Așa vorbește Lia, frumoasa-mpărăteasă,

Privind cu ochi de patimi tot colțul de prin casă,

Căci dulce suvenire găsea-n fiece colț,

Iar Codru, sub rotundul chiliilor cu bolți,

Trecea-n această vreme cătând ca să-ntâlnească

Pe Lia, căci un cuget avea să-i tălmăcească

Și-un dor avea să-i spună, dor tainic, care-n piept,

Ardea, dar avea lipsă de-un sfat mai înțelept.

Și când ajunge Codru de numără chilia

De-a treisprezecea, află la furcă stând pe Lia

Zdrobită de durere, plângând de-al fetei drag;

S-oprește dar feciorul și stă pe-al casei prag,

La doamnă cu mirare și lung fior privește,

S-apropie de dânsa și-n patimă vorbește:

Oh, nu mai plânge, doamnă, te rog să nu mai plângi

Atâta ești de slabă și pală, că te stângi

Și pieri văzând cu ochii! Te uști pe zice vine

Și, nu știu cum, de milă, mi-i greu să caut la tine!

Căci, vai, ești numai umbră cu nume și cu glas,

Și te-ai topit, stăpână, topit, de n-ai rămas!

De ce să plângi? Cu plânsul omori numai viața!

De-ai merge, oh, de-ai merge, să-ți vezi o dată fața

În ape clari: de tine tu însăți te-ai mira

Ce mult este topită și slabă fața ta!

Dă-ți fire și mai curmă din plângerea cea deasă,

Căci eu gândesc oh, iartă-mi durerea ce m-apasă

Gândesc să las în lume o lume de femei,

Să merg după Lioara, să caut urmele ei!

S-aduc, s-aduc odorul, acesta gând mă poartă:

Să mor cu ea alături, de cumva-i dânsa moartă!

Oh, ce mi-e bun de-acuma frumosul comănac

Cu penele de vultur? O, Doamne, ce să fac

De astăzi cu săgeata-mi atât de mult deprinsă

La țel și-a cărei pană de trei ori e prelinsă

Cu palid colb de aur? Cu straiele ce port

Și care sunt țesute din cel mai nobil tort

Eu ce să fac? Cu lancea-mi dedată-n alergare

Eu ce să fac? și-n urmă cu paloșul, la care

Trei meșteri din trei colțuri de lume-au asudat,

Eu ce să fac? O, Doamne, să mor eu blăstămat

De țară și de oameni, și vești de rău să-mi iasă,

Că n-am atâta suflet să caut a mea mireasă?

De-aș ști c-alerg o lume, eu totuși am s-alerg;

Dar lasă-mă, stăpână, vai, lasă-mă să merg!

El zise. și-mpăratul aude suspinând

Pe Tulnic, îi ascultă cuvintele pe rând,

Și-atunci, mișcat de vorbă-i, la Tulnic el s-a dus

Și brațul drept cu dragosti pe umeri i l-a pus

Și-n ochi privindu-l zise: Fă, Tulnic, cum îți place

Dar fă cum știi că-i bine, cum știi că-i drept a face!

Noi nu te-oprim! și Tulnic așa i-a dat răspuns:

O, Stâlpeș Împărate! Mă simț eu îndeajuns

De vrednic să bat lumea! S-o bat din dungă-n dungă,

Cruciș cât e de lată și-n larg cât e de lungă,

Să trec din Răsărituri spre margini de Apus,

Să cat în care lume și-n care părți s-a dus

Lioara mea! M-așteaptă, așteaptă-mă,-mpărate,

Cu post și cu mătanii, trei luni și jumătate,

Trei luni m-așteaptă, doamnă, căci în trei luni, socot,

Să-ntorn acasă iară cu dorul meu cu tot,

Dar când, înaltă doamnă, tu vei vede pe cer,

Că zorii zilei dalbe tot vin și trec și pier,

Că vremea rentornării din ceas pe ceas s-amână,

Că luni mereu s-adaug din zi și săptămână,

Atunci tu ia-ți tot gândul și nu mai aștepta,

Căci mort voi fi eu, Lie, și moartă fiica ta.

Prin țări înstrăinate, tu nu ne duce dorul,

Și nu ne plânge; pleacă cu dragoste piciorul

Și-ai tăi genunchi la masa bisericii, plângând,

Tu pentru noi te roagă cu inimă și gând;

Dă slujbe-n zece miercuri și-n zece mari dumineci,

Gândește la Lioara, când mergi să te cumineci

Și n-o uita! D-a pururi în minte să ne ții,

Căci tu, tu ne-ai fost mamă și noi ți-am fost copii!

O, deie, deie Domnul, să-ntorn acasă iarăși

Speranței tale prieten și-amorului tovarăș!...

Așa vorbi feciorul, de nalte patimi dus,

Și fără de zăbavă pe capul său a pus

Un coif ornat cu pene de pajură de munte,

Cu creasta de aramă și dungi d-oțeluri crunte;

Pe piept a pus pieptarul, cum poartă la război

Vitejii toți de-a rândul, și s-a-mbrăcat apoi

Cu cele mai frumoase și mai vestite straie;

A-ncins apoi la mijloc un paloș de bătaie,

Frumos și cu mărgele; în urmă, a-mbrăcat

Pe dalbele picioare păpucii săi de aur,

Cusuți pe dinăuntru cu piele de bălaur.

Și-atuncea împăratul i-a strâns mâna cu drag,

Iar dalba-mpărăteasă stând palidă pe prag

Și, vorbele-necându-și în lacrimi fără număr,

I-a sărutat cu milă vestmântul de pe umăr

Și-a prins să plângă jalnic, mai jalnic ca oricând,

De nu-i venea nici suflet, așa gemea plângând,

Iar Stâlpeș, bietul Stâlpeș, plângea cu drag și dânsul,

În urmă Tulnic face trei cruci lui Dumnezeu,

La mijloc încopciază mai strâns paloșul său

Și-apoi pe nalte trepte la scări de-argint scoboară

Și servii-aduc îndată fugarul, roib la scară;

Greu calul varsă aburi pe narea sa de foc

Și tropotă-n picioare și nu-și găsește loc,

Iar Tulnic îl adie și-l bate-ncet pe coamă,

Când roibul se izbește ușor ca o fantoamă,

Și-ncalecă feciorul, dă frâu calului nalt

Și calul prinde aripi, s-aruncă și-n asalt

Izbește trupul nobil în toată-a lui putere

Și fulgeră pe fața pământului și piere

Prin zări, cum stele sfinte din cerul nopții pier.

Nebun răsună pietri sub pas de rece fier

Al iuților potcoave, scântei răsar în zare

Și calul pe câmpie mereu, mereu dispare,

Se pierde-n răsărituri cu naltul său stăpân.

La scări, cu inimi triste, zdrobiți și pali rămân

Părinții triști, din piepturi mereu vărsând șiroaie

De gemete scăldate în larg potop de ploaie

A ochilor, cari umezi de plânsul mult și des

Închid privirea tristă și plină de-nțeles.

S-ar duce, ei s-ar duce cu Tulnic într-o cale,

Să bată câmpi și codri, să bată deal și vale,

S-alerge tot pământul și-n negre depărtări

Să caute până-n margini de margine de țări

Comoara lor pierdută; s-ar duce, duce-i dorul,

Și totuși ei stau marmur, legat li e piciorul.

D-abia numai cu ochii mai pot să urmărească

Pe Tulnic, care-ncepe să nu se mai zărească

Prin zări luate-n fugă d-un roib așa păgân:

Albaștri codri-n urmă-i se-nșiră și rămân

Departe, mai departe, mai mici din clipe-n clipe;

Și calul întețește turbat a lui aripe

Și zboară, dând în vânturi o coamă de păr creț,

Pân zarea prinde-n noapte și cal și călăreț...