În colțul lumii, zarea de miazănoapte poartă

Pe câmpii mari o umbră cu tip de fată moartă,

Cu ochii stânși, cu fața de ceară și zăpezi,

Ce când o vezi, îți pare că-n vis numai o vezi.

Și umbra pe câmpie s-aleargă ca nebună,

De țipătul ei jalnic viu văile răsună;

Ea pleacă, stă, privește, se-ntoarce, pleacă iar

Și măsură tot largul întinsului hotar.

A cincisprezecea oară se-nvârte zodiacul,

Pe cerul nalt se-ntoarce de nou în cale veacul

A cincisprezecea oară, de când s-a pomenit

Prin zări această umbră venind din Răsărit;

Era o fată blândă, cu ochi ca viorele,

Cu plete lungi și primă d-argint purta prin ele,

Cu haină de mătasă ca îngerii din rai,

Așa cum poartă numai copilele de crai,

Așa era, dar anii de-atunci au trecut deși;

E pal acum obrazul și-ndată ce-l apeși

Rămâne locul vânăt, și pletele-i sunt rupte

Și buzele-i albastre ca patima de supte,

Și ochii stânși, de-ți pare că-n vis numai zărești

Un tip creat din ceară și doruri sufletești.

Nici ea nu se cunoaște, nici ea nu se mai știe,

Aleargă-n hohot numai nebună pe câmpie

Și râde cât e ziua de rupe din vestmânt

Bucăți, ce cad în urmă-i ca frunze duse-n vânt.

Iar când își vine-n fire arareori, ea plânge

Și peticele hainei pe trupu-i și le strânge

Și-n cap adună gânduri, mii doruri i s-adun

Și-aducerile-aminte cu drag atunci îi spun

Că-n alte lumi, odată, demult, demult odată

Trăia-mpăratul Stâlpeș și Stâlpeș avea fată

Iar fata avea mamă pe Lia; căci avea

Frumoasă Lia fată și fată era ea!

Gândirea troienită sub doruri uriașe

Îi redă pe-ncetul, ca pruncului din fașe,

Simțiri să recunoască, să-și vină iar în firi

Să cheme din trecuturi duioasele-amintiri

A zilelor vieții; și-atunci, oftând din greul,

Ea vede grădinuța de flori, ea vede zmeul,

Se simte prin văzduhuri, plutind pe negru nor,

Ea intră în palatul înalt și lucitor

Al zmeului, trăiește mereu în dor și plângeri,

Simțind rumperea minții și-a sufletului frângeri.

Ea tremură, când vede în gând acel palat

Pe nouăzeci și nouă de dealuri ridicat,

Dar cât o prinde groază și tremur când zărește

Pe zmeu murind în sânge și foc ce-l învălește

Din capetele nalte jos până la genunchi!...

Hah! Iată-l, vine Tulnic! E Tulnic! Un mănunchi

De pietre și mărgele străluce-n brâu mai tare

Ca paloșul! Vezi coiful frumos și aurit,

Și coiful strălucește mai palid ca obrazul

Lui Tulnic! Uite, straie de cel mai nobil tort,

E dânsul, el e! Doamne! E mort, e Tulnic mort?

Tu n-ai ascultat, Tulnic, de sfatul sfintei Miercuri,

Ești piatră, tu! ești piatră, în negură de bărcuri,

Afund în codri!... Râde, lung râde câmpul tot

Și ochii pali ai fetei văpăi duioase scot

Și ultimele lacrimi îi cad și i s-adună

P-obraz; ea pierde firea și-aleargă iar nebună

Pe câmpi, până ce noaptea o prinde-n brațul său

Și-adoarme-n văi, scutită de cer și Dumnezeu!