Cânta cu glas de-abia învoit

O doină ce-au adus-o-n sat

Flăcăi de peste Olt.

Spunea cum geme-n vânt pădurea;

Spunea de-un trandafir brumat,

În doina ei; de-un ulm rotat

Şi de-o iubire cu păcat

Sosită de pe-aiurea.

Cosea pe prag. Dar nu ştiu cum,

Azi prea se tot uitau la ea

Creştinii de pe drum.

În prag era şi prea lumină.

A-ntrat în casă. N-ajungea

Lumina-n geam, şi nu vedea;

S-a dus sub nuc. Dar îi părea

Pustiu azi prin grădină.

Şi iar pe prag. Mai pe-nnoptat

A mers s-aţâţe-n vatră foc,

Să facă de mâncat.

Sosise tată-său din luncă

Şi mamă-sa din iarmaroc.

Ca un copil gonit din joc,

Ea tot umbla din loc în loc

Şi-a greu, ca de poruncă.

—„Ţi-e, fată, rău, de nu cinezi?“

—„Mi-e rău! şi-apoi ieşi curând,

Mi-e rău... aşa cum vezi!“

Iar tată-său, ca şi-altă dată,

N-a dat acestor vorbe rând.

Dar biata mamă-nţelegând,

A stat ce-a stat, şi-i dete-n gând

Să iasă după fată.

Bărbatul, singur în bordei,

S-a pomenit aşa, ca-mpins,

Cu gândul la femei.

Şi se ciudea, ce-i asta iară?

Şi dup-o vreme l-a cuprins

Neastâmpărul, cu dinadins;

Nebune sunt? Ori ce le-a prins

De stau aşa pe-afară?

Izbindu-şi pânea-nviforat,

Bătu cu ciudă din picior

Şi repede-a plecat.

S-a poticnit de-un lemn în tindă

Şă-şi mai făcu mâniei zor.

Dar unde-or fi? De joc li-e dor?

Pe unde-or fi, de, maica lor,

Ce hora au să-ntindă!

Dar când ajunge la prilaz,

A stat năuc, şi-un sloi părea

Că-i trece peste-obraz.

Vedea-n năprasnica-i mirare

Cum una pe-alta se ţinea

În braţe strâns şi nu-i venea

Răsufletul, că le-auzea

Plângând ca la-ngropare!

1896