sunt decât iubita, prin tine-ndoliată.

Pe urma ta, de-acuma, la pândă pas cu pas, Strigoaică nendurată, cu bocete în glas, Te-oi urmări şi veşnic te-oi întreba de dânsul, Călăule, tu, fiară, ce-mi iei până şi plânsul;
Şi care-n nebunia triumfului, ai vrea
Să-l mai ucizi o dată, prin însăşi mâna mea!
Blestemul de urgie pe capul tău să cadă;

De mii de ori, ca mine, să fii durerii pradă

Şi prin ticăloşie să te mânjeşti, să cazi, Târându-ţi în mocirlă renumele de azi!
HORAŢIU
S-a mai văzut vreodată atâta oarbă ură!

Crezi, tu, că-ngăduinţa nu-şi are o măsură, Iar blestemul acesta va fi nepedepsit?
Iubeşte-l, dar, în taină, pe-acel care-a murit, Dar să nu faci greşeala de-a-i preaslăvi fantoma, Uitând necugetată că te-ai născut prin Roma!
CĂMILA

Nu-mi mai vorbi de Roma.
— Înverşunarea mea!
De Roma, ce-mi ucise pe-acel ce mă iubea;

De Roma, care-ţi dete şi viaţa şi mărirea;
De Roma, care mie mi-a dat nefericirea!

Vecinii săi, cu ură, unească-se cu toţi, Să-i surpe temelia, lovind-o-n strănepoţi;
Şi dacă nu-i ajunge Italia întreagă, Să văd cum alte neamuri în contra ei se leagă, Apusul, Răsăritul, întregul univers, Pe trupul ei să-şi poarte nimicitorul mers!
Să i se prăvălească zidirile! Să-şi taie
Cu mâna ei, să-şi smulgă şi ochi şi măruntaie, Şi trăsnetele-n ceasul sortit de nenoroc, Pe capul ei să cadă într-un potop de foc!
Din ochii mei, urgia de flăcări să ţâşnească, S-o mistuie, cenuşa în vânt să-i risipească, Să văd cum cel din urmă roman îşi dă suflarea, Şi fericită-n moarte, să-mi urlu răzbunarea!
HORAŢIU
(trăgând spada, îşi urmăreşte sora care fuge)
Destul! Răbdarea, datoriei, îi trece al meu braţ;
Te du-n infern şi plânge-ţi iubitul Curiat!
CĂMILA
(rănită, din spatele scenei)
Vai, ucigaş!
HORAŢIU
(întorcându-se în scenă)
Primeşte pedeapsa asta dreaptă.
Oricine-o fi ca tine să ştie ce-l aşteaptă!