S-a dus! Atâta jele s-a dus cu el pe-un pas

Și-n urma lui acasă cât dor a mai rămas!

Și Stâlpeș, doamna Lie tot plâng și zi de zile

Așteaptă triști întorsul iubitei lor copile.

Înalta Lie face mătanii la pristol

Și șoapte pii rostește din pieptul slab și gol

De orișice nădejde, căci ceas de ceas s-amână,

Și luni mereu s-adaug prin zi și săptămână,

Și vremea troienită lung șir de ani a tors

De când e dus feciorul și nu s-a mai întors!

Ce veșted era Stâlpeș și cât de slabă Lia!

Din pieptul lor pierise cu totul veselia

Și zâmbetul; de-atuncea dureri i-au frământat

Cât nu puteai cunoaște pe veselu-mpărat

Și nu puteai pe Lia, căci ea-și schimbase portul

Și slab pășea, ca grija, ș-obraz avea ca mortul

Și nu-i mai era trupul frumos și plin și drept,

Umbla cu-ochii tot umezi, cu fruntea tot în piept.

Dar Stâlpeș, încă Stâlpeș! Ce mult și-a schimbat statul,

Și nu-l mai poți cunoaște că el e împăratul!

Și el, furați de gândul nădejdii, ne-ncetat

Așteaptă ceasul zilei și-al vremii de-nturnat,

Visează, cât e noaptea de lungă și de mare,

De-o zi, când au s-audă pe drum în depărtare

Un viu nechez și-un tropot de cal, carele-n zbor

Venind o să s-oprească la poarta curții lor.

Râzând fugi-va Lia mari porți să le deschidă:

Vai, Doamne! bucuria va sta să o ucidă,

Când biata mamă-n toiul sositei bucurii

Va strânge-n braț copila-i, pe ambii săi copii!

Și cât va plânge Lia și Stâlpeș cât va plânge

Și-n braț unii pe alții cu drag cum se vor strânge

Și iar vor ținea dânșii, cu rostul lumii, rost.

Și iarăși vor fi veseli, cum poate n-au mai fost,

De nou va zâmbi Lia făloasă de-a ei fată

Și fata va fi iarăși de-o lume lăudată,

Când ea prin grădinuța cu strat de toporași

Plimba-va iar piciorul cel mic și drăgălaș.

Și-i vor luci pe haina țesută-n măiestrie

Din fire lungi de aur, mici stele vii, o mie

De stele, și pe mâneci luci-vor porumbei

De-argint, cusuți cu sârmă pe fir de mâna ei,

Căci haina va fi mândră ca orișice frumos:

Țesută de pe umeri și până-n poală jos

Din pietre și mărgele, pe margine tivită

Cu flori de-argint, la mijloc frumos împodobită

Cu stele mici albastre și fluturi de rubin,

O haină, ca un soare, ca soarele deplin.

Dar nu! Să-ntoarne numai Lioara! De-ar veni!

Căci mamă-sa va face și tot va rândui

Din nou pe seama dânsei, să nu mai fie fată

Așa de mult frumoasă și-atât de dezmierdată,

Ca ea! Va chema Lia pe cel mai povestit

Din meșteri, să cioplească război întraurit

Copilei ei, și suluri ca grindina de albe

Și nobilă suveică din lanț frumos de salbe,

Și breglă de rubine, și ițe și fuștei

De-argint, și-n urmă patru talpigi mai ușurei

Ca fulgii de zăpadă: așa va face Lia,

De-ar fi numai să fie să-și vadă iară fia...

Și tot visează doamna, și lacrimi o înec,

Iar anii trec; trec zece și cincisprezece trec!