Flaminius, Laodice.

FLAMINIUS

Maiestate, sunteţi desăvârşită.
LAODÂCË
Puteţi urma pe rege; discuţia-i sfârşită, Şi, să vă spun, ilustre, ca să nu spun mai mult:
Aici, n-am datoria şi nu vreau să v-ascult.
FLAMINIUS

Iar eu doresc, regină, oricum să vă vorbesc

Nu ca trimis al Romei, ci doar că vă iubesc.

Sunt zguduit de jalea spre care alergaţi
Şi vreau să-mpiedic soarta pe care-o provocaţi.
Vă fac, ca un prieten, această confidenţă:
Virtutea trebuieşte păzită cu prudenţă
Şi nu uitaţi, când răul în juru-i se-nmulţeşte, Nici ţara unde este, nici vremea ce-o trăieşte.
Întreaga măreţie-a curajului regal, Fără virtutea asta nu-i decât fapt brutal, Iar vrednicia-i oarbă şi-o falsă zi-n cinstire, Aduc o despărţire de dreapta fericire, Că ea se dă acelei pe care-ar fi s-o teamă, Şi numai ca să plângă marea uimire cheamă, Ca-iitr-un târziu să spună cu un suspin zdrobit: „Eram să port coroană; n-o am, căci am greşit".
Voi mâniaţi pe rege; priviţi a sa armată
Puternică şi gata oriunde să se bată;
Vă e stăpân, regină; trăiţi la curtea sa.
LAODICE

Nu ştiu dacă onoarea ne poate înşela;
Vă voi răspunde, totuşi, cum spuneţi că-mi vorbiţi:
Prudenţa mea nu doarme, ilustre, ca să ştiţi;
Şi fără să mai caut prin ce destin ciudat, Curajul plin de faimă, vă e duşman jurat, Voi spune că, virtutea în sufletu-mi regal, Nu este, cum vă pare, numai un gest brutal, C-având un drept la tronu-mi, va şti să-l cucerească, Căci va lovi-n acela ce Vrea să mi-l răpească.
E-adevărat, la graniţi se află o armată, Cum spuneţi, neînvinsă şi gata să se bată.
Dar cine o conduce şi o înflăcărează?
Chiar regele s-ar frânge, dacă cumva cutează

Din ţara lui să treacă în ţara-mi, triumfal, Şi i-aş da sfat s-aleagă pe-un altul general.
Dar eu trăiesc la curte, deci, sunt la el în ţară, Şi teama de surprize îmi este foarte clară, Iar în palatu-acesta, doresc mult să se ştie, Virtutea mă păzeşte de-abuz şi tiranie.
Poporul vede bine ce crâncen atentat

Se pregăteşte-n umbra poruncilor de stat;
Pe Nicomed îl simte; pe vitrega sa mamă

O ştie şi-o pândeşte în ura-i fără seamă;
El vede slăbiciunea regală la pământ, Căci inamicii ţării, necunoscuţi nu-i sunt;
Cât despre mine care, mă şi vedeţi sfârşită, Faţă de-Atal nu pofta mă face ne-mblânzită; îl apăr de dispreţu-mi, dar el nu înţelege, Ce l-aş simţi în suflet, dacă l-aş face rege, Căci l-aş privi de-a pururi ca pe un om comun
Născut să aibă totuşi destinul mult mai bun;
Mi-ar fi supus, ilustre, iar patul conjugal

Nu l-ar urca la rangul de soţ şi de egal.
Poporul, după mine, l-ar umple de dispreţ, Şi l-ar lovi prea tare în sufletu-i semeţ;
Ii apăr, refuzându-l, aprinsa lui dorinţă, Şi îi scutesc virtutea de-o mare umilinţă.
FLAMINIUS

De este-aşa cum spuneţi, atunci sunteţi regină
La curte şi pe-armata ce ştiţi că vi se-nchină;
O biată nălucire e regele; puterea

Ce credeţi că o are e-atât cât vă e vrerea.
Aţi şi-nceput, regină, să împărţiţi dreptate!
Iertaţi-mi îndrăzneala prea mare, maiestate, Şi-ngăduiţi ca, Roma, să spună azi prin mine
Că, a primi solie legal vi se cuvine.
Luaţi-l, de vă pare că solul vă jigneşte, Drept cetăţean al Romei pe-acela ce vorbeşte;
Lăsaţi-l să v-arate că, Roma aliată, E drumul cel mai sigur să fiţi încoronată;
Prin asta toţi vecinii se simt în strâmtorare.
Popoarele-s în pace, duşmanii în teroare;
Că, regele pe tronu-i de-a pururi e-ntărit, Când Roma îl socoate prietenu-i cinstit;
Şi că, Atal, e, astfel, mai suveran, mai rege
Decât oricare altul şi mai presus de lege;
Că, în sfârşit.
LAODICE

Ajunge, căci visuri nici nu-mi fac:

Deci, regii au coroană doar când vă sunt pe plac;

Dar, dacă Roma are regate la picioare, Pentru Atal, desigur, nu face-un lucru mare;
Iar cine ţine-n mână atâtea-mpărăţii, Nu-i bine să cerşească, urzind şi silnicii.
Dacă-l iubeşte-atâta, de ce scumpa-i persoană
Nu mi-o oferă, Roma, cu sceptru şi coroană?
Îmi pierd prea multă vreme vorbind de un supus.

Eu care, pe un rege, tot l-aş privi de sus, De voi mi l-aţi trimite şi dacă ar păta, Prin legătura voastră, c-un gest, coroana mea.
Aceste gânduri sacre nu pot să le trădez;

Nu pot primi ca rege un om ce nu-l stimez;

Şi cum îmi ştiţi, ilustre, întreaga zbuciumare, Zadarnică-i şi ruga şi orice-ameninţare.
FLAMINIUS

Cum să nu plâng, regină, această rătăcire?

Gândiţi-vă, fiţi bună, dar fără îndârjire, Ce este-acum Senatul şi tot ce poate face;
De vă iubiţi, regină, fugiţi de a-i displace.
Cartagina-i ruină, iar Întioh zdrobit;
Orice voinţă tace când Roma a vorbit, Şi totul se-ncovoaie pălind ca viaţa spumii, Când Roma e în lume stăpânitoarca lumii.
LAODICE

Stăpânitoarca lumii? Atunci ni-aţi îngrozi;
Dar ţara-mi nu-i e sclavă, nici dreptu-mi de-a simţi, De n-aş vedea că geniul lui Anibal, cum cred, Trăieşte azi şi luptă prin prinţul Nicomed;
Şi de n-aş fi convinsă că duhu-i de oştean, Ar şti să-nvingă iarăşi un general roman.
Discipolul acesta măreţ de virtuos, Ya aplica ştiinţa-i cu şi mai mult folos.
În Asia-i, războiul de glorii încărcat, Ne-arată-n care şcoală atât a învăţat.
Sunt probe, dar splendide, încât chiar Capitoliu

Ar fi să se-ngrijească să nu ajungă-n doliu.

Căci, într-o zi, ilustre.

FLAMINIUS

Această zi-i departe;

Dar ca să ştiţi cam cine destinele împarte, Chiar Anibal vă spune, de-i întrebaţi fantoma, Că învingând la Cane, s-a-nspăimântat de Roma, Şi că înfiorarea l-a-nvins ca general.
Dar, iată, maiestate, al Romei nou rival.