FLAMINIUS

Îmi cere Roma, sire, nainte de plecare,
Să vă prezint, prin mine, acum, o-ntâmpinare.
Ea a crescut la sânu-i pe fiul vostru; ştiţi;
De îngrijirea dată nu cred să vă-ndoiţi,
Căci, prin virtutea-naltă şi-alesele-nsuşiri
Ce-n sânge-i fac să ardă regale moşteniri,
Cunoaşte, sire, arta domnească de-a impune,
Cum majestatea voastră o crede şi o spune.
Deci, dacă ţineţi seama de-această-nvăţătură,
Daţi ordin să domnească; Senatul vă conjură;
l-aţi insulta speranţa şi preţul ce l-a pus,
Lăsându-l ca să moară pierdut ca un supus.
Semnaţi acum decretul ca eu să pot vesti
ţinutul unde prinţul, ca rege, va domni.
PRUSIAS

Iubirea ce i-o poartă poporul şi Senatul, Va
întâlni în mine, pe tată, nu ingratul.
Eu cred că prinţul are mari merite de rege
Şi nu pun la-ndoială ce spuneţi, se-nţelege;
Dar iată, prea ilustre, pe prinţul Nicomed,
Care mi-a dat trei sceptre, în care mă încred;
Se-ntoarce chiar acuma din altă biruinţă
Şi, pentru vitejia şi marea lui credinţă,
îngăduie răspunsul să-l dea în locul meu.

NICOMED

Tu poţi pe-Atal, stăpâne, să-l ungi ea domn, nu eu

PRUSIAS

Această întrebare folosul tău ţinteşte.

NICOMED

Numai al tău, stăpâne, pe mine mă priveşte.
Ce intervine Roma şi cum acest Senat,
Tu încă viu şi rege, se-amestecă în stat?
Fii sănătos, domneşte cât ţi-o trăi făptura;
Apoi, să hotărască sau Roma sau natura.

PRUSIAS

Pentru aşa prieteni e bine-a încerca.
NICOMED

Cine-ţi împarte ţara doreşte moartea ta;
Pe astfel de prieteni, politica ne cere.

PRUSIAS

Nu mă certa cu Roma şi marea sa putere;
Nu mânia romanii, prieteni străluciţi.
NICOMED

Nu pot să văd cum regii de ei sunt umiliţi.
Oricine-ar fi, deci, fiul ce Roma ni-l trimite,
Eu îi cedez ploconul voios, pe negândite.
Dar dacă ştie arta de a conduce-o ţară,
De ce-a trimis aicea o astfel de comoară?
Avea chiar datoria să ţină-accst odor
Sau pentru-a-l face consul sau, poate, dictator.

FLAMINIUS

(lui Prusias)

Insultele acestea, gândite infernal,
Cuprind veninul, sire, lăsat de Anibal;
Acest duşman de moarte al gloriei romane,
L-a învăţat doar ură şi năzuinţi duşmane.

NICOMED

Nu; mi-a lăsat în suflet un îndreptar de foc:

Să preţuiesc romanii, dar să nu-i tem de loc.
I-am fost elev, ştiţi bine şi asta-i cinstea meh.
Iar dacă, azi, Flaminius, atacă umbra sa,
El, totuşi, va răspunde, cândva că prin otravă,
A-ngenuncheat un geniu, stingând atâta slavă,
Dar să şi ţină minte că, marele cartag,
Prin tatăl lui Flaminius zdrobi al Romei steag.

FLAMINIUS

Insulta e prea mare!

NICOMED

Nu insultaţi pe morţi!
PRUSIAS

Dai naştere la certuri din felul cum te porţi.
Răspunde la-ntrebare, ce crezi şi foarte clar.

NICOMÈD
Ei bine! Dacă-i vorba să dai un tron în dar,
Atal să fie rege, căci Roma o doreşte;
Şi, cum oriunde, Roma tiranic stăpâneşte,
E pentru regi poruncă să-i deie ascultare.
Atal e mare, mare, ba încă şi mai mare
La inimă, la suflet, la gând; e un titan;

Dar e cam mult să credem ce spune un roman.

Să trecem, deci, la fapte şi să-l vedem ce ştie;
Să-i cântărim virtutea, măreaţa vitejie:
Dă-i, sire, a ta oaste, să lupte ca soldat,
Să facă pentru dânsul, ce eu ţi-am închinat,
Şi să domnească mândru pe tot ce-a cucerit,
Purtând pe cap coroana de rege strălucit.
Eu îi rămân la ordin, chiar din acest moment,
Ca să mă ia-n suită, să-i fiu locotenent.
Mă-ndrituiesc romanii, cu fapte consacrate,
Căci, Scipio vestitul, sluji, pe al său frate;
Iar când, pe Antiohus, în sclav l-au prefăcut,
Un frate mic conduse pe cel dintâi născut.
Tot ţărmul helespontic, tot ţărmul egeean,
Pământul asiatic ce încă ni-i duşman,
îi dau prilej de lupte ce-l vor încorona.

FLAMINIUS

Aceste ţări, Senatul, le ia sub paza sa;
Deci nu-ncercaţi să-ntindeţi a voastre cuceriri,
De nu vreţi să v-atrageţi cumplite pedepsiri.

NICOMED

Ce crede-al nostru rege, acum, nu văd prea bine;

Dar într-o zi sper, totuşi, să fiu stăpân pe mine
Şi-atunci, vom şti ce-nseamnă aceste-ameninţări.
Fortificaţi din vreme câteşitrele ţări
Şi să-mi zvârliţi în cale obstacole duşmane,
Cerând, din timp, să vină armatele romane;
Dar, dacă tot Flaminius sosi-vă să lovească,
Un nou lac Trasimene prin noi o să găsească!

PRUSIAS

De bunătatea-mi, prinţe, eu văd că abuzezi;
Pe-ambasadorul Romei învaţă să-l stimezi,
Iar preţuirea-naltă pe care acum ţi-o fac.

NICOMED

Dă-mi, sire, libertatea sau spune-mi ca să tac.

Nu voi răspunde altfel, vorbind pentru un rege,
Când văd că, peste tronu-i, ni se impune-o lege.

PRUSIAS

Tu mă insulţi într-una cu reaua ta purtare;
Mai stăpâneşte-ţi firea şi-aprinsa cutezare.

NICOMED

Nu pot să văd, stăpâne, puterea-ţi stăvilită;
Că-n plin avânt, dorinţa de luptă mi-i oprită;
Că eşti, cu îndrăzneală, atât de-ameninţat,
Iar ameninţătorul să stea neînfruntat.
Vrei să mă plec acelui ce-mi spune îndârjit

Că, voie n-am, de astăzi, să-nving nepedepsit?

PRUSIAS

(lui Flaminius)

Iertaţi, ilustre, vârsta şi clocotul din piept;
Dar mintea şi cu vremea l-or face înţelept.

NICOMED

Şi mintea ca şi vremea-mi deschid ochii prea bine
Iar vârsta-i va deschide atât cât se cuvine.

Dacă duceam o viaţă, precum Atal, tihnită,
Plin de-o virtute goală pe cât de-nchipuită

(Căci, astfel o consider de nu e creatoare;
Iar tămâierea-atâtor bărbaţi cu braţul tare,
A căror strălucire la Roma i-a fost dată,
Nu e virtute mare când nu e imitată);
Deci, de trăiam în tihnă, nu veşnic în război,
Cum a trăit el însuşi, printre ai săi eroi,
Bitinia, desigur mi-ar fi lăsat-o toată,
Cum fiu-o moşteneşte, ca prim născut, din tată,
Şi nu dorea să-l facă atât de iute rege,
De nu aveai victorii prin spada-mi, ca prin lege;
Dar cum ea vede astăzi Bitinia unită

Cu cele trei coroane şi, astfel, întărită,
Râvneşte să ne-mpartă şi-n] lanul ăsta pus,
Atal e mult prea mare să fie-al meu supus!
Şi, cum, slujind, loveşte în fratele mai mare,
Decât ca Alexandru virtuţi mai multe are;
Dorind să-mi fie-asemeni, îmi cere cu dispreţ,
Şi bunul moştenirii şi-al sângelui meu preţ.
Slăviţi să fie zeii, că umbra creşte mare
Pe Roma, prin curaju-mi şi faima viitoare;
Puteţi acum, ilustre, s-o liniştiţi mai bine,
Dar nici o consimţire nu cereţi de la mine;
Cel care-nvăţătura mi-a dat pe vremuri, mie
Nu m-a-nvăţat vreodată să fac o josnicie.

FLAMINIUS

Din câte judec, porinţe, în luptele avute,
Te duse interesul mai mult de cât virtute.
A voastră vitejie de slavă-ncununată,
Se află în depozit doar, la al vostru tată;
El este păzitorul renumenului vestit;

Voi pentru voi, alteţă, aveţi ce-aţi cucerit,
Iar măreţia asta de tronul său legată,
Doar peste-a voastră frunte se lasă revărsată.
Da, vă credeam, o, prinţe, cu mult mai generos;
Romanii nu sunt darnici în propriul lor folos,
Căci, Scipio, al cărui curaj l-aţi lăudat,
N-a vrut să fie-o clipă-n Cartagina-mpărat,
Iar din putere-adusă poporului roman,
El şi-a păstrat doar titlul slăvit de african!
Dar azi, numai la Roma virtuţile fac şcoală,
Căci restul omenirii e altă plămădeală.
Cât de acele gânduri de stat, ce vă frământă,
Şi credeţi că a voastră putere ne-nspăimântă,
De-aţi întreba şi oameni cu simţ mai ponderat,
V-ar arăta, alteţă, ce rău v-aţi înşelat.
Dar, cum respect pe rege, mă voi opri acum.

Al vostru foc războinic să nu mai facă fum,
Şi meditaţi cu râvnă la toate ce v-am spus
Ca să gândiţi, alteţă, mai limpede, mai sus.

NICOMED

Doar timpul botărî-vă, cândva, dar ne-ndoios,
De este-o nălucire sau de-i un gând frumos.
Cu toate-acestea.

FLAMINIUS

Totuşi de vă lăsaţi vrăjit,
Să cuceriţi prin arme ce-i demn de cucerit,
Senatul vă dezleagă; dar, cum e-ngăduit
Amicul să ţi-l aperi, când este încolţit,
De nu o ştiţi, alteţă, acum vreau s-o aflaţi
Şi vă previn, prin sfatu-mi, ca să nu fiţi miraţi;
Apoi, puteţi năvalnic s-aveţi tot ce visaţi,
Tot ce pe-ascuns, în suflet, acum adulmecaţi:
Galatia şi Pontul şi-ntinsul Capadochii,
Bitinia şi restul care vă fură ochii;
Dar bunul moştenirii, al vostru preţ din sânge,
Atal nu-l egalează şi nu vi-l poate-nfrânge;
Cum orice împărţeală e pentru voi supliciu,
Iar Roma nu doreşte s-aveţi un prejudiciu,
Acest prinţ stăpâni-vă numai al său regat.

(Către Prusias.)
Regina Laodice îşi caută bărbat;
Prilejul, majestate, în faţa voastră vine;
Ea, e supusa ţării; deci hotărâţi ce-i bine.

NICOMED

De-aceea vreţi să-l ungeţi pe-Atal în grabă, rege,
Fără să-mi luaţi nimica, cum spuneţi, se-nţelege.
Urzeala-i delicată iar cei care-au voit-o,
Cu gândul să ajungă aici, au uneltit-o.
Cum inima-mi de-această urzire e străină,
Trataţi pe principesă la fel ca pe-o regină
Iar diademei nimeni nu-i pună gânduri rele

Căci eu voi apăra-o cu preţul vieţii mele.
Vă dau un sfat, ilustre; de-apururi nici un rege

Trăind la noi nu este legat de-a ţării lege:
Regina Laodice să facă ce va vrea!

PRUSIAS

N-ai, Nicomed, acuma, să-i spui şi altceva?

NICOMED

Nu; doar numai regina să nu mă facă, sire,
Ştiind ce sunt în stare, să-mi ies de tot din fire.

PRUSIAS

Ce-ţi poate îndrăzneala-nipotrivă-i? Ce putere.

NICOMED
Nu, sire; ea închide sau rupe o tăcere.

Dar, pentru-a doua oară vă rog, binevoiţi.
Priviţi pe Laodice regină, cum o ştiţi;
Eu vă implor.