Din adâncimi fără de margini

A răsărit pe cer o stea;

Și triști, nemișcători de-a pururi

Aprinșii sori priveau la ea.

De la-nceput, de când e lumea,

Izbită ea prin spațiuri reci

Să duce-ntr-una, să tot duce

Și să va duce-n- veci de veci.

Să scuturau, gemând prin noapte,

Din visuri deșteptații sori

Ca să-și mai scuture urâtul,

S-alunge-ai frigului fiori.

Și să uitau cu jale-n drumul

Pierdutului drumeț acum—

O, de-ar putea și ei vreodată

S-alerge-n veci pe-același drum.

Căci ei de la-nceputul lumii

Stau solitari în gol așa,

Și-n lungul cel de veci al vremii

Ei tot pe-același loc vor sta.

Dar nu știau că steaua-n treacăt

Își plânge-amarul ei noroc,

Că, de-obosită, pizmuiește

Pe cei ce stau etern în loc.