Lenuța cât ce-a zărit

P-al său frățișor iubit,

Din grai dulce i-a vorbit:

Constantine, Constantine,

Spune-mi dacă-i rău sau bine;

Nouă ani, vezi, au trecut,

Că pe voi nu v-am văzut,

Ba nici vești nu mi-ați trimis,

Nice carte nu mi-ați scris!

Constantin a cuvântat:

De când tu te-ai măritat

Rău nimic nu s-a-ntâmplat.

Suntem sănătoși acasă,

Mama înca-i sănătoasă.

Veste nouă n-am ce-ți spune

Totuși îți aduc vești bune:

Frații noștri se-nsurară,

Dar ei pe gând se luară,

La nuntă nu te chemară!

Eu ți-s frate mai cu dor,

Și fiindcă eu mă-nsor,

Am grăbit aici; de-i vre,

Vino dar la nunta mea!

Astfel zise Constantin

Cu glasul de jale plin,

Din ochi lacrimi îi cădea

Și suspine-l năpădea;

Dar Lenuța-l cunoștea

Și de nou l-a întrebat:

Spune-mi, frate,-adevărat

De mă chemi la veselie,

Să mă-mbraca bucurie,

Să-mi pun struț roșu și dalb

Și cai suri la hinteu alb;

Dar de mă chemi la jelane,

Eu să-mbrac de jale haine;

Să iau cai și hinteu negru

Să pornim, frate, pe-ntregu!

Ba io-ți spun drept, soră, ție,

Că te chem la veselie.

Și ea mândru s-a gătat,

Haine albe și-a luat

Și-apoi ambii au plecat

Pe cărarea cea mai lată

De voinici codreni călcată,

Pe cărarea cunoscută

De codreni voinici bătută.

Iar pe cale cum mergeau

Păsările-i urmăreau,

Munții răi din grai grăiau:

De când soarele e soare

Și pe câmpuri floarea-i floare,

Și de când e lumea lume

N-a mai fost așa minune:

Să meargă viul cu mortu

Tot alăturea cu codru,

Să meargă viul aproape

Cu cel mort, ieșit din groape!

Alelei! minune mare,

Viu cu mortu p-o cărare!

Constantin bine-auzea,

Lenuța nu-nțelegea,

Dar glumind așa zicea:

Auzi, frate Constantine,

Ce vorbesc munții de tine?!

Constantin din greu gemând

Îi răspunde-așa zicând:

Lasă-i, soră, să vorbească,

Mințile să-și prăpădească;

Ei să fie cu cântatul,

Noi să fim cu ascultatul,

Ei păzească-și cântecul

Cum păzim noi umbletul

Asta-n seamă n-o băgară,

Calea lor că și-o urmară.

Patru zile lungi de vară

Ei au tot călătorit,

Puțintel au odihnit.