Prin dalba grădinuță cu strat de toporași

Și crini, ce poartă rouă pe sânul drăgălaș,

În zorii zilei dalbe când cerul rumenește

Noptatecile piscuri și-n aur le-nvelește,

Se plimbă râzătoare cu pasul legănat

Lioara, mândră fata lui Stâlpeș Împărat.

Mai dis-de-dimineață ca alte dăți ea lasă

Chilia și-așternutu-i cu cergă de mătasă

Și perini moi, scoboară pe prag întraurit

Și trece prin pridvorul de marmoră, cioplit,

Cu barda și se duce de-a dreptul la portița

Gradinii și-apoi intră cu zâmbet copilița

Pe-o aripă de ușă, că-i ușa cu zăvor

Și două aripi are de-argint strălucitor,

Cioplit ciudate-n formă de aripi de bălaur.

Pe moale iarbă calcă papucul ei de aur,

Și stropii mari de rouă, sub pașii ce se plimb,

În mari mărgăritare și salbe mari se schimb.

Pe largi cărări, ce-n umbră de pomi cruciș se taie,

Copila trece blândă și pletele-i bălaie

Le-alunecă pe vântul frumoasei dimineți,

Iar vântul le resfiră mai late și mai creț

Și-n taină el sărută tot părul dalbei fete,

Când tremură de dragul frumoaselor ei plete.

Pe cap Lioara poartă cununi de bărbănoc,

Și frunze de smaralde și flori de siminoc

Ea poartă; pe vestmântu-i țesut cu măiestrie

Din fire lungi de aur, cu drag sclipesc o mie

De stele, și pe mâneci ea poartă porumbei

D-argint, cusuți cu sârmă pe fir de mâna ei.

Un brâu îi strânge trupul la mijloc, de mătasă

Și plin de flori e brâul și-așa de strâns s-apasă

Pe trup, încât să cugeți că dânsul e crescut

Cu mijlocul deodată, și-apoi mai e țesut

Din fir de diamante, și-atât îi stă de bine,

Și unde se-ncopciază, stau copcii de rubine.

Și, cum se duce fata mereu privind la straturi

În urmă dă spre stânga și-apucă drum în laturi

Și merge la izvorul ce-n murmurul alin

Prelinge clarii picuri pe lespezi de rubin.

S-apleacă preste fața izvorului, voioasă

În ape clari se caută copila de frumoasă

Și râde când zărește doi ochi sărini și mari

Clătindu-se, ca fața izvorului mai clari,

Obrazul ei s-aprinde d-o nobilă văpaie

Și-n vreme ce-și admiră frumsețile-i bălaie,

Ea pleacă dalba-i frunte și-o razimă cu drag

D-o creangă, aplecată din codrul unui fag,

Și tot mai visătoare privind a ei talie,

Se pierde lin în visuri și dulce reverie.

Ea nici nu mai aude cum murmură de lin

Duioșii stropi de apă pe lespezi de rubin,

Ea nu-nțelege boarea, ce-i clătină vestmântul;

Și granguri cântă jalnic, dar n-o răpește cântul

Ca alte dăți: în apă doi ochi i s-oglindea

Și-n ochii ei distrasă alți ochi îi surâdea,

Ochi nobili ai lui Codru, frumoși ca lampa zilei,

Căci el era de Stâlpeș logodnic dat copilei;

În apă dar părându-i că vede surâzând

P-alesul ei, Lioara șoptește-un nume blând

Și arde, cum ard fagii cu foc când îi împresuri.

Pe când stătea cuprinsă de-atâtea nențelesuri,

Un nor porni pe ceriuri, greu nor de la apus,

Crescând mai greu, mai tare, mai sus și tot mai sus

Prin larg văzduh, străbate trei câmpuri în trei clipe;

Un zmeu venea cu norul, pe-un cal cu largi aripe,

Venea ca o săgeată, ca fulger de turbat

Și cade spre grădina lui Stâlpeș împărat

Văzut-au toți curtenii de-afară și din casă,

Văzut-a împăratul și nalta-mpărăteasă

Din turn văzut-a bine, cum zmeul cel din nor

De-a dreptul în grădină ținti către izvor.

Și când a văzut Lia, frumoasă-împărăteasă,

Că norul greu din zarea văzduhului se lasă

De-a dreptul în grădină și când a văzut ea

Că zmeul prinde-n brațe făptura subțirea

A fetei, și cu fata se duce și s-afundă

Prin negre zări și negre palaturi să-i ascundă

Tezaurul, atuncea de-abia s-a stăpânit

Frumoasa-mpărăteasă și repede-a fugit

Prin largi chilii, cu țipăt plângând, cu toată mila,

S-a dus sârmana Lia să-și apere copila.

Nebună de durere pe scări a alergat;

Dar când a fost aproape de fagul rourat

Și când văzu departe, că-n nori ajunge norul

Cu fata, disperată lovi ea cu piciorul

În glii, și de mânie foc greu avea-n priviri:

Oh, draga mamei, dragă! Tu nu ești nicăiri!

Te-ai dus! Lioara mamei, te-ai dus pentru vecie

Și fără simțuri cade pe glii frumoasa Lie.