Neam român, văzui odată

Oastea Domnului Mihai

Zicea Dunărea-ntristată:

Fulger îns-atunci erai,

Și-alergând prin cer furtuna

Cânta vorbe românești

Astăzi stau și-ascult întruna

Și mă uit, și nu mai ești!

Dar abia rosti cuvântul

Dunărea, vuind prin văi,

Și văzu gemând pământul

Și de cai și de flăcăi.

Zornet auzi prin zare,

Cum se-ncheagă stol cu stol

Și năprasnică răsare

Oastea domnului Carol.

Jalnic tu-ți doinești durerea

Dunăre, și iat-acum!

Din mormânt ieși puterea

Și-nzadar îi stai în drum.

Trec voinicii peste tine;

Mersul lor e zbor de fulg,

Și din mâinile strâine

Stema libertății smulg.

Tresăriră iuți românii

Căci aminte și-au adus

Cât s-au străduit bătrânii

Steagul să ni-l ție sus,

Câte plângeri ne-ntrerupte

În mormânt or fi vărsat,

Că nepoții fug de lupte

Și că steagul e-nchinat.

Dunăre,-ai văzut Smârdanul?

Spune tu, s-o spui și eu!

Și noi știm izbi dușmanul,

Și-n români e Dumnezeu!

Știm și noi găti cununa

Vitejiei ce-o doinești,

Și când urlă-n cer furtuna

Cântă vorbe românești!

La Smârdan așa vru Domnul

Morții dintr-această zi

Vor avea cu spaime somnul

Și-aiurind se vor trezi

Apărându-se cu mâna

Ca de-un tăinuit dușman,

Vor mușca gemând țărâna

Ca și-n luptă la Smârdan.

Că-ntr-această zi cumplită

N-avu mila nici un rost,

Și mânia răzvrătită

Lege tuturor ne-a fost.

Astfel că, văzând pierirea,

Însuși Dumnezeu de sus,

Galben întorcând privirea,

Mâna peste ochi și-a pus.

La Smârdan, pe unde drumul

Da de-a dreptul spre vrăjmași,

Risipeai cu mâna fumul,

Ca să vezi la patru pași.

Și-ntr-un iad fără de nume,

Unde-ai noștri iuți pătrund,

Nu era nici cer, nici lume,

Numai noapte fără fund.

Și-ntr-acel noian de ceață

Dorobanții, dând de-un râu,

Au trecut prin sloi de gheață

Și prin apă până-n brâu.

Râu de apă Prut să fie

Cum era să-i ție-n loc,

Dacă n-a putut să-i ție

Din redute-un râu de foc!

La Smârdan de-un gând cu toții

Fost-am braț pustiitor,

Și murind au dat nepoții

Mâna cu strămoșii lor.

N-ai avut mai buni tu, bane,

La Călugăreni în văi;

Iar la Racova, Ștefane,

Nu-ți erau mai buni ai tăi.

De-o veni din nou vrodată

Vuiet peste-al tău pământ,

Țară dragă și-ncercată,

Vom ruga pe Domnul sfânt

Nu-ntr-alt chip să ne ajute,

Ca să-nfrângem pe dușman,

Decât dându-ne virtute

De flăcăi ca la Smârdan.