Când ne-au respins de la movilă,

Căzurăm mulți pe-aceste lunci.

Și-ntreg un regiment atunci,

De ce-a văzut, a plâns de milă.

În șiruri strânse și-mproșcând

Necontenit cu foc mulțimea,

Se da-ndărăt dorobănțimea,

Loc turcilor pe șes făcând.

Curgea și mult și iute focul,

Iar între-ai noștri și vrăjmași

Erau cel mult optzeci de pași

Dar noi lăsam cu palma locul.

Și, iată-n urma tuturor.

Un biet căprar, având un frate

Ucis, s-opri să-l ieie-n spate,

Și-apoi spre șir porni cu zor.

Dar, lunecând pe iarba udă

Fiind și slab, căzu-n curând,

Iar noi strigam să intre-n rând;

El a rămas nevrând s-audă.

La ochi cu pușca l-am văzut,

Îngenuncheat acolo-n cale,

Trăgând spre-arapii ce din vale

Veneau mereu. O, n-am crezut

Că omul în mânie poate

S-azvârl-așa de mult omor,

Că plumbii-n deznădejdea lor

Curg râu! Dar azi le cred pe toate.

Iar noi ne-ndepărtam mereu,

Și i-am strigat de-a multa oară

Că e nebun, că stă să moară,

Și că-i păcat de Dumnezeu.

Nevrând să-l lase pe câmpie,

Și să-l aducă neputând,

El sta cu mortul, dus de-un gând:

Străjer răzbunător să-i fie!

Dar turcii vin, tot vin, un roi,

Și tot mai larg li-e-n urmă pasul

Acum nici nu ne-aude glasul,

Acum el e pierdut de noi.

Treizeci de pași mai au nizamii,

Au cincisprezece, zece-acum

Și-aștepți pe-ai tăi, plângând pe drum,

Tu, suflet pustiit al mamii!

Dar iată-l, cade! L-a lovit

Pesemne-un plumb din multa ploaie;

Pe spate-acum murind se-ndoaie,

Dar l-am văzut cum s-a-nvârtit

Spre frate-său, căzând deodată

Cu fața-n jos, părând c-ar vra

Să-l apere pe mort așa

Și-atunci coloana-naintată

A turcilor, sosind povoi,

I-a și cuprins, urmându-și goana,

Și i-a-necat apoi coloana

Și nu i-am mai văzut apoi.

Înfiorat și-acum îmi bate

Cu jale inima, când scriu:

Strivit de turci, să mori de viu,

Veghind la capul unui frate!

Când ne-am retras pe-acele lunci,

Respinși de turci de la movilă,

Un regiment întreg, de milă,

A plâns de ce-a văzut atunci!