Prin Suceava, vodă Ștefan, într-o zi de primăvară,

Cu boieri bătrâni ai țării și hatmani treceau călări.

Iată-n drum, pe-o stradă strâmtă, ei p-un mort întâmpinară,

Un sărac! Nici lume-n urmă, nici măcar făclii de ceară

Și nici plâns ca la-ngropări.

Un copil ducea o cruce; și-ngânând cântarea sfântă

După el bătrânul preot vine-ncet în sfântu-i port;

Duc pe umeri patru oameni un sicriu sărac, și cântă.

Ștefan își oprește calul și de milă se-nspăimântă

Cât de singur e-acest mort!

El descalecă și-azvârle straiul ce de-argint străluce,

Unui pagi el lasă calul și s-apropie grăbit

De sicriu, și-urmând sicriul, umilit își face cruce

Și, purtând în mână coiful, după mort încet se duce

Ca dup-un amic iubit.

Sfetnicii și-oștenii țării stau mirați și n-au putere

Să-nțeleagă cine-i mortul cel necunoscut ca viu,

Văd în capul gol pe Ștefan și zdrobit ca de-o durere

Își descopăr și ei capul și s-apropie-n tăcere

Și se duc după sicriu.

Și cu guri făr de răsuflet stă mulțimea-ntâmpinată

De-acest mort urmat de Vodă și de curtea sa, pe drum;

Nici ei nu-nțeleg convoiul, dar pornesc cu el deodată,

Și mulțimi mereu s-adună spre mulțimea adunată,

Neștiind de ce și cum.

Și pe stradele Sucevei, înnorate-acum de jale,

După mortul fără nume se strecoară lungul șir

De popor, de domn și sfetnici și de-oșteni în albe zale;

Pe-un necunoscut din lume îl petrece-o lume-n cale

Spre mormântul strâmt și jalnic dintr-un colț de cimitir.

Și deasupra groapei Ștefan, cu boieri ce-l înconjoară,

Ia sicriul și-l așează pe frânghie. Și-n mormânt

Însuși el, prinzând frânghia cu alți trei, încet scoboară

Mortul în pământ, el însuși peste mort de-ntâia oară

Zvârle-o mână de pământ.

Spre popor apoi se-ntoarce: De-ați venit aici cu mine,

Nu-ntrebați ce mort e-n groapă, prieten ori dușman al meu,

Om a fost, și-n ceasul morții noi să dăm ce se cuvine

Omului. Iar unde merge, sufletu-i găsească bine

Și să-l ierte Dumnezeu!

Și-n genunchi se roagă Ștefan, iar poporu-ntreg rostește

În genunchi un Tatăl-nostru, și e sfânt murmurul lor.

Astfel codrii-și cântă psalmii, când frunzișul se clătește,

Iar deasupra lor în aer duhul Domnului plutește

Cel-atotstăpânitor.

Nu-ntrebați ce mort e-n groapă! Răsărirea unei spume

Nu e volnică: ea-și are rostul hotărât de cer!

Când tu crezi că n-ai pe nimeni, frați tu ai o-ntreagă lume,

Mila lor e Dumnezeu cel ce altfel n-are nume

Pentru cei ce plâng și pier.