Așa le-a zis. Și făr’de răsuflare

Tăceau cu toții-n jur, și-un farmec sfînt

Plutea-n umbrosul loc peste-adunare.

Iar regele-a rostit acest cuvînt:

„Tu cel ce ești ajuns, o rege mare,

La casa noastră, cred că nici un vînt

De-acum n-o să te-abată pîn-acasă,

Oricît amar și-oricîte griji te-apasă.

Deci vouă, dragi bătrâni, fruntași ai țării,

Cari stați în casa mea, bînd roșul vin,

La dulcele răsunet al cîntării,

Aș vrea să vă vorbesc cuvînt deplin.

Gătite-acum sînt toate-ale plecării;

Vestminte-n lăzi am pus pentru străin

Și aur mult cu scumpă lucrătură

Și tot ce-ai noștri dar îi mai făcură.

Deci haide-acum să-i dăm ce se mai poate,

De om cîte-o pirostrie și-un ceaun,

Iar noi de prin popor apoi vom scoate

Din cîte-am cheltuit, că-i drept s-o spun

Că-i greu să dea un om acestea toate!”

Așa le-a zis, și-aflară sfatul bun.

Trudiți de somn, pe-acas-apoi porniră.

Și-a doua zi, cînd zorile veniră,

Cu toții-și îndreptau spre navă pașii

Grăbiți, și-un dar tot insul aducea.

Primind deci cîte le-aduceau fruntașii,

Chiar regele-Alcinou le rînduia

Să nu stea-n drum să-mpiedece vîslașii;

Deci loc cătînd, sub laviți le punea.

Cu toții-apoi se-ntoarseră să facă

Ospăț, căci Alcinou jertfise-o vacă

Lui Zevs acel ce nori în zare-adună

Și-i domn a tot. Deci coapse-ardeau pe foc

Și veseli toți prînzeau aci-mpreună,

Și stînd, cînta-ntre dînșii Demodoc.

Dar bietul Odiseu dorea s-apună

Lumina mai curând și n-avea loc,

Dorind plecării clipa sositoare,

Și-adese capu-l întorcea spre soare.

Precum așteapt-un om tîrzia-cină,

Cînd sparse-un loc de mult înțelenit,

Muncind cu blînzii boi o zi deplină

Și vesel vede cerul amurgit

Cu tot mai multă lipsă de lumină,

Că-i tremură genunchii de trudit,

Așa se bucura și-Ulise bietul

Văzînd cum piere ziua-ncet cu-ncetul.

Vorbi atunci suflărilor feace,

Și-ntors stetea spre rege, mai vîrtos:

„Fruntași ai țării! După ce veți face

Și-aceste jertfe,-al zeilor prinos,

Bînd vinul sfînt, trimite-ți-mă-n pace!

Și-in pace-mi rămîneți! Eu plec voios,

Căci drumul mi-e vegheat, și duc și scule

Mai multe, cred, decît îmi sînt destule.

Deci zeii numai buni de-acum să-mi fie!

Pe-ai mei cei dragi să-i aflu-acasă vii,

Și-n cinstea casei ei pe-a mea soție.

Iar voi, să fiți izvor de bucurii

Nevestelor ce-aveți dintru fetie;

Ani mulți și lor și dragilor copii!

Iar zeii vă sporească-n țară sporul

Și nici un rău să n-aibă-n veci poporul!”

Și toți ziceau să-i facă deci pe voie,

Căci prea frumos vorbește-acest străin.

Deci regele-Alcinou: „Tu, Pontonoe,

— A zis spre crainic — toarnă-n cupe vin

Și-mparte-ni-l, și să-nchinăm lui Joe

Ca vrerea-n cer să-i fie pe deplin.

Să bem și pentru oaspete-așadară!

Cinstit de noi, să plece-apoi spre țară!”.

A zis și vin de cel cu gust de miere

Prin cupe-amestecîndu-l, el a dat

La fiecare cupa; și-n tăcere,

Tot insul bînd, lui Zevs i-a închinat

Din scaun toți, din locul de ședere.

Atunci și Odiseu s-a ridicat

Și cupa cea cu două torți o dete

Reginei și vorbind, în față-i stete:

„Tot veselă, crăiasă,-n vreri depline!

Și-o dulce viață, pînă cînd tîrzii

Veni-vor bătrînețele senine

Și moartea dată tutor celor vii!

Acum eu plec! Rămîi de-acum cu bine

Și bucură-te, doamnă, de copii,

Domnind în pace neamul și palatul

Și zeii-ți ție casa și bărbatul!”

Trecu al casei prag cu-aceste zise.

Un crainic deci i-a dat slăvitul crai

Să-l ducă-n malul mării cei deschise,

Și mulți petrecători să-i fac-alai.

Și două roabe doamna le trimise

Să-i ducă una o manta și-un strai

Pe braț, iar alta vin și de mîncare

Și-n mijloc amîndou-o ladă mare.

Ajunși la marea care-n veci murmură

Și-n mîndra navă legănată lin,

I-au pus deoparte-acei ce-l petrecură

Adusul coș cu pîne și cu vin,

Iar pentru Odiseu ei așternură

Un țol de lînă și velinți de in

Pe pod la pupă, unde nu se face

Mult glas de gură, ca să doarmă-în pace.

Vîslașii-apoi cu toții s-așezară

La locul lor pe bănci și dezlegînd

Din piatr-odgonul, repezi se plecară

Pe piept întîi, pe spate-apoi, bătînd

Cu vîsle repezi apa cea amară.

Pe ochii lui trudiți însă-n curînd

Căzu un somn adînc și dulce foarte

Și-n toate-asemeni cu eterna moarte.

Precum deci patru cai ce se frămîntă

Toți patru-n rînd să trag-același car,

Cînd biciul peste ei cu șuier cîntă,

Deodată toți se-ntraporă și sar

Și iuți sfîrșindu-și drumu-ajung la țîntă,

Așa s-a rădicat și pupa dar

Și-n urma ei săltînd vuia deodată

Un mare val pe marea despicată.

Și iute-acum vegheat zbura-nainte,

Încît învins și-un șoim ar fi rămas,

Acel ce-n zbor li-e tuturor părinte.

Și-așa zburînd, ducea grăbitul vas

Pe-acel bărbat ca zeii de cuminte

Și care-atît de mult amar a tras

Și-n lupte de bărbați, și-n mări cu notul,

Și-acum durmea, uitînd și mări și totul!

Pe cînd deci răsărea strălucitoare

A bolții-albastre cea mai mîndră stea

Și mai ales plăcuta vestitoare

A zorilor, zburînd s-apropia

De-ostrov corabia grabnic plutitoare,

De-al Itacei ostrov s-apropia.

Acolea două coaste-nchid în sînul

Ce-l fac, un port, al lui Forkin bătrînul,

Și-l apără de valuri, cînd stîrnite

De vînturi iuți, din largul mării vin;

Deci navele ce-n el au fost oprite,

Stau făr’de legături, așa-i de lin.

Un vechi măslin, cu ramuri răspîndite,

Stă sus în mal, și-aproape de măslin,

Spre port, o neagră văgăună cade,

Locaș sfințit al nimfelor naiade.

Și-amfore-n ea, de piatră, sînt, și-ulcioare,

Și-albine aici scot pui; dar mai ales

În stativi lungi vestminte lucitoare

De purpură naiadele-aici țes.

Și curg dintr-însa vecinice izvoare;

Și are două guri: deci oameni ies

Pe cea din jos, dar cea din sus e drumul

Umblat numai de zei și-o spune fumul.

Știindu-l mai de mult, grăbiți intrară

Feacii-n port. Și-n goană cum fugea,

Ieși mai toată nava-n prund afară,

Căci astfel de voinici erau pe ea!

Deci repezi scoborînd ei rădicară

Dintîi pe Odiseu, că el durmea

Și-așa pe cerga cea frumos tivită,

Și-avînd sub cap o pernă-mpodobită,

L-au pus pe prund și, nestricîndu-i linul

Și lungul somn, ei toate ce-au adus

Feacii cînd și-au dăruit străinul,

Le-au scos din navă-n mal și i le-au pus

La capul lui, alături cu măslinul,

Ascunse-așa ca nu vrun zeu de sus

S-aduc-un hoț, să fure-acea povară.

Și-ntrînd apoi în nava lor, plecară.

Poseidon însă nu și-a scos din minte

Mînia ce-o jură lui Odiseu;

Și deci vorbind cu-al lumilor părinte,

Cu vorbe-l ispitea: „Tu frate-al meu!

Eu ce-ți mai sînt ca zeu de-aci nainte

Și cum mă va cinsti oricare-alt zeu,

Cînd chiar și muritorii-mi fac în ciudă,

Feacii-acei ce-mi sînt de-altminteri rudă!

Că vrui să rabde-amaruri înainte

Ulise-acest. Dar să-l opresc de tot

S-ajung-acasă, mi-a ieșit din minte,

De cînd văzui că n-am puteri să pot,

Căci semne tu mi-ai dat că vrei, părinte!

Acu-l aduc durmind și văd că-l scot

Pe malul țării lui, și-d încărcară

De haine și de-argint și-aramă rară,

Încît chiar și-aducînd nevătămată

Din Troia prada-ntreagă Odiseu,

El tot n-ar fi adus mai încărcată

Corabia lui de-averi! Așa zic eu!”

Grăbit răspunse-atunci al lumii tată;

„Ce vorbe scoți din gură, frate-al meu?

Și cum te și gîndești să-ți fie teamă

Că zeii-ncep să nu te ție-n seamă?

Ar fi-ndrăzneală negrăit de mare

Să ia-n necinste vrunul dintre zei

Pe zeul cel mai vechi și cel mai tare!

Iar dacă e vrun om, și dintre-acei

Ce-ncredere-n puteri și-n minte-i are,

Tu poți să te răzbuni pe el cum vrei!

Dar nu-ți mai fie-așa pripit cuvîntul!

Răspunse-acel ce zguduie pămîntul:

„O frate-al meu, aș face-așa, că-mi pasă

Și foarte-aș vrea să pot să fac ce spui!

Dar teama ce ți-o port, ea nu mă lasă.

Aș vrea pe-adîncul mării să răpui

Corabia lor, la-ntorsul ei spre casă,

Și-un munte nalt pe-orașul lor să pui,

Să-nvețe minte-acești feaci, semeții,

De-a tot petrece-n țara lor drumeții!”

Răspunse-atunci stăpînul fulgerării:

„Așa cred eu că-i mai frumos să faci:

Cînd toți vor fi cu ochii-n largul zării,

Privind cum vine nava lor, s-o faci

O stîncă-n chip de navă-n malul mării.

Să vezi atunci pe-acești nebuni feaci

Mirați bătîndu-și palma peste frunte

Și poți să-nchizi și-orașul lor c-un munte!”

Poseidon auzind pe-ai lumii tată,

Se duse-n Scheria la feaci grăbit

Și, stînd, el aștepta. Iar nava, iată,

Venea spre mal cu zbor nepotolit.

Poseidon o lovi atunci deodată

Cu palma sa, și nava s-a-mpietrit.

Ea prinse rădăcini în mare-adîncă,

Iar el s-a dus, dar ea rămase stîncă.

Pe mal vorbeau cuvinte zburătoare

Feacii-acum, mirîndu-se-ntre ei:

„Vai mie, frate-al meu, dar cine oare

Opri corabia-n mersul iute-al ei,

Pe cînd venea, și-o-mpiedecă să zboare?

Căci însumi o văzui cu ochii mei!”

Așa vorbeau și nu știau ce fuse,

Dar regele-Alcinou oftînd le spuse:

„E foarte-adevărat-o prorocie,

Cum văd, a tatei! Că-mi spunea zicînd

Că poartă rea Neptun pe noi mînie,

Căci prea petrecem pe străini oricînd!

Zicea că va sfărma-n călătorie

Pe mare-o nav-a noastră, deci, pe cînd

Veni-ne-va-ndărăt, ca să-și răzbune,

Și-un munte peste-oraș el ne va pune!

Așa mi-a spus bătrînul meu părinte

$i iată-s toate-așa! Dar ascultați

Porunca mea, și-așa vă fie-aminte!

La nici un om pribeag să nu mai dați

Corăbii și-ajutor de-aci-nainte!

Și doisprăzece boi să-i închinați

Stăpînului, că doar-o să se-mpace

Și-un munte-aici el tot nu ne va face!”

A zis, și-n spaimă foarte-avură zorul

S-aducă mîndrii boi, al jertfei dar.

Ci-n vremea cînd fruntașii și poporul

Feacilor jertfeau aici pe-altar

Cu rugi spre-a se-mpăca zguduitorul

Pămîntului, Neptun; pe-atuncea, dar,

In țara sa, pe mal, unde durmise,

Din lungu-i somn s-a fost trezit Ulise.

Dar n-o mai cunoștea, căci vreme lungă

Trecu decînd lipsea; și-Atene-a pus

O ceață-n jur și făr’de nici o strungă

Spre-a-i spune însăși cîte-avea de spus;

Și-a ști nici Penelope să n-ajungă,

Nici prietinii că-ntorsu-s-a cel dus,

Nici alții, pînă cînd el n-o să bată

Pe-obraznicii de prinți cu-amară plată.

Deci toate-n jur i se păreau străine,

Prea nalte stînci și pomii prea cu flori,

Prea largi limanuri și cu ape line,

Și prea bătute căi de călători.

Sări-n picioare deci, privind mai bine

Și-n jur se-ntoarse mai de multe ori,

Și-n șolduri, trist, lovindu-se cu palma,

Plîngînd se tînguia, vorbind de-a valma:

Și cad la dragii tăi genunchi, să-mi spui,

Și-mi spune drept să știu, voinice, bine:

Ce țară este-aici? Ce mal, și-al cui?

E poate vrun ostrov cu șesuri pline

De-al muncii rod? Ori cot ce-ntinde-a lui

Cîmpie lung-adînc în sînul mării?”

Răspunse-atunci senina fiic-a Zării:

„În ce pămînt sînt iarăși și la cine?

Tîlhari mișei or fi, hoțind mereu?

Ori oameni buni cari știu să facă bine

Străinilor și cred în Dumnezeu?

Și-atîtea scule-acum, sărac de mine,

Eu unde-o să le-ascund și unde eu?

Aceste-averi, cu care n-am ce face,

Mai bine-ar fi rămas în mîni feace

Și-alt rege milostiv, cu gînduri bune,

Găsit-aș fi doar eu, care să-mi dea

Și hrană și-adăpost și să-mi adune

Vîslași spre-a mă trimite-n țara mea!

Acum nici nu știu unde mi le-aș pune,

Și nici aici în drum nu pot să-mi stea,

Căci hoți venind, din mîni mi le vor scoate!

Vai, nici feacii nu sînt drepți în toate!

Nu fac nici ei dreptățile-așadară,

Și nici așa de vrednici ei nu sînt,

Căci iată m-au adus într-altă țară!

În Itaca, le-am zis. Cu jurămînt

Ei Itaca ziceau. Și mă-nșelară!

Plătește-le din cer, tu tată sfînt,

Căci tu mîngîi pe tot îndureratul,

Iar binele-l ridici și bați păcatul!

Dar haid să număr lucrurile mele,

Să văd măcar ce lucruri mi-au furat,

Fugind pe iuțea nav-a lor cu ele!”

Vorbind așa, pe rînd și-a numărat

Tripezii săi și chiupurile grele

De alb argint și multul aur dat

Și mîndrele lui haine-n ladă puse,

Dar nu-i lipsea nimic din tot ce-avuse.

Dar țara și-o plîngea cu vai în gură,

Tîrîndu-se de-a lungul mării cei

Cu sterpul cîmp, și lacrimi îi căzură.

Veni însă Atene-n felul ei,

Schimbată-n chip, cu tînără făptură,

Cioban molîu, cum moi sînt deobicei

Copiii cei de domn, și-avea-ndoită

Pe umeri o manta frumos tivită

Și-o lungă lance-n mîni și-ncălțăminte

De om bogat. Văzînd deci pe flăcău,

El merse-n calea lui și-a zis cuvinte:

„Voinice drag, tu cel ce-n drumul tău

Întîi de toți îmi ieși aci-nainte

În țara asta, nu gîndi de rău

Asupra mea, și fă, dacă se poate,

Să scap și eu și scapă-mi astea toate!

Și ca la Dumnezeu mă rog la tine

„Copil ești tu, ori de-unde vii din lume,

Că și de-această țară-ntrebi tu ce-i?

Nu-i țară doar atît de făr’ de nume

Și foarte mulți prea bine-o știu, și-acei

Ce stau spre soare și spre zori, anume,

Și cîți au țara mai spre-apusul ei.

Acum, ce-i drept, e țară cam stîncoasă

Și cailor de loc nu-i priincioasă,

Dar nici nu-i rea să-i zici neroditoare,

Măcar avem puțin pămînt de plug.

Dar creștem vin destul și-arăm ogoare,

C-avem și ploi și rouă din belșug.

Și mari pășuni pe munți, cu fața-n soare,

Și capre noi ținem și boi de jug,

Și codri-avem destui, și iese apa

Oriunde-ai da-n pămîntul sur cu sapa!

Și-astfel de Itaca, străine tată,

Chiar pînă-n Troia ni s-a dus cuvînt,

Iar Troia asta-i foarte-ndepărtată,

Precum aud, de-al grecilor pămînt!”

Vorbind așa, l-a-nseninat deodată,

Căci bine el vedea că toate sînt

Așa cum le spusese-acum Atene.

Deci iarăși începu vorbiri viclene,

Cu foarte multă iscusinț-al cării

Isteț un meșter el era oricînd:

„Și-n Creta cea zvîrlită-n largul mării

Eu multe-am auzit pe mulți spunînd

De Itaca. Și-un pas al întîmplării

M-aduce cu-aste scule-acum, lăsînd

Și-acasă la copii pe-atîtea scule.

Iar eu fugii, c-avui pricini destule,

S-omor pe Orsiloc, pe nentrecutul

Acel viteaz ce-n fugă biruia

Pe cei mai iuți flăcăi din tot ținutul

întinsului ostrov ce-l locuia.

Acesta-și puse-n gînd să-mi prade-avutul

Ce-n Troia-mi adunai cu muncă grea,

Pe jos în lupte-nsîngerînd pămîntul

Și-n nave-n lupta apelor cu vîntul.

Căci vru pe-al Troiei cîmp stăpîn să-mi fie

Și cap să-l am pe tată-său, ci fui

Eu însumi cap, c-așa-mi plăcuse mie!

Pe-acesta deci cu lancea-l străbătui,

Pe cînd venea din cîmp, fără să știe

Că stau c-un soț la pîndă-n calea lui,

Și noaptea fu, și nici un om de față,

Și-așa i-am stins pe-ascunsul dulcea viață.

Apoi la malul mării cei deșarte

Fugii pe la fenici și i-am rugat

La Pilos să mă lase-ori mai departe

Prin Elis la epei, și le-am jurat

Din prada mea ca plat-a treia parte.

Furtuna însă-ntr-alte părți i-a dat

Spre-al lor năcaz și-un spor de trude grele,

Căci bine știu că n-au vrut să mă-nșele.

Și-aici ne-a-mpins asear-un vînt al mării.

Trudiți intrînd în port nici n-am gîndit,

Deși flămînzi, să stăm de-ale mîncării,

Ci-ndată ne-am culcat. Iar eu trudit

Dormeam adînc, cînd ei, zoriți plecării,

Mi-au scos din navă tot, și mi le-au pus

La cap unde durmeam; trăgînd odgonul

S-au dus apoi spre țara lor, Sidonul.”

Zîmbi Atene-atunci și-i sta-nainte

Schimbată-n chipul unei mari femei,

Frumoasă-n trup și naltă și cuminte.

L-a strîns de mînă-ntru zîmbirea ei,

Pe nume-apoi i-a spus și-a zis cuvinte:

„Viclean mi-ar fi chiar unul dintre zei,

Nu om de pe pămînt, dar zeu să fie,

Acel ce te-ar întrece-n viclenie.

Dar nici în țara ta nu te mai saturi

De poznele ce-atît de dragi îți sînt,

Să-nșeli cu vorbe spuse pe de laturi,

Scornind, sărmane om, așa din vînt?

Dar haide-acum și las-aceste-oftaturi

…………………………………………………………

…………………………………………………………

…………………………………………………………

Dar tot n-ai cunoscut acum pe fata

Lui Zevs, pe-Atene, cea care stătui

Păzindu-te mereu de nendurata

Pierire-oriunde-ai fost! Și te făcui

Iubit și de feaci! Și iată-s gata

Să-ți dau povețe unde poți să pui

Ce-ți deteră feacii la plecare

Prin însuși sfatul meu și-a mea-ndemnare.

Și vreau să-ți spui și ce amărăciune

Și cîte ai să-nduri în casa ta;

Acum tu deci nevoii te supune

Și nimănui tu nu te arăta.

De-a ta sosire deci nimic nu spune

La nici un om, ci tăinuit vei sta

Și multele-ți dureri le rabdă-n pace

Și-orice nedrept, și-oricine-orice ți-ar face.”

Răspunse el:. „Cu greu te pot din față

Cunoaște muritorii, chiar și-acei

Ce foarte-ades te-ar fi văzut în viață,

Căci poți să iai făptura care-o vrei.

Dar știu că-mi deteși foarte mult povață

În largul cîmp al Troii printre-ahei.

De după ce s-a-ntins pe Troia fumul

Și noi pe-al mării larg luarăm drumul,

Eu nu te-am mai văzut pe nicăivea

Și nici nu știu să fi venit să-mi faci

Vrun bine-n drum, s-abați nenorocirea.

Ci stînd răbdam gemînd, văzînd că taci.

Iar zeii-au vrut să-mi curme rătăcirea.

Atîta știu, că-n țară la feaci

Tu mă-ntăreai cu vorbe-mbărbătate

Și însăși tu mă duseși în cetate.

Acum te rog cu lacrimi, și-mi răspunde,

Căci tot nu cred că-n Itaca-s ajuns,

Ci-ntr-alt pămînt, mai știu și eu pe unde,

Și-ți bați de mine joc cu-acest răspuns,

Și-alt gînd acum în mintea ta s-ascunde!

Pe Zevs te rog și nu-mi ținea-n ascuns:

În Itaca sînt eu? Sosit-am dară

Și-ajuns-am în sfîrșit și-n dulcea țară?”

Răspunse ea: „Așa ești tu din fire,

Că-n toate-apururi totul bănuiești.

Cum crezi că te-aș lăsa-n nefericire,

Precaut, ager și-nțelept cum ești?

Dar care-n lume-alt om dup-o sosire

Din drum așa de lung, cum tu sosești,

N-ar merge-ntîi să-și vadă, multdurutul,

Nevasta sa și fiii săi și-avutul?

De-acestea ție însă nici nu-ți pasă

Să-ntrebi, ci vrei, ca omul înțelept,

Să-ncerci dintîi soția ta de-acasă

Ce-și plînge-amarul jalei ei din piept

Și-i zi și noapte-n plîns, că nu-l mai lasă

Eu nu m-am îndoit nicicînd, ce-i drept,

Și o și știu, că fără de tovarăși

Ți-e scris să te rentorci acasă iarăși,

Dar nu puteam eu să mă prind, vezi bine,

Cu unchiul meu Poseidon, că mă tem

De cîtă ură mai purta pe tine

De cînd orbiși pe scumpu-i Polifem.

Și n-avea saț mîniei s-o aline.

Dar haid, ca să te-ncrezi, și să vedem

Ostrovu-ntreg. Aici e portul țării

Cel sfînt, a lui Forkin, moșneagul mării.

Și-aici măslinul sfînt al umbrei groase,

Dincoace locul sfînt unde-ai jertfit

Prin largul gol al peșterii noptoase

Naiadelor; și iată-l și Nerit

Cum urcă-n ceruri piscuri păduroase!”

A zis și ceața-n laturi s-a ferit

Și-ostrovul s-arăta senin în zare,

Iar el acum plîngea cu hohot mare.

Căzu-n genunchi și sărută pămîntul

Iubitei țări, că-n urmă l-a văzut.

Nălțîndu-și deci și ochii și cuvîntul,

Așa el se ruga-n genunchi căzut:

„Voi, nimfelor, pe care Zevs preasfîntul

Născutu-v-a naiade! N-am crezut

Că am să vă mai văd pe lume-odată!

Primiți-mi numai ruga deocamdată.

Și-apoi, precum le-aveați odinioară,

Avea-veți iar al jertfelor prinos,

De-o vrea și-Atene, falnica fecioară,

Să fiu din toate-acestea rele scos

Și tot ce-avui să am, de-a doua oară,

Iar scumpul fiu să-mi crească sănătos!”

Atene însă i-a curmat vorbirea:

„Să lași aceste-acum, și ține-ți firea!

Și haid s-ascundem lucrurile tale,

Să-ți stea și-ntregi și toate cum au fost,

Apoi să punem amîndoi la cale

Cam ce-am putea să facem mai cu rost.”

A zis, și-apoi pornind pe-ntinsa cale,

Intră-n ponor să cate-un adăpost

Prin negre colțuri, locuri tăinuite.

Deci vesel Odiseu, cu mîni grăbite,

Căra-năuntru mult-aramă rară

Și aur greu și mîndre haine moi

Pe care-n dar feacii i le dară.

Iar după ce-au sfîrșit, c-un greu pietroi

În urma lor ponoru-l astupară.

Și jos lîngă măslin șezur-apoi

Și-așa vorbeau cei doi ai iscusinții,

Punînd la cale cum s-omoare prinții.

Și-așa-ncepu puternica stăpînă:

„De-ntîi, tu Odiseu, să te socoți

În care chip să faci să-ți cadă-n mînă

Acești nerușinați, ce-n chip de hoți

Spre-a ta pierire toate-acum le mînă,

Stăpîni pe casa ta, pe-argații toți.

Deci vezi acum, de-ntîi s-abați năpasta,

Căci stau în casă și-ți pețesc nevasta

Și-i tot făgăduiesc o zestre mare

Și foarte-o strîmtoreaz-acum, iar ea

Tot face nunții-o vecinic-amînare

Și-așteaptă să te-ntorci, și foarte-i ia

Cu mari făgăduieli pe fiecare

Și vești trimite-oricărui ins, că-l vrea,

Dar alte gînduri poartă-n cap ascunse.”

A zis, iar Odiseu oftînd răspunse:

„Vai, tristă moarte m-ar fi scos din viață

Și-aveam să fiu ca fiul lui Atreu,

De nu mi le-ai fi dat acum pe față,

Ucis cînește-n chiar palatul meu!

Dar cum să-i pedepsesc? O, dă-mi povață

Și-aproape stîndu-mi, dă-mi și-acum mereu

Puterea ce-o aveam cînd noi eroii

Sfărmam cununa cea de zid a Troii.

Căci mintea ta de-ar sta ca să m-ajute

Ca-n vremile de-atunci, eu m-aș lupta

Cu tine-alături, chiar de-ar fi trei sute!

De-ar fi numai cu mine mîna ta!

Răspunse-Atene-atunci: „Acum tu du-te,

Iar eu voi fi cu tine și-ți voi sta

Părtaș în orice rău, și te voi scoate

Cînd puse-or fi la cale-acestea toate.

Și cred că nu un singur prinț, nebunul.

Cu sînge roș și crieri va-ndulci

Pămîntul sur, ci toți ce-ți fură bunul

Și casa ta ți-au supt-o pîn-aci!

Dar ca să nu te poată ști nici unul

Că tu ești Odiseu, îți voi zbîrci

Frumoasa piele-a membrelor dibace

Și gol de plete capul ți-l voi face.

Și face-voi și mîndrii ochi să-ți cadă

Sub frunte-adînc, și-n zdrențe-o să te-mbrac,

încît să curgă-n urma ta pe stradă,

Și-un chip de groază lumii-o să te fac,

Ca neștiut și prinții să te vadă

Și-așa nevasta ta și Telemac.

Acum de-ntîi tu pe purcar ți-l cată,

Pe-acel ce-i tot purcar ca și-altădată,

Căci el și-acum ți-e slugă cu credință

Și-ți are pe copil așa de drag.

Sub steiul Corax cel cu prisosință

De ape dulci, afla-l-vei stînd pe prag,

Iar porcii rod și ghindă cu priință

Puterii lor și jirul cel de fag,

Bînd apa din umbritele izvoare

Cari dau grăsimii carne lucitoare.

Rămîi la el și-ntreabă-l și-l descoase;

Iar pîn-atunci o fugă am să dau

La Sparta cea cu fetele frumoase,

Pe dulcele copil al tău să-l iau,

Căci el pe-adîncul mării-ntunecoase

E dus de cîtva timp la Menelau,

Să-ntrebe de ești mort și unde-anume;

Iar viu de ești, pe unde-alergi prin lume?”

Răspuns-a Odiseu și-a zis cu jale:

„Vai, toate le știai și nu i-ai spus!

Ori vrei să-ndure-acum și el pe cale

Ca mine-amarul sterpei mări? E dus,

Și-i pierd mișeii-averea casei sale!”

Dar zis-a fata tatălui de sus:

„Nu-i duce grija! Eu l-am dus cu mine,

Să-și facă nume bun prin țări străine!

Și nici un fel de grijă nu-l apasă,

Ci-n casa lui Atrid petrece-acum,

Cinstit un oaspe la bogata-i masă!

Pîndesc, adevărat, vro cîțiva-n drum,

Că doară-l pot ucide pîn-acasă.

Dar n-au să izbutească nicidecum

Și mai întîi pămîntul îngropa-va

Pe-acei ce-ți stric-a verile și slava!”

A zis, și-n clipă ca un moș el stete

Cînd ea-l lovi domol cu varga ei.

Prostite-avea privirile șirete

Și gîrbov trupul cel cu

Dar mîndrul cap i se goli de plete,

Și-obrajii-aveau zbîrceala vechii piei.

Și-un strai îi dete plin de zoi și zgură,

Și-o rea tunică, numai cîrpitură.

Deasupra-i puse-o blană pleșuvită

De cerb, și-n mîni o ghioagă, iar de gît

O tristă traistă foarte rău cîrpită,

Cu baierul de sfori. Și-a fost urît!

Așa le-a fost deci taina chibzuită.

Atene-apoi plecă numaidecît

La Sparta-n țara cea dumnezeiască,

Pe dusul fiu spre țară să-l pornească.