Porniserăm din văi adânci

Și ne târam acum pe brânci

Să nu ne prind-Osman de veste,

Că năzuim la deal spre creste,

Căci veste de-ar fi prins ai săi,

Noi n-am mai fi ieșit din văi.

Și-așa cu-ncredere vegheată

Noi răsărim pe deal deodată.

Ne văd păgânii, sar pe zid,

Potop de foc spre noi deschid.

Dar noi prin foc o rupem iute,

Crezându-ne pe sub redute.

Și nu eram! Vedeam de sus

Că altfel e de cum ne-au spus,

Că pân-acolo-i lungă cale,

O râpă-n drum și-adânca vale.

O clipă ca-mpietriți am stat;

Maiorul însă-a și plecat

Și ne-am făcut cu toții cruce:

Ei, ducă-ne-n ce foc ne-o duce!

La vale,-acum, pe râpi curând

Un rând e mort, mai moare-un rând.

Cad bombele-n pământ și scurmă

Și altele mai vin pe urmă;

Ca grindina și plumbii cad,

Se-ntunecă și-i vai ca-n iad!

Și-un plumb veni cumplit cu zborul

Și fără glas căzu maiorul.

Atunci un ofițer înalt,

Cu spada-n vânt, iar celălalt,

Trăgând mereu din carabină,

Săriră-n front; iar pe colină

Noi după dânșii, cot la cot,

Suiam orbiș, noi, leatul tot.

Cat ai clipi, muream o sută,

Muream mai mulți, căci din redută

Nu plumbi curgeau, ci râu de foc,

Și linii-ntregi cădeau pe loc.

Și-un căpitan, cel nalt, sărmanul,

Căzuse vârfuind mormanul,

Iar celălalt, acel ce-ochea,

Muri trăsnit în fața mea.

Căci uite-așa văzui de bine

Pe-un turc bătrân ochind spre mine,

Iar bietul căpitan nu-ș cum

Se puse morții drept în drum.

Am dat să-l prind, ca să nu cadă

Și-atunci căzui cu el grămadă

Și vezi, și-acum mi-e capul prost,

Că nu-nțeleg nici azi ce-a fost:

M-am pomenit la șanț deodată

Și-o cârp-aveam la cap legată.

De ce și când, de mâna cui?

Și-atâta drum eu când făcui?

Voiam să-ntreb, n-aveam pe cine,

Căci tot străini pe lângă mine.

Dar cârpa, orice taină-avea,

Atâta știu: c-a fost a mea

Și-acu la șanț! Noi rupem lanțul

Și scoborâm de-a valma șanțul.

Sărim și noi, și turcii sar

Și-i moarte-n șanț, e vai ș-amar,

Ne batem ca-n pierzarea minții,

Cu pumnii dăm, mușcăm cu dinții,

Și piept la piept ne zvârcolim,

Străbatem repezi și răzbim.

Închid de veci nizamii gura,

Iar noi îi dăm pe râpi de-a dura.

Ieșim apoi, ca duși de vânt,

Pe fața negrului pământ.

Pe lături ne-ntărim șireagul:

Și iat-un căpitan cu steagul

În fruntea noastră drum făcu:

Ura, băieți, acu-i acu!

Roiesc turbați pe zid păgânii,

Sub zid se-ndeas-orbiș românii

Și-aruncă scări, răzbesc prin fum,

Străbat mereu facându-și drum.

Trăsniți, copii, tot după mine!

Noi trăsnet după el, vezi bine.

Și iată-l, căpitanu-i sus

Pe meterez un braț a pus,

Dar șapte turci pe el săriră,

Și șapte săbii-l și loviră,

Și-al optulea, un turc bărbos,

Izbi turbat de sus în jos

În piept cu patul puștii, fiara

Și-atunci pocnind se rupse scara

Și bietul căpitan căzu

Pe spate-n șanț, și-atâta fu.

Căci s-adunau păgânii gloată

Și-un om era reduta toată,

Și-ntregul parapet un fes,

Atâta se-ngloteau de des.

Cădeam ca frunzele de brumă,

Iar sângele curgea cu spumă.

Nici loc să stai, nici drum să treci

Și fum de pușcă, să te-neci.

Și ce-am văzut atunci minune

Și-n groapă morților voi spune!

Nici chip de-acu să mergi în foc,

Nici chip să stai sub zid pe loc.

Se dete semn atuncea oastei

Să părăsească clinul coastei

Și ne-am retras departe-n văi,

Striviți, o mână de flăcăi,

Flămânzi și uzi și-ntorși din cale,

Cu sufletul topit de jale.