Nu ești supărată? Nu, dar tu?

Nici eu!

Și mă ierți? Lisandre, eu am fost de vină!

Răsărise luna, galbenă și plină,

Ca o fată blândă care-n chip duios

Vine sus din ceruri să ne-aducă jos

Liniștea și pacea zărilor albastre

Și cu dor să umple sufletele noastre.

Sub cireș iubiții mult timp au rămas.

Când din ușa tinzii s-auzi un glas

Mustrător, dar dulce: Unde ești, Simino?

Ne culcăm! Pe ușă pui zăvorul, vino!.