Adrasle, Izabela.

ADRASTE

O, de-i aşa, mă paşte un jalnic nenoroc!

Suspin şi sufăr groaznic – şi stau mereu în loc;

Cu toate că mă scurmă o dragoste adâncă

În marea mea iubire voi nu vă-ncredeţi încă.

IZABELA

0, domnul meu, eu nu ştiu de ce mă-nvinuiţi.

Pot inspira iubire – şi cred că mă iubiţi;

Prea limpede mi-aţi spus-o-n suspine arzătoare

Şi chiar de-ar fi în totul să nu le dau crezare, Dacă-i bărbatul sincer, eu gata sunt oricând

Să îi acord favoarea de-a-l crede pe cuvânt.

Vă cer acelaşi lucru; şi pentru a răspunde

Iubirii voastre-aprinse, nimic nu voi ascunde.

Vă rog deci să mă credeţi – şi lucrul e firesc;

Voi mă iubiţi pe mine, dar eu nu vă iubesc.

ADRASTE

0, cât sunteţi de crudă şi ce cuvinte grele!

Aceasta e răsplata atenţiilor mele?

Iubirea-mi credincioasă nu merită alt preţ

Decât pedeapsa crudă a unui lung dispreţ?

IZABELA

Noi lucrului îi spunem precum ni se năzare;

Ce-i spinul pentru mine, e pentru voi o floare;

Şi ce numiţi iubire, credinţă sau plăceri, Eu le numesc prigoană, supliciu şi dureri.

Susţine fiecare credinţa-i cu tărie.

Voi credeţi în iubirea ce îmi purtaţi. Dar mie

Ea-mi pare ucigaşă. Voi credeţi că-i de preţ

Un lucru ce-mi inspiră doar ură şi dispreţ.

ADRASTE

Dispreţul vi-l stârneşle deci sfânta mea iubire

Ge-mi fuse hărăzită de cer drept mântuire.

Da, cerul când venisem pe lume-n prima zi

O inimă îmi dete doar pentru-a vă iubi.

Şi fără-a vă cunoaşte, vă cuprindeam în suflet

De când zvâcnise-n pieptu-mi întâiul meu răsuflet.

Iar când privirii voastre mă dăruiam cândva, Vă-napoiam comoara ce vă aparţinea

Şi care sus în ceruri, vă fuse hărăzită.

IZABELA

Mai bine-ar fi fost alta de cer îmbogăţită;

Să mă iubiţi vi-i soarta, a mea, să vă detest;

Să ne supunem ambii destinului celest.

De altfel şi în ceruri aveţi de ură parte

Şi ispăşiţi pesemne vreun păcat de moarte;

Căci nu există-n lume un zbucium mai cumplit

Decât să-ţi dai iubirea, dar fără-a fi iubit.

ADRASTE

De îmi cunoaşteţi, doamnă, durerca-atât de bine, îmi refuza-veţi mila ce doar mi se cuvine?

IZABELA

Mi-e milă, dimpotrivă şi cu atât mai mult

Cu cât suspinul vostru degeaba îl ascult

Căci tot ce v-ar aduce atâlea suferinţe

E biata mulţumire a sarbedei credinţe.

ADRASTE

Un tată mă susţine. Şi deci al meu amor

La dânsul va recurge spre-a cere ajutor.

IZABELA

Nu-i calea cea mai dreaptă ce duce pân'la mine.

Cu-aceasta, mai degrabă, vă faceţi de ruşine.

ADRASTE

Sper totuşi că-nainte de-al soarelui apus

Să văd că un părinte voinţa şi-a impus.

IZABELA

Iar eu nutresc speranţa să văd în seara asta

Un amorez ce iarăşi îl va lovi năpasta.

ADRASTE

Asprimea voastră, doamnă, e fără de sfârşit?

IZABELA

Vă rog, vorbiţi cu tata – căci eu m-am plictisit!

ADRASTE

Purtarea voastră rece, cum văd, e regretată

Dar vreţi să vă îndemne voinţa unui tată.

Mă duc la el acuma. Dar jur pe ce-am mai bun

Că doar poruncii voastre eu vreau să mă supun.

IZABELA

N-aveţi decât să mergeţi spre-această ţintă vană.