Prutule, tu vii turbat

Și cu sânge-amestecat,

Și n-ai pace și-alinare

Și n-ai loc cum vii de mare:

Ce ți-e iar de spumegare?

Și-aduci arme ghintuite,

Trupuri de voinici ciuntite,

Steaguri de oștiri păgâne

Și cai roibi fără de frâne!

Iar de maluri tu izbești

Capete moldovenești

Și prin rădăcini încurci

Bărbi cărunte, bărbi de turci!

Spune, Prutule, măi frate,

Spune-mi, ale cui păcate?

Oliolio! Voinic durut!

De când sunt pe lume Prut

Ce văzui n-am mai văzut!

Cât cuprinzi cu ochii-n zare

Numai tunuri, numai care,

Numai turci bătrâni călare,

Numai turci, numai cazaci.

Multă-i frunza pe copaci,

Dar de stai și seama faci

Tot erau mai mulți cazaci.

Barba lor bătea-le brâul

Și țineau cu dinții frâul,

Pe-unde trec ei duc pustiul!

Și când i-am văzut, creștine,

Că iau calea către mine,

Și când le-am văzut mai bine

Ochii cu fulgerătura,

Pletele cu zbârlitura,

Bărbile cu-ncâlcitura,

Eu de maluri m-am izbit

Prins de friguri și-ngrozit,

Că mi se negrea vederea

Și mi se topea puterea

Și-amărât stăteam ca fierea!

Dar când mă-ntorsei spre deal,

Maică, ce văzui pe mal!

Cât ai face cruce-o dată,

Măre iacă mi s-arată

Moldoveni, știuții mei,

Prăfuiți și puțintei

Nici să nu te uiți la ei

Și veneau, veneau, veneau,

Turcii-n bărbi bolboroseau,

Că pe mal ei ce-ți vedeau?

Vedeau fulgeru-n picioare,

Alb de arme lucitoare

Și-nfrățit cu sfântul soare,

Vedeau vodă bogdănesc:

Dare-ar Domnul să trăiesc

Să mai stau să-l mai privesc!

Zările-alergându-le,

Vifor măsurându-le

Fulger despicându-le!

Calu-n vânt i se-ncurca

Prin urdii îmi fulgera,

Brazdă-n urmă-i revărsa,

Brazda roșie-nflăcărată

Tot cu sânge-amestecată

N-am mai văzut niciodată!

Iar cel vodă bogdănesc

Da năvală-n căzăcime,

Și dă proșca-n tătărime,

Iama prin ianicerime,

Și prin deset năvălea

Desetul de mi-l rărea

Și, pe turci cum îi izbea,

Zarea nu-i mai încăpea!

Și-mi părea de-atâta bine

Că vedeam că vremea vine

Și-au să-ncapă ei și-n mine!

Oliolio, ce pui de leu!

Dragă-i fu lui Dumnezeu

Și mult bine-a mai avut

Mama care l-a născut!

Că-l vedeam cum umblă roată.

Și-alerga câmpia toată,

Luând gloată după gloată

Și-mpingându-le mereu

Tot încoa spre-adâncul meu!

S-au încăierat pe mal

Om cu om, și cal cu cal,

Și din piepturi se izbeau

Și cu dinții se rupeau,

Și grămezi-grămezi cădeau.

Morții-mi închideau cărarea,

Sângele-mi mărea vărsarea,

Groaza-mi mai creștea turbarea.

Și de-aceea vin urlând

Arme, steaguri aducând

Și cai roibi fără de frâne

Și stăpâni de oști păgâne.

Și de-aceea vin turbat

Mânios și spumegat

Că de-atâta uluire

Nu mai pot să-mi viu în fire!