Scoboară degrabă ciobanul

La târlă cu oile lui.

E seară pe culme, și nu-i:

Se-ntunecă-ncet Caraimanul

Cum nu-l mai văzui.

Stau neguri pe Jepi, pe Furnica,

Și neguri pe Vârful-cu-Dor:

Se lasă din umedul nor

Tăcerea și noaptea și frica

Pe culmile lor.

S-a stins după muceda stâncă

Și ultimul roșu de-apus.

Deodată, cu soarele dus,

O noapte cumplită și-adâncă

Se varsă de sus.

Iar alta se urcă din vale

Cu spaima eternei tăceri

Ah, cum a fost ziua de ieri?

Grozave sunt, Noapte,-ale tale

Tăcute puteri!

N-aude urechea, nu vede

Nici ochiul nimic. Și de viu

Tu pari îngropat în sicriu

Și sufletu-n tine se crede

Un pom în pustiu!

Așa înaintea creării

A fost tohu-bohu, socot:

Plutea peste-adânc Sevaot,

Și, neștiutor al mișcării,

Sta haosul tot.

Aici, în sălbatica noapte

Cunoști ce e vecinic și sfânt.

Ce soli ai vieților sânt

O rază și câteva șoapte

Pierdute de vânt!