Într-un amurgit de seară,

Constantin ieși afară

Din groapa, galben la față,

Cu trup rece ca de gheață.

El plângea și lăcrăma

Și cu jale cuvânta:

Duce-m-aș, că-s blăstămat,

Dar nu pot, că-s îngropat,

Duce-m-aș, că maica cere,

Dar nu pot, că n-am putere;

Nici am cal, nici căpeneag;

N-am pe lume om cu drag,

Căci oricine m-a vede

S-a-nfrica, s-a spăria

Făcându-și răpede cruce...

Nici la mama nu m-oi duce,

Căci m-a blăstămat măicuța,

Că eu i-am dat pe Lenuța!

Și cum sta și cugeta

Gândurile-l asudă,

El prin lacrămi se ruga:

Șălaș, mândru sălășel,

Fă-te-un șoim de călușel,

Și tu, pânză din sălaș,

Fă-te un căpenegaș,

Și tu, cruce, schimbă-te,

Spadă de fier fă-mi-te,

Iar tu, Doamne, mă învie,

Dă-mi putere astăzi mie:

La Lenuța duce-m-oi,

Acasă-aduce-o-voi.

Dumnezeu l-a ascultat:

Putere de viu i-a dat;

Sălașul l-a ascultat:

Și-ntr-un cal s-a preschimbat;

Giolgiu-n căpeneag îndată,

Crucea-n spadă de fier, lată.

Constantin suie călare

Și pornește-n fuga mare;

Și fugea calul ca vântul,

De-abia atingea pământul,

Și zbura, dar nu glumea,

Căci ca dorul se ducea,

Căci stăpânul îi zicea:

Zboară, murgule, cu mine,

Căci zbor alături de tine,

Zboară, murgule, pe cale,

Căci zbor pe urmele tale!

Și murguțul, pui păgân,

Duce-se cu-al său stăpân,

Încât n-a fost bine seară,

Când ei își descălecară,

La Lenuța-n altă țară.