Pe larga boltă-ncet urca ieșitul

Din mîndra baltă, soarele-arzător,

Ducînd lumină sfîntă-n strălucitul

Olimp de sus și jos la cei ce mor.

Iar ei soseau la Pil, la-nalt ziditul

Oraș al lui Neleu, al cui popor

Da jertfe lui Neptun zguduitorul,

De negri boi, și-n mal ședea poporul

În nouă hori, iar hora de cinci sute,

Și-aveau de horă cîte nouă boi;

Și-așa mîncau în cete desfăcute,

În vremea asta deci aceștia doi

Veneau spre mal cu nava lor cea iute

Și-au tras de-a dreptul în liman apoi.

Au dat deci pînza jos de pe antene;

Și-așa ieșeau; și-ntîi ieși Atene.

Iar ea acum grăbit mergea nainte,

Iar el urma. Și-i zise ea: „Acum,

Deschis te poartă ca și-un om cuminte,

Căci de-asta doar făcuși atîta drum.

Întrebă-l despre bunul tău părinte,

Ce soart-avu și unde-i mort și cum.

La Nestor mergi, tu singur și de-a dreptul,

Să vezi ce gînd îi poartă-n suflet pieptul.

Să-ntrebi de toate însuți, și-ți va spune,

Că-i drept și bun, și-n el minciună nu-i”

A zis. Iar Telemac: „Dar cum, preabune,

Să merg eu singur? Și eu ce să-i spui?

Că nici nu știu vorbi cu-nțelepciune

Și nici nu e frumos ca-n fața lui

Să stau și să-l întreb cu de-amănuntul,

Copilului să-i dea răspuns căruntul.”

Deci lui, Atene i-a răspuns cuvinte:

„Găsi-vei tu și-n mintea ta ce vrei,

Iar multe pune-ți-vor și zeii-n minte,

Căci nu ești unul urgisit de zei.”

Așa vorbind, grăbit mergea nainte,

Iar el urma grăbit pe urma ei.

Și-ajunseră-n curînd pe malul mării,

Acolo unde-n mijlocu-adunării

Sta Nestor între fii, și-n jur bătrînii,

Frigînd fripturi și bînd la mese vin

Și-așa-nchinînd își preamăreau stăpînii.

Văzîndu-i deci pe-aceștia doi că vin,

Sărind întîmpinau cu-ntinsul mînii

Pe dulcii oaspeți din pămînt străin,

Și-ntîi de toți deci Pisistrat, feciorul

Lui Nestor cel slăvit, sărind cu zorul,

De mînă i-a luat cu drag și-i duse

Cu sine-ncet, mergînd între-amîndoi,

Și-alături lîngă rege-apoi îi puse

Pe scaun așternut cu blănuri moi,

Acolo unde însuși el șezuse.

Le-a dat fripturi și le-a turnat apoi

În cupă de-aur vin, pe care-o dete,

Zicînd Atenei, mult slăvitei fete:

„Să-nchini acum pentru Neptun, străine,

Căci voi sînteți aici la jertfa lui!

Și-așa-nchinînd smerit, cum se cuvine.

Tu cupa cea cu dulce vin s-o pui

În mîna dragului tău soț, să-nchine

Și el apoi, căci cade-se oricui

Pe zei să-i roage-oricînd după putință,

Căci toți avem de zei vro trebuință.

Ți-o dau de-ntîi, că ești mai în etate,

Iar el de vîrsta mea; și la bătrîni

Noi știm așa, să dăm întîietate.”

A zis și-i puse mîndra cupă-n mîni.

Și-Atene-acum, văzînd a lui dreptate,

Căci asta este-ntîi pentru stăpîni,

Sta veselă și mult părîndu-i bine

Și-așa-ncepu zeița deci să-nchine:

„Ascultă tu, cel ce cuprinzi pămîntul,

Și-asupra noastră-ntoarce ochii tăi,

Și-aminte ia-ne, mare zeu, cuvîntul!

Dă slavă-ntîi lui Nestor și-alor săi!

Și-acestui neam, care-ți cinstește sfîntul

Și marele tău nume, tată, fă-i

Răsplată dreaptă cu prisos și bine,

Cum el cu jertfe te-a cinstit pe tine!

Iar nou-apoi, lui Telemac și mie,

Cînd fi-vom isprăvit ce-avem și noi

De gînd pe-aici, tu fă-ne să ne fie

Frumos și-n pace drumul înapoi!”

Așa ea se ruga cu vorbă vie

Și însăși toate le-mplinea. Și-apoi

Îi dete cupa cea de jertfă-n mînă,

Flăcăului să-nchine, sfînta zînă.

Și tot așa și dînsul închinat-a.

Apoi cînd fripte părțile de sus

Le-au scos acum de prin frigări și gata

Pe discuri le-mpărțiră, ei au pus

În fața fiecărui om bucata.

Și-așa mîncau din jertfa ce-au adus.

Deci cînd au isprăvit apoi mîncarea,

Vorbit-a Nestor și-ncepu-ntrebarea:

„Acum, că-s ospătați cum se cuvine,

Am vrea să știm de oaspeți, cine-s ei?

Ce fel de neam, din care țări străine

Veniți pe drumul umed, dragii mei?

V-aduce poate-o treabă pe la mine,

Ori poate rătăciți ca hoții-acei

Ce-atacă pe străini, cînd bun li-e locul,

Și-și pun viața-n joc vînînd norocul?”

A zis, iar Telemac a dat răspunsul.

Și-avea-ndrăzneală-n el, că i-o sporea

Și-Atene, dîndu-i ajutor pe-ascunsul,

Ca și despre-Odiseu el știri să ia,

Și nume bun să-și facă-n cu de-ajunsul.

„Răspuns adevărat tu vei avea

Și nu vom tăinui nimic acestor

Cuvinte ce le-ntrebi, slăvite Nestor!

Din Itaca, de după Nei anume,

Venim, cătînd un lucru ce-i al meu

Și nu obștesc. Cătăm vestitul nume

Al regelui cel vrednic, Odiseu,

Să știm de-i viu ori mort prin larga lume,

Căci fiu îi sînt, iar el e tatăl meu.

De toți, cîți s-au luptat în cîmpul Troii,

Noi știm pe unde ne-au pierit eroii,

De-acesta singur nu știm unde este,

Căci făr’ de urmă Zevs din cer l-a dus

Și nu-i de nicăieri s-avem vro veste.

E viu, ori moartea un sfîrșit i-a pus

Pe marea cea cu viforoase creste,

Sau răi dușmani pe-uscat ni l-au răpus?

Și-așa-ntru orbecarea ăstei bezne,

Plîngînd cuprindem ale tale glezne,

Că poate știi de trista lui pierire

Și însuți tu, murind să-l fi văzut,

Ori poate ai din auzit vro știre,

Căci rău fu ceasu-n care fu născut!

Dar nu gîndi să cruți a mea mîhnire

Spunînd mai dulce-amarul petrecut,

Și nici că-mi faci rușine să nu-ți pară,

Ci spune drept, pe rînd, cum se-ntîmplară.

Deci dacă oarecînd iubitu-mi tată

Vro faptă ți-a promis, sau vrun cuvînt,

Și dacă ți-a-mplinit vrun bine-odată,

Acolo-n cîmp pe-al Troilor pămînt,

Aminte-acum să-ți fie și-mi arată

Că pentru el, iubite rege,-ți sînt

Și eu iubit, să-mi spui ce știi ascunse!”

A zis, și-atunci bătrînul îi răspunse:

„Ah, iat-acum tu-mi amintești, iubite,

De cîte-am suferit printr-alte țări

Aheii cei cu minți nepotolite!

O, cît necaz în multele-alergări,

Urmînd pe-Ahil, în drumuri tîlhărite,

Cătîndu-și prăzi în largul negrei mări!

Ce-amar pe cîmp apoi, dorind surpare

Cetății lui Priam, cea foarte tare!

Și cum pieriră-n jalnicele zile

Toți cei mai buni, bărbat după bărbat!

Acolo-i mort Eant, e mort Ahile;

Și cel asemeni zeilor la sfat,

Patroclu mort; și tu, al meu copile,

Preadulcele-Antiloc cel nepătat,

În care zeii-au pus atîtea daruri!

Vai, cîte-am tras apoi și-altfel de-amaruri!

Dar cine-n lume dintre oameni poate

Să spuie tot ce-a fost! Că dac-ai sta

Și cinci și șase ani pe-aici, nepoate,

Poți tot să-ntrebi, și n-ai mai aștepta

S-auzi sfîrșitul, ci sătul de toate

Te-ai duce acasă-n dulce țara ta!

Urzeam cu anii viclenii nespuse

Și-abia vru Zevs din cer și-un capăt puse!

Dar nimeni nu putea să se măsoare

La minte cu-Odiseu cel bun! Și nici

Să-ntreacă om în viclenii sub soare

Pe tată-tău (de ești al lui, cum zici.

Și pari a fi, căci prea potrivitoare

Cuvinte-aveți! Și-așa cum stai aici,

Ai lui sînt ochii tăi, a lui făptura

Și vorbe dulci la fel vă scoate gura!).

Acolo, dară, eu și-al tău părinte,

În toată vremea lungului război,

Noi n-am fost doi, ci unul în cuvinte

Și-n toate-am fost un suflet amîndoi,

Și-urzeam cu sfatul și-ndrăzneața minte

Tot cum ar fi mai bine pentru noi.

Deci după ce-am prădat cetatea naltă

Și toți apoi ne-am despărțit deolaltă,

Intrînd, plecam cu navele-ncărcate,

Și Zevs atunci a risipit pe-ahei,

Că nici n-au stat ei toți întru dreptate,

Și-o mare parte-a lor au fost mișei:

Iar Zevs urzi pieriri nenumărate.

Deci mulți au și pierit ca vai de ei,

Căci nemaivrînd Atene să-i mai ierte,

Făcu de-ntîi pe-Atrizi să ni se certe.

Chemar-Atrizii deci la sfat soborul;

Dar rău făcînd, că ne-au chemat pe-apus

De zi, tîrziu. Deci s-aduna poporul,

Dar mulți cam grei de vin; și-apoi ne-au spus

Ce-aveau de ne-au chemat așa cu zorul.

Vorbi deci Menelau, iar el le-a pus

La inimă să nu mai zăbăvească,

Ci-ndată, chiar acum, să și pornească.

Dar regele-Agamemnon, de-altă minte,

Oprea pe-ahei în nave-a se urca,

Spre-a face-ntîi sutimea jertfei sfinte,

Crezînd astfel că poate-ar împăca

Pe-Atene-n furia ei de mai-nainte.

Dar nici așa el n-o putu-mpăca!

Credea, copilul, vai, c-atît de iute

Poți prinde-un zeu ca gîndul să și-l mute!

Deci stînd, ei doi schimbau acum injurii.

Poporu-n două se-mpărți-n curînd,

Sculîndu-se cu multă larm-a gurii.

Și-așa deci noaptea o trecurăm stînd,

Și unii și-alții frămîntați de furii,

Și unii pe-alții ne-omoram în gînd,

Căci însuși Zevs ne pregătea pierirea.

În zori apoi, o parte din oștirea

Aheilor, în navele-ncărcate

Urcînd averi și arme și femei,

Plecam pe-adîncul mării-ntunecate.

Dar alte oști a mîndrilor ahei

Au stat pe lîng-Agamemnon nemișcate

Deci eu și Odiseu și toți acei

Ce-am fost cu Menelau, am pus catargul

Și repede-am ajuns să batem largul.

Căci zeul așternu subt noi frumosul

întins al mării, și sosirăm deci

La Tenedos, și-am dat aici prinosul

De jertfe celor ce trăiesc în veci.

Dar nu gîndea cu mintea nemilosul

Părinte Zevs să-ngăduie pe greci,

Ci iar născu o ceartă spre nebine,

De rîndu-acesta-ntre Odiseu și mine!

Deci toate-acele nave ce-ascultară

De mult pățitul rege Odiseu

Se-ntoarseră-ndărăt la Iliu iară,

Pe plac lui Agamemnon; însă eu,

Cu-atîtea nave cîte mă urmară,

Fugeam grăbit, știind că Dumnezeu

Cumplite-acum gîndea cu noi cu toții!

Fugea și Diomed, zorindu-și soții,

Ne-ajunse-apoi și Menelau pletosul,

Pe cînd în Lesbos stam nepricepuți

De-ar fi mai bine s-ocolim stîncosul

Și sterpul Chios, repede-abătuți

Spre-ostrovul Psera, sau să dăm în josul

Mamantului cel plin de vînturi iuți.

Ceream deci semne de la zei, și-aceia

Ne-au spus prin semn să dăm spre Eubeea.

Tăind prin mijloc largul sterp al mării;

Și-un vînt cu șuier ne-nsoțea mereu.

Deci iuți pluteam și-n umbrele-nserării

Ajunsem la Gerest, Tidid și eu.

Deci veseli ars-am jertfe-ale scăpării

De-atîta larg, puternicului zeu.

Tidid apoi, a patra zi de cale

Opri la Argos zborul flotei sale.

Iar eu’ spre Pilos mi-am urmat cărarea,

Căci după ce-ncepu un Crivăț bun,

El nu-și mai conteni de loc suflarea.

Așa sosii, și nu mai știu să spun

Ce-ahei trăiesc și ciți hrăniră marea,

Nici vești dintr-alții n-am putut s-adun;

Dar cîte-aud aci-n palat la mine,

Voi spune tot și n-am s-ascund, vezi bine.

Sosi cu toate dusele lui cete

Născutul din Ahil; și-aud apoi

Că-n pace-aduse-acasă Filoctete

Pe cîți putu să-i scape din război

Și el și domnul viforoasei Crete.

De regele-Agamemnon știți și voi,

Acei ce stați departe-n mări deschise.

Și știți și de Egist cum îl ucise.

Dar rău pieri și-Egist, ca dreaptă plată!

Oh, bine e cînd dup-un om ucis

Rămîne-un fiu ca să răzbune-odată

Pe-un tată mort, așa precum fu scris

De-Orest ca să-și răzbune mortul tată!

Deci tu, că ești frumos și cap deschis,

Te poart-așa ca lumea care vine

Să aibă ce vorbi frumos de tine.”

Răspunse Telemac: „I-a dat, vezi bine,

Pedeaps-Orest, c-avu puteri și loc!

Și-așa-i vestit, și-acum și-n veac ce vine.

Vai, da-mi-ar Zevs și mie vrun mijloc

Să bat pe prinții-acei ce-mi fac rușine

Și-mi vreau și răul! Dar acest noroc,

Cum tatei nu, nici mie tors nu-mi este,

Și-așa deci rabd, căci nu-s ursit Oreste!”

Răspunse Nestor: „Iacă, preaiubite,

Alt lucru-mi amintești și vreau să-l spui.

Aud că-s mulți acei ce-s în pețite

La maică-ta, și fac ceea ce nu-i

Cu drept, și-urzesc chiar și nelegiuite!

Dar spune-mi drept: cu vrerea te supui?

Sau poate te urăște-ntreg poporul

Și-un zeu îți e, prin el, răzbunătorul?

Dar bate-va Ulis amar mișeii

De prinți cînd se va-ntoarce,-așa cred eu.

Ori singur el, ori dîndu-i mîn-aheii.

Vai, dare-ar Zevs să fii iubit mereu

De-Atene — ea, mai mult decît toți zeii —

Și tu, cum fu slăvitul Odiseu,

Pe cînd răbdam la Troia-n cîmp amaruri!

Că n-am văzut iubind cu-atîtea daruri

Un zeu pe-un om, cu ea, și cu iubirea

Fățișă-n orice loc! Vai, zei de sus!

Ce-amar ar mai simți ăști prinți pețirea

De-ai fi și tu de-Atene-astfel condus.

Răspunse Telemac: „Mă prinde-uimirea!

Și cum s-o cred? Că mari cuvinte-ai spus!

În veci nu cred să fie-acestea toate.

Chiar zeii dac-ar vrea, și nu se poate!”

Atene-atunci strigă: „Ce zeu te lasă

Să porți atîtea bănuieli în gînd?

Cînd vrea vrun zeu să-l scape pe-om și-i pasă,

Prea lesne-l scapă, chiar departe stînd.

Dar eu mai bine-aș vrea s-ajung acasă

Chiar și tîrziu și-oricît de mult răbdînd,

Decît ajuns curînd și făr’ de trudă

Să pier la vatra mea de-o mînă crudă,

Precum avu Atridul s-o pățească,

De-a sa nevastă și de-Egist răpus.

Dar negreșit, de moartea cea obștească

Nu pot scăpa nici zeii cei de sus

Pe-un om al lor, oricît să și-l iubească,

Atunci cînd, împlinind ce i s-a pus

Hotar vieții, vine și-l doboară

Ursita sa și trebuie să moară!”

Răspunse-Atenei Telemac cuvinte:

„Oricît de jale mi-e, să nu-mi mai spui

De-acestea, Mentor, căci al meu părinte

In veci n-o să mai vadă țara lui!

Așa-i fu scris în sfatul vrerii sfinte!

Deci nu-mi vorbi de el! Eu însă vrui

De-altce să-ntreb pe Nestor, că-n dreptime

Și-n minte multă nu-l întrece nime,

Și-aud că el văzu, domnind poporul,

Trei rînduri de vieți! Și este-acel

Cui drept ar fi să-i zici nemuritorul!

Uimit eu stau uitîndu-mă la el.

Deci spune-o, Nestor, tu, apărătorul

Și fala neamului aheu, ce fel

De moarte-avu Agamemnon craiul2,

Și unde-a fost deci Menelau bălaiul

Pe cînd ucise-acest Egist pe-Atride?

Și cum urzi vicleanul uneltiri

Încît el slabul a putut ucide

Pe-un rege tare și cuprins de-oștiri?

N-a fost pesemne-n țările-argolide

Atridul Menelau, ci dus pe-airi?

Și-n pace deci putu, urmîndu-și țelul,

Să fie-așa-ndrăzneț Egist mișelul?”

Răspunse Nestor cel bătrîn: „Voi spune

Deci toate-adevărat, precum le știu.

Dar însuți vezi, că minți în cap ai bune,

Cum fu cu-acest a lui Atride fiu.

Căci mîna dac-ar fi putut-o pune

Pe răul de Egist, să-l prindă viu,

Sau nengropat măcar, întins pe masă,

Atunci cînd Menelau s-a-ntors acasă,

Nici parte pe mormînt, măcar de-o mînă

De lut pe el Egist n-ar fi avut,

Ci ruptu-l-ar fi cînii prin țărînă

Și hrană corbii-n cuib l-ar fi făcut,

Și nici la cap plîngîndu-i vro bătrînă

Bociri, aheii nu i-ar fi văzut,

Căci el într-adevăr, tu, Zevs preasfinte,

Cumplite gînduri și-a fost pus în minte!

Că-n timp ce noi făceam nemuritoare

Mari fapte-n Troia, el pe-atunci stetea

În fundul țării Argos la răcoare

Și, vrînd pe Clitemnestra, o scotea

Din mintea ei, cu vorbe-amăgitoare.

Nu-l vru, ce-i drept, destulă vreme ea

Și relei fapte mult se-mpotrivise,

Căci buna minte încă nu-i pierise

Și-avea cu ea și-un cîntăreț, să vadă

De cinstea ei, și-adins de-Atride pus

Să-i apere nevasta de vro nadă.

Dar cînd ursita zeilor de sus

Pe-aceștia-i înnodă, ca ei să cadă,

Atunci Egist într-un ostrov l-a dus

Pe-acest proroc, lipsit de-ale mîncării,

Lăsîndu-l pradă paserilor mării.

Voios pe ea îns-o sui-n palatul

Și-odaia lui. Deci vecinicilor zei

El multe coapse-a ars, nerușinatul,

Și aur mult el dete pentru ei

Și mult stetea și-n temple cu-atîrnatul

De-odoare mari țesute de femei,

Căci mare-o faptă săvîrșise-n pace,

Cum n-a crezut nicicînd să poată face.

Noi dar, plecînd din Lesbos împreună,

Veneam și eu, și Menelau venea,

Cu-același gînd și-aceeași voie bună.

Cînd flota însă Suniu-l ocolea,

Lovit-a Feb, din zarea de-unde tună,

Cu tari săgeți cîrmaciul ce-l avea

Pe nav-Atrid, și-l dete-așa pieririi

Cu cîrma-n mîni, în mijlocul plutirii,

Pe Fronte-Onetoridul, unul care

Fu cel mai meșter dintre cîți erau

Să poarte-o cîrmă-n vînt oricît de tare.

Acolo deci s-opri și Menelau,

Deși grăbit, să-i facă-nmormîntare.

Dar cînd apoi plecînd ei alergau

Cu vîntul bun ce li-l dădură zeii

Și-ajunși au fost la muntele Maleii,

O stîncă-ntinde-un colț, intrat cu totul

Turna asupră-i, cu năpraznic hui,

Suflări de vînt, ce-al mării cîmp scurmîndu-l,

Cumplit rostogoleau de spaim-oricui

Cît munții valuri, largu-ntreg umplîndu-l.

Deci duse-o parte-a ruptei flote-a lui

În jos spre Creta, cătră locu-n care

Un rîu. Iardanul, curge-n larga mare.

O stîncă-ntinde-un colț, intrat cu totul

Acolo-n mare-aproape de Gortin,

Și-acolo valuri, dinspre Fest, în cotul

Din stînga ei năvălitoare vin

Cînd mari și iuți le prăvălește Notul.

O parte-a flotei deci intra deplin

În strîmtul loc, și toate se sfărmară.

Dar oamenii-au scăpat la mal afară.

Dar cinci corăbii i le-mpinse vîntul

La vale spre Egipt, și i-au scăpat.

Acolo Menelau deci în pămîntul

Cu limbi străine-averi și-a adunat

Și aur mult și cîte vru preasfîntul.

Ci-ntr-ăst răstimp Egist cel blăstămat

Urzi prin Argos relele și-omorul,

Sfîrșind pe-Atrid și supuind poporul.

Deci șapte ani el stăpîni-n Micene,

Ci totu-n urmă i s-a-ntors în rău.

Căci iat-Orest se-ntoarse din Atene

Și-ucise, răzbunînd pe tatăl său,

Pe-acel Egist cu iscodiri viclene.

Și chiar făcea pomene-acest flăcău

Atît pentru Egist ucis de-aramă,

Cît și pentru becisnica sa mamă,

Și-n ziua asta s-a-ntîmplat să pice

Acasă Menelau cu multe-averi,

Pe cît putu-n corăbii să ridice…

Deci vezi și tu, nu face-ntîrzieri

Ca nu cumva cît timp lipsești, voinice,

Să-ți facă prinții-acasă laț să pieri

Și domni s-ajung-apoi averii tale

Și-așa să-ți fie-o moarte-această cale.

Deci mergi la Menelau! Te-ndemn, fărtate,

Să mergi la el. Căci numai de curînd

E-ntors de peste mări atît de late

Încît nici paseri, cele iuți, zburînd

Nu pot în cursul unui an străbate

Atîta larg, iar bietul om nicicînd

Nu poate-avea nădejde că mai scapă

De-l prind furtuni pe-atîta larg de apă.

Deci chiar acum și nezăbavnic pleacă

Pe nava care-o ai. Dar dacă vrei

Să mergi pe jos, pe-ntinderea cea seacă,

Iți dau pe unul dintre fiii mei,

Cu cai și car și tot, să te petreacă.

Să-l rogi despre-Odiseu să-ți spuie ce-i,

Și n-o să-ți mintă, că-i cu gînduri coapte.”

A zis. Și da-n apus. Și-apoi fu noapte.

Și-a zis Atene-atunci, luînd cuvîntul:

„Slăvite Nestor, bune-au fost ce-ai spus!

Dar vreme este, lui Poseidon sfîntul

Să-i bem păharul cel din urm-adus!

Deci frigeți limbi, căci s-a umbrit pămîntul

Și sfînta zi subt el de mult s-a dus.

Nici nu-i frumos să stăm prea mult la masă

Și-i vreme-acum de somn și dus acasă.”

A zis. Și le-au turnat pe mîni, și-umplură

Prin cupe vinul crainicii ahei;

Au fript și limbi, și veseli începură

Să-nchine toți puternicilor zei;

Și-atît cît le-a plăcut să bea, băură

Atene-apoi și Telemac al ei

Făceau gătiri, rupînd orice zăbavă,

Să plece-acum la mal în neagra navă.

Dar Nestor îi oprea: „O, nu, străine!

Ferească Zevs și zeii să vă las

Din casa mea, să mergeți de la mine

Ca și din casa unui om rămas

Sărac-lipit și gol de-oricare bine,

Nici țoale-avînd și nici un loc de mas

Și nici de oaspe-n casă pat mai moale!

La mine-i loc destul, și pat și țoale.

Și cît mai am suflarea cald-a vieții,

Eu, Nestor, asta n-aș putea s-o fac;

Și cît îmi vor trăi-n palat băieții,

Nu pot răbda să las pe Telemac

Să doarmă-n mal pe-o navă, ca drumeții!”

Răspunse-Atene-atunci: „Și-așa mă-mpac.

El cată să te-asculte-acum, bătrîne,

Și-așa e și frumos, și deci rămîne

Să doarmă-n casa ta, căci dînsul poate.

Eu plec la navă, pentru soții mei,

Că grija ei ne-o duc și-așteaptă, poate.

Dar și de-altfel mă laud că-ntre ei

Sînt cel mai vîrstnic și-ngrijesc de toate,

Căci toți, ca Telemac, sînt tinerei

Și nici nu sînt argați cu plată, bieții,

Ci vin de dragul lor și-al tinereții.

Iar mîne-abia ce va albi lumină,

Eu plec la cauconi, așa socot,

Căci am la ei de mult, și nu puțină,

Dătoare-o sumă, și-aș voi s-o scot.

Iar lui, fiindcă zeii-au vrut să-ți vină

Ca oaspe drag, ajută-i deci de tot:

C-un fiu de-al tău trimite-l c-o trăsură

Și cai voinici și buni de-alergătură.”

A zis Atene-așa, și ridicată

Zbura cu zborul linei cucuvăi;

Și toți au stat cu inima mirată.

A stat uimit și Nestor între-ai săi

Și-a prins de mîni pe Telemac deodată:

„Tu nu vei fi-ntre cei fricoși și răi,

Căci iată zeii te petrec, copile,

De-acum, din pragul tinerelor zile!

Căci n-a fost nimeni altul dintre-aceia

Ce-au casele pe-Olimp, n-a fost alt zeu,

Ci numai fiica ta, Tritogoneia,

Părinte Zevs, pe care și-Odiseu

Cu cinste ne-o ținea-ntre zei a treia.

Te-ndură, zîno, deci de neamul meu,

De fii și de nevasta mea, stăpîno,

Dă-mi nume bun și moartea lor amîn-o!

Iar ție-ți voi jertfi un june, iubite,

Cu largă ceafă și cu mers neblînd,

Nepus la jug, cu coarnele-aurite.”

Așa vorbi bătrînul domn, plecînd

Cu fii și gineri și mulțimi pornite

Spre-naltul său palat. Și-n urmă, cînd

Ajunseră-n odăile umbroase,

Șezură toți la rînd pe bănci frumoase.

Iar el pentru-nchinat un vin le dete

Păstrat de unsprezece ani, și-abia

Acum deschis din chiupul unde stete.

Pe-acesta deci prin cupe li-l punea

Și mult el se ruga grozavei fete

A Tatălui, spre-a fi iubit de ea.

Deci bînd apoi destul din vinul dulce,

S-au dus pe-acasă toți ca să se culce.

Dar bunul Telemac acolea mase,

Durmind în pat, săpat în cerdăcel,

Iar Nestor moșul lîngă el culcase

Pe-al său fecior, pe Pisistrat, acel

Ce-acum flăcău el unu-i mai rămase.

Iar Nestor în iatac durmi și el,

În cel mai dindărăt din tot palatul

Și doamnă-sa-i făcu, nevasta, patul.

Iar cînd veni și faptul dimineții,

Sculat bătrînul și ieșit ședea

Pe-o laviță cioplită, sub păreții

Palatului, din piatra ce lucea

Ca untdelemnu-n cioplitura feții.

Neleu pe-această bancă des ședea,

Dar el pe-atunci, de mult urmîndu-și sorții,

Intrat era-n locașurile morții,

Și-acum sta-n locu-i Nestor, purtătorul

Toiagului. Ieșind de prin palat,

Pe rînd i se-aduna-mprejur poporul

De fii: Aret și Stratiu cel bărbat,

Perseu și Trasimede luptătorul

Și Ehefron; și-n urmă Pisistrat

Venea cu Telemac, și-umplură rîndul,

De mîni pe el lîngă bătrîn ducîndu-l.

Iar Nestor începu: „Într-o clipită

Să-mi faceți, dragi copii, ce-aș fi dorit!

Și-ntîi să dăm Atenei mulțămită

Că ieri la jertfe-aievea mi-a venit.

Deci unul meargă-n cîmp, și să-mi trimită

Văcaru-n vale-un june împodobit;

Iar altu-n mal s-alerge și să vază

Ca, numai doi vîslași lăsînd ca pază,

S-aduc-aici pe dulcii frați de cruce

Ai oaspelui ce șade-aci-ntre noi.

Alt om dup-argintar mi se va duce,

Să sufle aur coarnelor, și-apoi

Voi ceialalți vedeți să mi s-apuce

De lucru-argații, că se lasă moi.

Să puie mese, bănci, s-aștearnă locul,

S-aducă apă și să-ncingă focul.”

A zis. Și gîfiiau fugind cu toții.

Sosi și juncul cel cu pașii grei;

Din neagra nav-apoi sosiră soții,

Venind și-Atene zîna-n rînd cu ei.

Sosi și-un argintar ce-aduse loții

Și alte scule cîte au acei

Ce știu lucra-mpodobituri de fală,

Cu clește și ciocan și nicovală.

Deci scoase Nestor aur, și-argintarul

Pe coarne-l potrivea frumos și-astfel

Încît s-o bucure pe-Atene darul.

Iar Ehefron de-un corn, și Stratiu cel

Voinic ținea de-alt corn, și cu păharul

De jertfă-Aret veni ținînd supt el

Buchet de flori și apă din fîntînă,

Și orz ținea-ntr-un coș într-altă mînă.

Ținea toporul cu-ascuțișuri bune

Voinicul Trasimed; ținea Perseu

Un vas gătit, ca sînge-n el s-adune.

Iar Nestor începu, chemînd pe zeu,

S-arunce-n foc, cu multă rugăciune,

Și peri din fruntea juncului, mereu,

Și orz pe sfînta vatră să presare,

Și nu-nceta chemînd cu rugă mare.

Iar cînd sfîrși, se-nțepeni feciorul

Cel vrednic, Trasimed, și-aproape stînd,

Izbi pe june în ceafă cu toporul.

Cu mușchii cefei rupți, căzu gemînd

Și-adînc pe ochi i-a-ntins pierirea norul

Evridica atunci, cum sta văzînd,

Cinstita doamnă, mare-un țipet dete,

Și-n cor țipară și nurori și fete.

Apoi l-au ridicat de jos și, gata

Ținîndu-l toți, cu-arama Pisistrat

Îi rupse-adînc din vine beregata.

Un negru val de sînge-a rîurat

Și sufletul din june atunci zburat-a.

Deci coapsele le-au scos și-apoi bogat

În seu le-au învălit, în pături grele,

Și-au pus și crunte măruntăi pe ele.

Bătrînul deci le-ardea pe crengi uscate,

Turnînd deasupra vin, iar fiii săi

Țineau pe foc frigările-ncrîngate.

Cînd ele-au ars de tot, iar măruntăi

Ce-au fript dintîi au fost acum mîncate,

Tăiară-n pripă sprintenii flăcăi

întregul june, și cărnuri împărțite

Frigeau acu-n țepușele-ascuțite.

Ci-n vremea asta a lui Nestor fiică,

Frumoasa Policaste ce-o avea

Din toate-ale lui fete cea mai mică,

Spăla pe Telemac și-i aducea

Manta pe largii umeri și tunică.

Deci cînd ieși din baie, el părea

Un zeu la chip, și toți doreau să-l vadă;

Și-așa el lîngă rege-a mers să șadă.

Și fripte-avînd fripturi prisositoare,

Mîncau acum, și-n veselul păhar

Turnau voinici cu mîni alergătoare.

Deci cînd au isprăvit și-al jertfei dar,

Vorbit-a Nestor vorbe zburătoare:

„Băieți ai mei! Să puneți la un car

Doi cai frumoși, cu umblete zburace,

Să plece-al nostru oaspe-acum în pace!”

A zis, iar ei aduser-o trăsură

Cu roibi frumoși și cu-nfocate nări;

Și-n car a pus și pini și băutură

Femeia casei, și tot rari mîncări,

De care numai regii pun în gură.

În car deci Telemac, între urări

Urcîndu-se și-alături lui, să mîie,

Voinicul Pisistrat a-ntins de frîie

Și-a dat cu biciu-n cai, iar ei zburară,

Lăsînd orașul Pilos, și mereu

Întreaga zi zburau pe cîmp pe-afară.

Veni și-Amurg, și-umbrea-ntunerec greu

Și-ajunși în Fere, la Diocle-ntrară,

Acel ce-a fost nepot al lui Alfeu,

Iar tată-i fuse Orsiloh bătrînul;

Și-au mas aici, și-i ospăta stăpînul.

În zori deci Pisistrat fugarii-i prinse

Din nou la car, iar caii din picior

Băteau în curtea cea cu pietre linse.

Deci el plesni din bici, iar caii-n zbor

Treceau pe cîmpul cel cu holde-ntinse.

Și-n urm-au isprăvit și drumul lor,

C-așa zburară roibii iuți ca focul.

Iar soarele-apunea și-umbrea tot locul.