Pe când nici nu-ncepe să cadă.

Eu nu știu, fui vesel ori trist în acel

Ocol ce-l făcui împreună cu el,

Că-ntâi îmi păruse că-i vis și mă-nșel

Dar bine venitu-mi-a-n minte

Vulturul văzut în rotire la fel

Cu ani de viață nainte.

Un pisc singuratic al muntelui plin

De colțuri de stâncă, cu zborul său lin

Acela-l rotea prin văzduhul senin

În sute de cercuri egale,

Și-n fiece zi și tot timpul vecin

Umbririlor nopții din vale.

Păstorii spuneau că păzește pe-ai lui,

Că-n rece cuib scoate părechea sa pui

Și hrană-i ducea ori pe-aceea ce nu-i

La staul pe-amurg, din mioare,

Ori cerbi sugători ce se culcă sătui

Sub brazii ce-acopăr izvoare.

Și parc-aș vorbi ca de lucruri de ieri,

Ce drag îmi era nesătulei vederi!

Când singur în largul înaltei tăceri

Brăzda cu rotirea sa golul;

Și-uimit cum de-a lungul atâtora seri

Eu stam urmărindu-i ocolul.

Dar groaznic venit-a-ntr-o zi, din apus

O noapte cu-atâta-ntuneric c-a pus

În minte-ne stavili putinții de-adus

Aminte ce-i timpul și locul,

Și-urlau în cumplita cădere de sus

De-a valma și apa și focul.

Ci-ncet se făcu și-o lumină ca-n zori,

Iar ziua, ce prinsă de-ai spaimei fiori

S-ascunse pitită-ntre ceruri și nori,

Se-ntoarse, și soare fu iară,

Și-apusu-i stârnit-a minuni de culori,

Cum nu mai fu-n lume vro seară!

Iar sufletu-n noi ce și-acum tremura,

De farmec cuprins, ca pierdut se mira!

Dar unde-o fi piscul? Căci nu mai era

Și-n locul lui gol și lumină

Vulturul, el însă și-acu-nconjura

O stâncă trăsnită-n ruină.

Deodată cu țipet se-ntoarse napoi,

Ca unul ce-și schimbă gândirea, și-apoi

Spre văi, și departe, cu zborul greoi

Încet ni se stinse vederii.

De-atunci nu-l văzură nici alții, nici noi

Rotind în luminile serii.