Zece mai

În ziua cea sfântă și mare

La zece-ale lunii lui mai

Se vede-o ciudat-arătare

Pe-un deal de la Plevna, pe-un plai!

Când zorile-ncep să s-arete

Acolo-n tăcutele văi,

Din groapă ies moartele cete,

De-a pururi jeliții flăcăi.

Ei vin de prin locuri pe care

Ca vechile răni le cunoști,

Pe unde-au stat șanțuri odată,

Redute, și taberi, și oști.

Striviți și cu mâinile rupte

Și galbeni ca-n jalnicul loc

În ziua sălbatecei lupte

Când bieții pieriseră-n foc.

Fac roată, și-o rugă murmură

Iar Valter și șonțu, și toți

Mai-marii ce-n frunte căzură

Stau jalnici acolo-ntre soți.

Și stau cum stă omul ce-ascultă

Și nici o mișcare nu fac;

Așteaptă cu grijă și spaimă

Un semn de departe și tac.

Deodată ei capul ridică,

Dau chiot și-n zare privesc

Spre țara din care ieșiră,

Spre scumpul pământ românesc

Și-ascultă, căci tunul azi cântă

Departe-n iubitul pământ,

Puternic că-n ziua luptării,

Dar alt fel de cântec, mai sfânt.

Vi-e teamă că n-o să mai cânte,

Că moartea vă fuse-nzadar

Dar țara trăiește! Iar tunul

Ce limpede-o spune și rar!

Și-ascultă... iar țara-i departe,

Sunt dealuri la mijloc și văi,

Și râul cel mare-i desparte

De mame pe bieții flăcăi.

Și moartea cea veșnică-nchise

Pe urmă-le tristele-i porți,

Dăr moartea lor viață ne dete:

Ferice de-asemenea morți!

Iar ce-or fi șoptind ei pe vremea

Ce-ascultă cântarea de tun

Eu nu știu, căci nimeni nu poate

Pe morți să-i audă ce spun.

Dar cred că se roagă, sărmanii:

Noi liberi pe voi v-am facut

Iar Tatăl din cer să vă aibă

De-a pururi sub sfântul său scut!

Share on Twitter Share on Facebook