A venit Joiana. Fata și-a luat

Donița, să mulgă. Era bine seară.

Cald bătea prin frunze vânt de primăvară.

Fratele Siminei, Nicu, tremurând,

Sta-n cămașa-i lungă de copil, ținând

Lumânarea-n preajma doniței. Deodată

El clătește ceara și-ngânând arată

Pe pământ cu mâna: Uite ce-ai făcut.

Și târziu la urma urmei a văzut

Fata că de lapte donița e goală:

Mult pe jos mulsese, și-altă parte-n poală

Nicu e de vină! Nu mai văd defel!

Și-l izbi deoparte, și-a lovit în el.

Și plângând copilul și-a cătat cărarea.

Ea luând din mână-i volnic lumânarea

O lipi de-o piatră ca să mulgă iar.

Nu mai era lapte și mulgea-n zadar

Ugerul. Iar vaca poate niciodată

N-a mai fost ca astăzi neastâmpărată

Și-a-ncetat Simina, ca s-a ostenit.

Când era prin tindă, ea și-a amintit

C-a lăsat aprinsă albă lumânare.

D-apoi ce? Atâta pagubă mai mare!

Și-i sări deodată gândul la vițel:

N-a lăsat în uger lapte pentru el

Și-l auzi, sărmanul, cât de jalnic muge:

Ei, dar ce-i o noapte! Mâine-n zori va suge!

Și-a nălțat din umeri. Iac-așa!... Ce-i pasă!

A intrat aprinsă și grăbită-n casă,

Donița punând-o după ușă-n cui.

Mă-sa stă crucită. Păi acol-o pui?

Vino și strecoară laptele odată!

Ea prinzându-și grabnic vasul, i-l arată

Mă-sei și-l izbește: Ce să mai strecor?

Și răstit se-ntoarse fata-ntr-un picior.

Și s-a-ntors și mă-sa negrăind de teamă,

Nu cumva să bage omul ei de seamă,

Ce isprăvi îi face fata, c-apoi joc!

Și s-au pus la cină. Fata sta la foc

Și când zise mă-sa: Haida, fă, la cină!

Nu mănânc! răspunse și ieși-n grădină.