Când a fost a cincea zi,

Soarele când răsări,

Au zărit și satul lor,

Plin de negură și nor.

Când aproape-au fost de sat,

Constantin a cuvântat:

Lenuță! Cu-al tău căruț

Vină mai câtelenuț,

Căci eu cu-al meu călușor

O să merg mai tărișor,

Ca să dau mamei de știre

Să-ți facă bună primire,

Să-ți deschiză porțile,

Să-ți aștearnă mesele,

Să-ți umple paharele!

Și el frâu calului da,

Calul își împintena

Și-ntr-o fugă alerga,

Nu la mă-sa, pe cuvânt,

Ci de-a dreptul la mormânt

Aci a descălecat

Și din gură-a cuvântat:

Cal crescut sub glii ierboase,

Sălaș strângător de oase!

Dusu-m-ai și m-ai adus

Și pe cale și pe sus

Și-ai făcut un mare bine

Pentru mama, pentru mine,

Pentru mamă, pentru fată,

Pentru mine totodată!

Și tu, căpeneag iubit,

Pânză albă de-nvălit,

Și tu, spadă lucitoare,

Crucea mea de la picioare:

Ne-a sosit vremea, sosit,

Să-ntrăm de unde-am ieșit!

Tu, cal bun năzdrăvănaș,

Schimbă-ți trupul în sălaș,

Și tu, spadă lucitoare,

Fă-te cruce la picioare,

Și tu, căpeneag iubit,

Fă-te pânză de-nvălit,

Iar tu, Doamne, Doamne sfânt,

Dă-mi iar locul din mormânt,

C-am scăpat de ce fu greu,

Împlinit-am gândul meu:

La Lenuța dusu-m-am,

Acasă adus-o-am!

Dumnezeu l-a ascultat,

Pământul s-a despicat,

Lutul iar s-a ridicat:

Constantin era-ngropat