În redută numai lei;

Uite-i, mă, bașibuzucii,

Eu de-aici le-aud papucii !

Dar mai mare peste ei

Cine-mi e? Vrun Strâmbă-Lemne?

Cică și mai și, pesemne,

Unul, Ciaca-Paca-Bei.

Câte cinci pe-un ban să-i vinzi,

Că sunt tot oșteni pe-alesul,

De viteji le saltă fesul,

Pitulați pe după grinzi.

Se-ntind, nene, de căldură

De le-ajung genunchii-n gură

Mașală, cu ei te prinzi?

Ce te uiți tu, că sunt goi?

Așa-i turcu-n vitejie,

Zvârle haina ca să fie

Sprinten-foc, când e-n război.

Dârdâiesc din dinți, mă, vere

Lasă-i, mă, că-și fac putere

Dinților, să muște-n noi.

Și-ntr-o zi — să vezi acu —

Dete-Osman porunci să-i puie

Tălpilor la cizme cuie,

Și-apoi, ce-o fi fost, ce nu,

Că sări pe băț călare

Și-alergând în fuga mare

Drept la Vadin s-abătu.

Strig-Osman: — „Păsat vă fac !

Încurcați pe-aicea treaba,

Și-mi mâncați pilaf degeaba —

Vă tai ciorba, vă dezbrac!

Ahmet, Mahmet, cum te cheamă,

Tu cam tremuri, bag de seamă,

Sări, curând, că-ți viu de hac !”

Turcii, toți, gândeau: „Poftim !

Să dezbraci p-un gol ca napul

Cu ce-și bate pașa capul !"

Și-i strigară: Cioc selim !

Dar temându-se de vorba

Că Osman le taie ciorba,

Au mai zis: „Sărim, sărim !”

Și-au sărit cei lei de turci

Care cum putea mai iute:

Vin românii spre redute,

Și să stai să-i mai încurci?

Căpitanii-și pierd șalvarii,

Fac mătănii ghinărarii,

Că-i la deal, și-i greu să-l urci.

Noi strigam atunci din tun:

— „Ce fugiți, ca-n groaza furcii?

Nu vă vin din urmă turcii !

Stați, și dați-ne tutun.”

Ei de stat n-au stat nici unul

Dar ne-au azvârlit tutunul

C-așa-i turcul, suflet bun...

Acest cântec îl facui

Eu, căprarul Păvăloae,

Stând de strajă noaptea-n ploaie,

Și gândeam: „Tu râzi și spui,

Și tu n-ai cămașă-n spate !

Las că prind pe-Osman, măi frate,

Și-am să-mbrac cămașa lui !”