Ea stătea pe laiț sub cireș. Cu ea

A venit și Turcu. Liniștit ședea

Câinele de-alături și-și privea stăpâna.

Brațul stâng nălțându-l, ea-și aduse mâna

Până peste-obrajii rumeni și învolți,

Iar cu mâna dreaptă, apucând de colț

Mâneca ei stângă, își ștergea plânsoarea.

Se pornise vântul prin cireș, și floarea

A-nceput să ningă șișăind domol,

Și cădea pe pieptul și pe brațul gol

Al Siminii, stându-i albă-n poala rochii.

Două-trei flori poate au ajuns în ochii

Câinelui, și-n urmă câinele-a-nceput

Mârâind să miște capul. A tăcut

Câteva clipite și-a-nceput mai tare.

Fata, tresărită, se mira ce are

Câinele, și blândă ea l-a mulcomit.

N-auzea nimica. Vântul a clătit

Ramura pe care sta vro păsărică

Și dormea, și biata s-a zbătut de frică,

Și-acel zgomot dase cânelui prepus.

Ce-ntuneric! Fata s-a izbit în sus,

Și simțea că-i arde capul tot, ca focul,

Și de-amar năvalnic n-o mai ține locul.

Prea sunt eu nebună! Și pe când zicea

S-a nălțat cu totul, hotărât avea

Gândul să se ducă liniștit în casă.

Dar simțea o mână grea cum îi apasă

Pieptul și-o sugrumă, și o ține drept.

Ce să fac în casă? Dar aici ce-aștept?

Și-i venea să țipe ca dintr-o pădure

Și-i venea să urle ca din foc, să-njure,

Și-i venea să plece, noaptea cum era,

La Lisandru-acasă. Ce e de-ar pleca?

L-ar găsi prin curte, l-ar găsi la cină,

L-ar ruga, spunându-i că el nu-i de vină

Și plângând i-ar zice: Nu fi supărat,

Bate-mă, Lisandre, că nu faci păcat!

El e bun ca lumea, el le iartă toate,

El nu ține minte și-ar ierta-o poate!

Și cu-aceste gânduri ea s-a-mbărbătat

Dar în clipa asta Turcu și-a nălțat

Capul, întorcându-l într-o parte țântă.

S-a mișcat și fata și-a rămas ca frântă

Și simțea că ochii-i ca de friguri ard.

Cine-i? Ce-i acolo? S-auzea la gard

Parcă-i om, ce vine. Se gândea Simina

Că de bună seamă iarăși e vecina

Tudora, că dânsa, după obicei,

Rupe din gard vreascuri, când nu-i gardul ei.

Dar pe vremea asta? Tocmai potrivită,

Pe când toată lumea doarme liniștită.

De-ar fi fost mai ziuă, fata s-ar fi dus

Drept la gard, și leicii furcă i-ar fi spus

Vorbe de ocară, numai trei cuvinte,

Că de mult tot fură gardul, ș-apoi minte

Dac-o-ntrebi, și jură când e la prilej

Că de-a pus ea mâna măcar pe-un gâtej

S-o găsească moartă mâine-n zori vecinii.

Ba a spus odată tatălui Siminii:

Ce te legi de mine? Hai, să vezi ce ard,

Iacă-mi sari cu vorba că eu fur din gard!

Vreai să-ți fac eu poate gardul nou? Ba bine;

Leagă-te de fată-ți, ce te legi de mine?

Ea-ți despoaie gardul

Și Simina sta

Locului, de spaimă nici nu cuteza

Să răsufle tare, ca să n-o audă

Tudora, și-a prins-o tremurul de ciudă,

Și simțea suindu-i sângele-n obraz.

Slabă ești de înger! Și-i era necaz

De slăbia de astăzi, ca de-o făcătură.

Câinele întruna mârâie din gură.

Ca să tacă, fata grabnic l-a adus,

I-a pus capu-n poală și pe ochi i-a pus

Mâinile, deodată a simțit că-i trece

Junghiul pe sub coaste, fulgerat și rece,

Și s-a strâns de spaimă toată lângă pom

A văzut cu ochii cum trecea un om

Prin grădină. Iată-l! Ține-n mâini zăbunul

Parcă-s doi e umbră! Nu, e numai unul.

Un tâlhar! Se duce spre fereastră drept.

Inima Siminei se zbătea în piept

Ca pe mal un păstrăv, și vro două clipe

Nu-i venea răsuflet. Și-i venea să țipe,

Se temea. Să tacă mai rău se temea.

Ar fi mers în casă, dar dac-o simțea

De pe pași tâlharul? S-ar grăbi să vie

Către ea, s-o bată. Doamne, cine știe

Ce om rău e dânsul, rău, că altfel cum?

Vrun fugit din ocnă, care-ți sare-n drum

Și te-omoară. Iată-l, s-a oprit d-odată

Și tiptil s-așează la fereastră, iată

El își ține-n mână pălăria, stând

Ca lipit de ziduri, și din când în când

Își ivește capul, numai câte-o clipă

Și pătrunde casa și s-ascunde-n pripă.

Uite-acum se duce și-acum stă lipit

La fereastra casei cea din răsărit,

Tot mai des privește, tot mai mult s-arată.

Parcă n-ar fi-n casă cel pe care-l cată.

Nu știu cum Simina nu se mai simțea,

Îi venea să creadă și tot nu credea,

Dar în urmă omul s-a întors odată

Drept, așa că fata îi văzu curată

Fața-n zarea lampei. Roșie s-a făcut

Și-i venea să râdă de ce s-a temut.

Și-ar fi râs cu hohot, dar cu mâna stângă

Și-a-nvelit obrajii și-a-nceput să plângă.