Dar auzi... ce jalnic cîntă

Clopotele-acum în sat;

Glasul lor e-ndurerat,

Ruga lor e sfîntă.

Ele plîng, și mi se strînge

Inima cum stau și-ascult,

Ele plîng și tot mai mult

Prin văzduhuri plînge.

Nu-i nimic, nimic în fire

Mîngîios ca glasul lor!

Iat,-am tresărit ușor

Ca de-o nălucire.

Îmi părea că după mine

Cîntă ele — și sunt viu!

Doamne, și-mi era-n sicriu

Negrăit de bine!