Prin dalba grădinuță cu strat de toporași
Și crini, ce poartă rouă pe sânul drăgălaș,
În zorii zilei dalbe când cerul rumenește
Noptatecile piscuri și-n aur le-nvelește,
Se plimbă râzătoare cu pasul legănat
Lioara, mândră fata lui Stâlpeș Împărat.
Mai dis-de-dimineață ca alte dăți ea lasă
Chilia și-așternutu-i cu cergă de mătasă
Și perini moi, scoboară pe prag întraurit
Și trece prin pridvorul de marmoră, cioplit,
Cu barda și se duce de-a dreptul la portița
Gradinii și-apoi intră cu zâmbet copilița
Pe-o aripă de ușă, că-i ușa cu zăvor
Și două aripi are de-argint strălucitor,
Cioplit ciudate-n formă de aripi de bălaur.
Pe moale iarbă calcă papucul ei de aur,
Și stropii mari de rouă, sub pașii ce se plimb,
În mari mărgăritare și salbe mari se schimb.
Pe largi cărări, ce-n umbră de pomi cruciș se taie,
Copila trece blândă și pletele-i bălaie
Le-alunecă pe vântul frumoasei dimineți,
Iar vântul le resfiră mai late și mai creț
Și-n taină el sărută tot părul dalbei fete,
Când tremură de dragul frumoaselor ei plete.
Pe cap Lioara poartă cununi de bărbănoc,
Și frunze de smaralde și flori de siminoc
Ea poartă; pe vestmântu-i țesut cu măiestrie
Din fire lungi de aur, cu drag sclipesc o mie
De stele, și pe mâneci ea poartă porumbei
D-argint, cusuți cu sârmă pe fir de mâna ei.
Un brâu îi strânge trupul la mijloc, de mătasă
Și plin de flori e brâul și-așa de strâns s-apasă
Pe trup, încât să cugeți că dânsul e crescut
Cu mijlocul deodată, și-apoi mai e țesut
Din fir de diamante, și-atât îi stă de bine,
Și unde se-ncopciază, stau copcii de rubine.
Și, cum se duce fata mereu privind la straturi
În urmă dă spre stânga și-apucă drum în laturi
Și merge la izvorul ce-n murmurul alin
Prelinge clarii picuri pe lespezi de rubin.
S-apleacă preste fața izvorului, voioasă
În ape clari se caută copila de frumoasă
Și râde când zărește doi ochi sărini și mari
Clătindu-se, ca fața izvorului mai clari,
Obrazul ei s-aprinde d-o nobilă văpaie
Și-n vreme ce-și admiră frumsețile-i bălaie,
Ea pleacă dalba-i frunte și-o razimă cu drag
D-o creangă, aplecată din codrul unui fag,
Și tot mai visătoare privind a ei talie,
Se pierde lin în visuri și dulce reverie.
Ea nici nu mai aude cum murmură de lin
Duioșii stropi de apă pe lespezi de rubin,
Ea nu-nțelege boarea, ce-i clătină vestmântul;
Și granguri cântă jalnic, dar n-o răpește cântul
Ca alte dăți: în apă doi ochi i s-oglindea
Și-n ochii ei distrasă alți ochi îi surâdea,
Ochi nobili ai lui Codru, frumoși ca lampa zilei,
Căci el era de Stâlpeș logodnic dat copilei;
În apă dar părându-i că vede surâzând
P-alesul ei, Lioara șoptește-un nume blând
Și arde, cum ard fagii cu foc când îi împresuri.
Pe când stătea cuprinsă de-atâtea nențelesuri,
Un nor porni pe ceriuri, greu nor de la apus,
Crescând mai greu, mai tare, mai sus și tot mai sus
Prin larg văzduh, străbate trei câmpuri în trei clipe;
Un zmeu venea cu norul, pe-un cal cu largi aripe,
Venea ca o săgeată, ca fulger de turbat
Și cade spre grădina lui Stâlpeș împărat
Văzut-au toți curtenii de-afară și din casă,
Văzut-a împăratul și nalta-mpărăteasă
Din turn văzut-a bine, cum zmeul cel din nor
De-a dreptul în grădină ținti către izvor.
Și când a văzut Lia, frumoasă-împărăteasă,
Că norul greu din zarea văzduhului se lasă
De-a dreptul în grădină și când a văzut ea
Că zmeul prinde-n brațe făptura subțirea
A fetei, și cu fata se duce și s-afundă
Prin negre zări și negre palaturi să-i ascundă
Tezaurul, atuncea de-abia s-a stăpânit
Frumoasa-mpărăteasă și repede-a fugit
Prin largi chilii, cu țipăt plângând, cu toată mila,
S-a dus sârmana Lia să-și apere copila.
Nebună de durere pe scări a alergat;
Dar când a fost aproape de fagul rourat
Și când văzu departe, că-n nori ajunge norul
Cu fata, disperată lovi ea cu piciorul
În glii, și de mânie foc greu avea-n priviri:
Oh, draga mamei, dragă! Tu nu ești nicăiri!
Te-ai dus! Lioara mamei, te-ai dus pentru vecie
Și fără simțuri cade pe glii frumoasa Lie.