Cu grabnicele sărituri

A sprintenei lăcuste

Apare-un cal, la cotituri.

Nechezul înspumatei guri

Speria tăcerea din păduri

Și pacea văii-nguste.

În gura văii, lângă pod

Boierii stau cu frică;

Ei par o gloată de norod,

Pe cai pitici și plini de glod

În scări temutul voievod

Cu hohot se ridică.

Strângea de frâu și tremura:

Iar calul, ud de cale,

Pământu-n loc îl frământa

Și spuma alb-o mărita

Cu sânge roș ce picura

Din strânsele zăbale.

Când vrei să-i afli, nu-i aduni!

Boieri, nu vi-e rușine?

Vă văd așa de-atâtea luni,

N-aveți acasă cai mai buni?

Ori cum? Boieri, sunteți nebuni?

Vă bateți joc de mine?

E grea ocara ce ne-o faci

Spătarul îi răspunde.

Dar țara-i suptă de haraci,

De greci nebuni și de cazaci;

Săracă țara, noi săraci,

Și cai voinici, de unde?

N-ai bani de-un cal? Ia calul meu!

Boierii-n tremurare

Dau slujbe-n gând lui Dumnezeu,

Spătarul suflă des și greu,

Se pipăie la cap mereu

Să vadă de-l mai are.

Măria ta, vorbim și noi.

Ei, las-o încurcată!

Vă văd așa de rupți și goi

De latră câinii după voi!

Sânteți boieri, ori marțafoi?

Spătare, hai odată!

Și vodă sare jos din șea,

De frâu, fugaru-și ține.

Spătaru-ngălbenit privea,

Vedea ce e, și nu vedea,

Spătarul asta n-o credea

Spătaru-n urmă vine.

Așa, jupâne, ești cinstit,

Și-al tău să fie darul.

Dar frâul nu! Mi l-am oprit

Și vodă frâul l-a smuncit

Și-apoi cu frâul a lovit

Ponciș în ochi fugarul.

Cu ochii-nchiși și fulgerat

De spaima loviturii,

Se nalță roibu-nviforat,

S-azvârle-n lături și, turbat,

Ia câmpu-n goană, îndreptat

Spre râpele pădurii.

Se duce-orbiș, fără stăpân,

Cu vuiet ca furtuna.

Boierii-ncremeniți rămân

Iar coama calului păgân

Cu barba bietului bătrân

S-amestecă, sunt una.

Boieri! Mai ziceți-mi apoi,

Că vodă nu v-ajută!

Sunteți săraci, flămânzi și goi;

Dar fiecărui dintre voi

Eu am să-i dau un cal de soi,

Că-n grajd mai am o sută!