CLINDOR

(în temniţă)

Voi, amintiri frumoase a fostelor delicii!

Curând vă veţi preface în crâncene suplicii!

În ciuda spaimei morţii şi-a groaznicei dureri, Eu vă rechem în minte, supreme mângâieri!

Rămâneţi lângă mine, imagini de-odinioară, Ca soarta mea cea crudă să-mi pară mai uşoară;

Când aripile morţii spre mine vor veni

Şi fără Indurare sfârşitu-mi vor vesti, Veniţi şi voi, să-mi spună a voastră amintire

Că-mi fuse dăruită o mare fericire.

Şi dacă mă voi plânge cândva de-asprimea lor, Să-mi amintiţi că-n viaţă am fost cutezător.

Mult prea măreţe planuri eu am urzit în viaţă:

Iubirea-mi fu nebună, speranţa îndrăzneaţă;

A fost o crimă faptul că m-am îndrăgostit.

Prin moarte va să-mi fie păcatul ispăşit.

Ce mare mi-i norocul că viaţa mea fidelă în slujba ta sfârşeşte, frumoasă Izabelă!

Şi viaţa mea curmată de mână de călău, Devine glorioasă, căci mor de dragul tău.

O, vai! Mă-nşel eu singur cu vanele-mi silinţe

De a-mi ascunde-oprobiul acestei suferinţe.

Să părăsesc eu ochii a căror dulci priviri

M-au înălţat prin vraja fatalei lor iubiri?

Un ucigaş fantomă cu umbra-i mă doboară;

S-a prăbuşit în viaţă, dar mort, el mă omoară;

Nu m-am temut de braţu-i, de numele-i mă tem;

Călăi se nasc o mie din cruntul său blestem.

Şi sângele-i, perfidul, deşi s-a scurs din vine, Asmute împotrivă-mi fiinţe mai haine, A căror patimi oarbe, ce greu le înţelegi, Comit pe faţă-omoruri, la adăpost de legi.

0 crimă vor să facă din fapta-mi vitejească

Şi-acestui mizerabil vor capu-mi să-l jertfească;

Ei zic că interesul întregii ţări slujesc; într-o sentinţă blândă cum să nădăjduiesc?

Astfel, n-aveam ce face: eram pândit de moarte, Fugit-am de pieire – şi tot de ea am parte.

Scăpat-am de-un pericol, dar ăsta-i şi mai rău, îmi doborâi rivalul, dădui de un călău.

Gândesc cu-nfiorare la trista-mi întâmplare

Şi clipele de tihnă sunt doar o grea-ncercare;

Acum, în toiul nopţii, mi-e somnul alungat

Şi-a morţii hâdă schelă eu văd cum s-a-nălţat;

Dar iată magistraţii, în dimineaţa tristă, Citind cu glas puternic sentinţa lor sinistră; încătuşat, în lanţuri, vociferări aud:

E gloata ce aşteaptă deznodământul crud.

Cu ochii văd călăul ce moartea-mi pregăteşte;

Fiinţa mea se pierde şi mintea-mi rătăceşte

De nicăieri nădejde, nici urmă de-ajutor.

De frica morţii însăşi, presimt că am să mor.

O, scumpă Izabelă, tu ce-mi aprinzi iubirea, Alungi şi spaima morţii, mi-aduci şi liniştirea!

De cum evoc surâsul divinei tale guri, Se risipesc aceste diabolice făpturi.

Oricât de aspră-i soarta ce-acum o voi cunoaşte, Să te gândeşti la mine – şi-atuncea voi renaşte.

Dar ce? În toiul nopţii se umblă pe la porţi?

Amice, vii la mine? Ce ştiri cu tine porţi?