Copilo, tu ești gata

De-a pururea să plângi!

Și când ești tristă, Doino,

Tu inima ne-o frângi.

Dar nu știu cum, e bine

Când plângi, că-n urma ta

Noi plângem toți, și-amarul

Mai dulce ni-e așa.

Și toate plâng cu tine

Și toate te-nțeleg,

Că-n versul tău cel jalnic

Vorbește-un neam întreg.

Pe fete-n faptul serii

Le-ntâmpini la izvor,

Tu singură stăpână

Pe sufletele lor.

Le-nveți ce e iubirea

Și râzi cu ochi șireți,

Deodat-apoi te-ntuneci

Și cântece le-nveți:

Să cânte ziua-n luncă

Și seara când se-ntorc,

Când triste-n pragul tinzii

Stau singure și torc.

Când merg flăcăi la oaste

Cu lacrimi tu-i petreci

Și stai cu ei, ți-e milă

Să-i lași pustii, să pleci.

Cântând le-aduci aminte

De-o fată din vecini,

De mame și de-ogorul

Umplut acum de spini.

Și când i-omoară dorul

Și-n jurul tău se strâng,

Pui fluierul la gură

Și cânți, iar dânșii plâng.

E plin de oameni câmpul,

Tu, Doino,-n rând cu ei.

Moșnegi și oameni tineri

Și tinere femei

Adună fânu-n stoguri

Și snop din spice fac

Din scutece copilul

Când plânge-n săhăidac

Te duci și-l joci pe brațe

Și-l culci apoi pe sân,

Și-i cânți s-adoarmă-n umbra

Căpițelor de fân.

Din văi tu vezi amurgul

Spre culmi înaintând,

Pe coaste-auzi pâraie

Prin noapte zgomotând,

Și-asculți ce spune codrul

Când plânge ziua-ncet

Ah, toate, Doino, toate

Te fac să fii poet.

Și, singură cu turma,

Privind pierdută-n zări

Spui munților durerea

Prin jalnice cântări.

Pe deal românul ară

Slăbit de-amar și frânt.

Abia-și apasă fierul

În umedul pământ.

Tu-l vezi sărman, și tremuri

Să-l mângâi în nevoi.

Și mergi cu el alături

Cântând pe lângă boi.

Iar bieții boi se uită

Cu milă la stăpân

Pricep și ei durerea

Sărmanului român.

Eu te-am văzut odată

Frumoasă ca un sfânt,

În jur stăteau bătrânii

Cu frunțile-n pământ.

Cântai, ca-n vis, de-o lume

Trăită-ntr-alte vremi,

De oameni dragi, din groapă

Pe nume vrând să-i chemi.

Și-ncet, din vreme-n vreme,

Bătrânii-n jur clipeau

Și mânecile hainei

La ochi și le puneau.

Dar iată! Cu ochi tulburi

Tu stai între voinici,

Te văd cum juri și blestemi

Și pumnii ți-i rădici!

Pribegi de bir și clacă,

Copii fără noroc,

Tu-i strângi în codru noaptea

Sub brazi pe lângă foc.

Și cânți cu glas sălbatec,

Și-n jur ei cântă-n cor

Cântări întunecate

Ca sufletele lor.

Când știi haiduci în codru

Te prinzi cu ei fărtat,

Li-arăți poteci ascunse,

Pe stânci le-așterni tu pat.

Când pun picioru-n scară,

Ții roibul lor de frâu;

Grăbit, când prind ei pușca,

Scoți plumbii de la brâu:

Iar când ochesc, cu hohot

Tu râzi, căci plumbii moi

S-au dus în piept de-a dreptul

Spurcatului ciocoi.

Ai tăi suntem! Străinii

Te-ar pierde de-ar putea;

Dar când te-am pierde, Doino,

Ai cui am rămânea?

Să nu ne lași, iubito,

De dragul tău trăim:

Săraci suntem cu toții,

Săraci, dar te iubim!

Rămâi, că ne ești doamnă

Și lege-i al tău glas,

Învață-ne să plângem

C-atât ne-a mai rămas!