Pe când umbla Hristos prin țară

Lățind cuvântul său frumos,

Ovreii toți i-au scos ocară

Și cărturari de-ai lor cercară

Prilegi să piardă pe Hristos.

Așa,-ntr-o noapte-ntunecată

Când vecinicul Mântuitor

Dormea-ntr-o casă-ncreștinată,

Găsitu-l-au ovreii-ndată

Și sfat făcut-au de omor.

La miezul nopții aveau să vie

La casa unde el dormea

Și, casa pentru ca s-o știe,

Au pus ca semn și mărturie

În fața casei o nuia.

Dar Dumnezeu, cel ce scoboară

Și-n gândul cel mai nevădit,

Nu lasă p-al său fiu să moară,

Căci a răscumpărării oară

Și vremea morții n-a sosit.

Și Dumnezeu orbit-a firea

Ovreilor împinși la rău,

Încât să n-aibă nicăirea

Vrun chip de-a făptui pierirea

Născutului din Dumnezeu.

La miezul nopții-n gloată mare

Ovreii pe furiș pornesc

Sunt muți ovreii de mirare,

Că ei la casa fiecare

Ca semn câte-o nuia zăresc.

Dac-am pierdut și astăzi prada,

Cu greu putea-vom s-o găsim.

Pornește-apoi răgnind grămada,

Pierândă-n zgomot toată strada

Tăcutului Ierusalim.

Dar neputând să mai găsească

Pe Christ ca să-l omoare-n somn,

Pierdut-au noaptea dușmănească

Și n-au putut să-ndeplinească

Pierirea veșnicului Domn.

Și dintr-acea zi-nainte

Rămas-a obicei, și spun,

Ca pentru-aducerea-aminte

De noaptea mântuirii sfinte

Românii și-azi armingeni pun.