Făţarnicul! Mă place şi dânsul în sfârşit,
Dar cum se mai preface că este-ndrăgostit!
De-amorul meu ce-i pasă? Sunt pentru el o joacă

Şi mă iubeşte-n glumă ea timpul să-i mai treacă.
Lipsindu-mă de-amorul ce mi se cuvenea,
Se jură că m-adoră şi totuşi nu mă vrea.
Iubeşte-le pe toate şi inima ţi-o-mparte;
Ibovnice sau soaţe să ai de ele parte
Şi lasă-ţi interesul să-mpace al tău dor;
Să nu crezi că pe una din noi o-nşeli uşor.
Pentru-un amor pe zestre e prea sus Izabela

Şi eu mă cred prea bună pentru amoru-acela
Vândut po bani. Ca tine, la rându-mi am glumit

Ca să nu bagi de seamă ce tare m-ai jignit.

Un om nu se fereşte cât timp nimic nu ştie.
Şi mă răzbun mai lesne de-ascund a mea mânie;
Blândeţea-mi prefăcută o cursă ţi-a întins
În care te vei prinde, sub ochii mei, învins.
Dar stai! Cu ce purtarea ţi-ar fi ea vinovată?
E vrednic de pedeapsă cel ce norocu-şi cată?
Tu mă-ndrăgeşti. Doar banul te face infidel.
În veacul nostru, cine nu s-ar purta la fel?
Să-i iert aşadar răul ce-mi face fără vină.
Să-i las dar fericirea ce-o merită, deplină.

De nu mă vrea şi dragă îi sunt, e pedepsit;
De-l mai iubesc, de rele aş vrea să-l ştiu ferit.
O, Doamne! În ce stare mă-aduce-ngrijorarea!

Aproape că sunt gata să-i iert toată purtarea.

O, demnă răzbunare, cum poţi îngădui
Ca dreapta mea mânie să-nceapă a slăbi?

El mă iubeşte – totuşi nedemnă mă socoate.
Eu îl iubesc – şi dânsul de mine joc îşi bate.
Taci, dragoste nebună! E timp să pedepsesc;

Ţi-am dat cuvântul doară şi vreau să-l împlinesc.
Când vana mea nădejde stârneşte-n mine furii,
Decât a ta dulceaţă, prefer dulceaţa urii.
În sufletu-mi domnească deci ura mea de foc:
O dragoste-ntinată, nu-i dragoste de loc.