O lume de pământuri atunci s-a deșteptat

În plângere; pe-o mie de plaiuri a sunat

Cuvântul greu, că-i moartă copila-mpărătească.

Și cât a fost în larguri hotar ca să primească

Acest cuvânt, hotarul întreg a fost cuprins

De jele fără margini și geamăt dinadins.

Mari crai din țări vecine și țări de-a zecea țară,

Primind această veste, din capete mișcară

Cu drag și milă multă, iar câți aveau mai drag

Pe Stâlpeș dezlipit-au piciorul lor de prag

Și-n scări au pus piciorul, mai repede s-ajungă

Să mângâie pe Stâlpeș în jelea lui cea lungă.

Și trist stetea-mpăratul de-o masă răzimat,

Departe-având toiagul prin colțuri aruncat

Și spada lui departe și coiful la picioare

Mai galben era Stâlpeș ca omul care moare,

Și slab de-atâta jele și negru de zdrobit.

Când el pe nalții prieteni în casă i-a zărit,

Roși fără de voie și capul ridicat-a

Și-a zis: Ori poate-aduceți voi fata? Poate fata

Lui Stâlpeș pătimașul din nou va fi a mea?

Vai, Doamne, spuneți iute: trăiește oare ea?

Trăiește? De trăiește, pe ce loc poartă pasul?

Vai, spuneți... Doamne, Doamne, târzii sunteți cu glasul!

Și cum cerea s-audă, de dorul său învins,

Crai-Galben cu tot dragul de mân-atunci a prins

Pe Stâlpeș și cu milă fățiș în ochi cătându-l

A zis: O, scumpe prieten! Împacă-te cu gândul,

Și vezi, că tocmai trebe târzii să fim la glas!

Întreabă-mă, ce gânduri am eu, de n-am rămas

La vatra mea? și-ntreabă, de ce-am plecat eu oare?

Puteam să șed acasă; dar nu știu cum mă doare

De dorul tău, mă doare durerea ta, și știu

Că-așa numai se poate și-i bine-așa să fiu!

Copila ta-i pierdută: atâta știm noi bine,

Iar ce știm mai departe? Nimic nu știm, ca tine!

Și-au prins atuncea craii să-l mângâie, cătând

Să-i facă dorul aspru din inimă mai blând,

În cât le-a fost puterea cuvântului mișcară

Pe Stâlpeș, a lui jele pe-ncet o alinară

Cu vorbe și cu sfaturi de milă și de drag

Și-atunci ieși-mpăratul pe prag și de pe prag

Chemă pe cel mai harnic din argitani în casă

Și-a zis plângând: Durerea așa de greu m-apasă,

Cât nu mai știu de mine nimic, și nu mai pot

Nimic, când știu pe lume că-s singur! Când socot

La pierderea Lioarei, mă-nec în noapte-amară

Și n-am nici gând că vesel pot fi vreodată iară!

Oh, draga tatei, dragă, de ce te-am prăpădit,

Atunci când eu mai tare ca oricând te-am iubit!

Și plânge, Stâlpeș plânge și zise iarăși: Scrie

Prin țări și lumi, ca lumea și țările să știe

De-a lungul și de-a latul, că Stâlpeș a pierdut

Odorul cel mai nobil din câte le-a avut!

Tu scrie și dă veste să vadă fiecare

Cuvântul scris; tu scrie, așa cum ți se pare

Mai drept și mai cuminte să scrii; în orice sat

Să sune glas de clopot trei zile necurmat

Și oamenii să lase deoparte bucuria

Și popii toți să țină priveghiuri pentru Lia

Să facă sărăcuste cum datini au rămas,

Prohoade să citească cu stări și parastas,

Și-n patruzeci de vineri cu slujbe prin altare,

Să facă lumea toată copilei sărindare!

Așa să scrii, iubite, că doar pe rând, pe rând

Voi pierde dorul negru și flacăra din gând,

Și nu voi fi pe lume silit de-atâta jele

Să-mi pierd a mea domnie prin patimile grele.

Așa vorbi-mpăratul și stropi au lăcrimat

Din ochii lui pe haina cea dalbă de-mpărat,

Iar argitanul scrise, precum i-a fost cuvântul,

O carte, cum să poată pricepe tot pământul

Întreagă slova cărții: cu sfaturi mari și lungi,

La mijloc cu pecete, pe margine cu dungi,

De aur, căci o lume avea să o citească

Ș-o lume-avea porunca din carte s-o-mplinească.

De-a fost pe lumea toată vreun suflet înnorat

De patimi, acel suflet în sân era-ngropat

De mamă, căci nebună ca volbura de toamnă

Părea de jale Lia, frumoasa țării doamnă.

A plâns cât era ziua pierdută-ntr-adevăr,

A rupt găteala-i toată și-a smuls din al ei păr

Frumosul ac de aur și primele, ce-i leagă

Un stol de plete negre, cari noapte par întreagă;

În haină de mătasă cernită și-a-nvelit

Frumosul trup: și astfel, cu părul despletit,

Cu ochii roși și umezi de plângerea cea deasă

Din loc în loc aleargă frumoasa-mpărăteasă

Și strig-un nume dulce și geme cu fior

Tot caută mama, caută pierdutul ei odor.

Și, cum fugea de-a lungul pridvoarelor, ea trece

Cu pas grăbit și lânced prin cele treisprezece

Chilii și la chilia din capăt a stătut:

Aici era războiul, în carele-a țesut

Frumoasa ei copilă cu drag și cu-ndemână,

Aici erau talpigii, și caierul de lână

Și ghemele, și tortul, precum le-a rânduit

Lioara; gol sta patul, cel mândru și gătit

Anume pentru fata lui Stâlpeș Împăratul,

Căci tot lucea-n mătăsuri și-n scumpe haine patul.

Și, cum stetea cu ochii la haine țintiți drept,

Și-a pus mâinile dalbe de-a crucea preste piept

Și-a stat înmărmurită frumoasa-mpărăteasă.

O draga mamei, dragă! De ce te-ai dus de-acasa?

De ce te-ai dus? Acasă de cumva ai fi stat,

Eu aș fi dat să facă pe seama ta un pat

Din aur și mărgele cioplit și din smaralde,

Să dormi un înger nobil pe paturile calde

Mai blând decât în leagăn un fiu născut de-o zi!

Iar când în zorii zilei din somn te-ai pomeni

Și-ai vrea să cauți o haină mai scumpă decât toate,

Atunci din lăzi de aur o haină tu ți-ai scoate

De purpur mai frumoasă ca orișice frumos:

Țesută de pe umeri și până-n poală jos

Din fir de diamante, pe margine tivită

Cu flori de-argint, la mijloc frumos împodobită

Cu stele mici de sârmă și fluturi de rubin,

O lucitoare haină ca soarele deplin.

Și, ca să nu mai fie pe-ntreg rotundul fata

Mai mult și mai de-a dragul ca tine dezmierdată,

Eu aș fi pus pe-un meșter, din alte lumi venit,

Din paltin să cioplească război întraurit

Pe seama ta, cu suluri ca grindina de albe;

Suveică făurită din mândru lanț de salbe

Eu ți-aș fi dat și bregla din aur și fuștei

Ciopliți în strug și patru talpigi mai ușurei

Ca fulgii de zăpadă: făceam pe-această cale,

Să nu mai fie stativi ca stativele tale!...

Puteai tu, draga mamei, la tors de te-ai fi pus

Să torci fuior din furcă de aur, și cu fus

De-argint să torci, și pânză să țeși în patru iță,

Să coși a ta cămașe din flori din cruciță,

Pe margini cu mătasă, cu sârmă la prinsori,

Pe piepți apoi să preseri un stol de puișori

Albaștri, cum ți-s ochii, ori galbeni, cum ți-e părul,

Ori roșii, cum ți-e fața, când arde adevărul

Pe fața ta... Lioară, cu moartea ta mă-omori!

Puteai să fii tu farmec, și dragă la feciori

Să fii; trei țări să râdă cu râsetele tale

Și feți-frumoșii lumii nebuni să bată cale

De dragul tău, și oameni, din alte lumi, trecând

Prin lata noastră țară și chipul tău văzând,

Să zică: Mai sunt fete frumoase cum e luna,

Dar fată ca Lioara mai dalbă nu-i nici una,

Nici trup ca trupul dânsei, nici ochi așa dalbi ochi

Atâta-i de frumoasă, nu-i fie de deochi...