Cartea XIV Odiseu la Purcarul Eumeu

Lăsînd acum limanul deci pornit-a

Să urce Odiseu la deal pe drum

Stîncos și strimt, prin foarte-mpădurita

…………………………………………….. așa precum

Atene l-a-nvățat și deci găsit-a

Pe-acel purcar ce-i îngrijea și-acum

De-avere, mai cinstit decît … … . .

Argat ce-avu… … … … … …

Pe-acesta deci găsitu-l-a-n pridvorul

Înaltei case, dintr-un larg ocol

Pe care singur și-l făcu păstorul

Pe-un nalt colnic ce sta nainte gol,

Tîrziu (pe cînd lipsea stăpînitorul)

Și bine-nchis cu zid în rotogol

De pietre mari și puse linii-linii,

Și mulți îl streșineau deasupra spinii.

Pe-afar-apoi, în șiruri rînduite,

Cît ține-ocolul își bătuse pari

Și mulți și deși, tot inimi dezlipite

De negrul miez al verzilor stejari.

Clădi de dou-ori șase apoi, lipite,

Cotețe-n curte și de-ajuns de mari,

Și-n tot cotețu-avea, și mari și grele,

Cincizeci de scroafe cu purcei la ele.

Iar mascurii durmeau sub gard pe-afară,

Toți grași și mari, dar mult mai puțintei.

Au fost ei mulți, dar prea-i împuținară

Obraznicii viteji cu chip de zei,

Că-n orice zi ei trimiteau la țară

S-aduc-un vier de cină pentru ei,

Tot cel mai gras și bun. Și-acum, din turmă.

Trei sute șasezeci sînt cei din urmă.

Iar patru cîni în preajma-ngrăditurii

Durmeau pe lîngă porci, dulăi bătrîni,

Și iuți și răi ca fiarele pădurii,

Crescuți de mici, că, vrînd să aibă cîni,

Porcarul îi ținea s-alunge furii.

Iar el acum tăia, ținînd în mîni

O piele grea de bou, strălucitoare,

Opinci, cătînd măsura pe picioare.

Iar patru soți ce-avea erau la muncă.

Cu turmele de porci rătăcitori

Plecară trei și-aici și-ncoa pe luncă.

Pe-al patrulea pornise-acum din zori

Să ducă la palat, după poruncă,

Un vier, să-l taie prinții pețitori,

Obraznicii, și lacoma lor gură

S-o sature de vin și de friptură.

Dulăii lătrători cînd îl văzură

Urcînd la deal, străin și dezbrăcat,

Săriră iuți, cu multă lătrătură.

Dar repede-Odiseu s-a tupilat;

Zvîrlind toiagul și tăcînd din gură.

De-o pacoste cam rea el ar fi dat

De nu sărea purcaru-n sîrg din stînă,

Zvîrlindu-și pielea cea de bou din mînă.

Iar cînii-apoi de spaimele bătăii,

Căci foarte huiduia, cu pietrii dînd.

Grăbiți s-au risipit pe coasta văii.

Și-ntors spre Odiseu, vorbi zicînd:

„Era să mi te rup-aici dulăii,

Sărmane moș, de nu săream eurînd!

Mai mare-ocara! Căci și-așa pe mine

Mă bat destul gînduri și suspine.

Că stau și m-obidesc cu plînset mare

De bunul meu stăpîn care-l avui,

Și-i pasc pe dealuri mascurii pe care

Toți alții mi-i mănîncă-n locul lui.

Iar el lipsit sărmanul de mîncare

Pribeag o fi cerșind și cui și cui,

Prin țări străine

De-i viu pe unde-o fi și vede cerul.

Dar haide-acu-n bordei, și pînă mîne

Să stai să te-odihnești vro zi măcar,

Să-ți saturi inima de vin și pine,

Căci mult vei fi cerșit tu și-n zădar!

Apoi să-mi spui ce om ești tu, bătrîne.”

Așa-i vorbi cinstitu-acest porcar

Și-n cas-apoi cu el să șadă-l duse

Pe-un strat de ramuri verzi, pe care-i puse

O piele grea de capră-n munți vînată,

Cu păr bălțat, pe care-o așternea

Supt el porcarul noaptea cîteodată,

Și vesel Odiseu de ce vedea

Îi zise-atunci cu inim-alinată:

„Părintele din cer noroc să-ți dea,

Și tot ce vreai, cu zeii dimpreună,

Că-mi faci cu drag primirea asta bună!”

Tu dînd răspuns, așa i-ai zis, purcare:

„Nu pot să nu primesc cu drag pe-oricari

Străini sărmani veniți din lumea [mare],

De-ar fi chiar și mai răi decît cum pari,

Căci Zevs pe cerșitori în pază-i are

Și-a lui e grija de-orișice drumari.

Iar dacă nu putem să dăm cu plinul,

Plăcut îi e lui Joe și puținul.

Ci-așa e soarta unui rob! Să fie

Mereu cu frica-n sîn, cînd tineri sînt

Stăpînii lui! Și nu mai cred să vie

Cel vechi care-l avui, căci tatăl sfînt

I-a-nchis orice cărări pe vecinicie!

Ce bine-aș mai avea pe-acest pămînt,

Și-avere mi-ar fi dat, fără de rugă,

Cum nu cred c-a mai dat stăpîn la slugă

Cînd vrednic sluga-și poart-a ei credință,

Iar Zevs din cer dă muncii sale spor.

Pămînt el mi-ar fi dat și locuință

Și-o vrednică nevastă, să mă-nsor,

Căci și eu mă trudesc după putință

Să-i fiu averii-un zornic strîngător.

De-ar fi rămas să moar-aici în pace,

Vai, ce-aș putea să-i cer, ce nu mi-ar face!

Și-i mort acum! Și-așa căzu năpasta;

Vai, cum n-a dat cel sfînt să fi pierit

Cu neamul ei, și-ntreg și tot, nevasta

Elena, cea ce-acestea le-a pornit!

Vai, cîți și cîți pentru Elena asta

Cu zile-au mers la Hades cel cumplit.

Și tot pentru-Agamemnon cel cu nume

S-a dus și-al meu stăpîn, și-i mort prin lume.”

Așa vorbind, și-a strîns sub cingătoare

Cămașa lui, și la cotețe-apoi

S-a dus grăbit, la-nchisele popoare

De grași purcei, și repede napoi

Veni cu doi să-i puie-n frigătoare.

Pîrlindu-i deci la flăcări p-amîndoi,

Bucăți îi rupse și pe-acestea-nfipte

Le-ntoarse peste foc pîn-au fost fripte.

Fierbinți așa-n frigări, gătiți de cină,

I-a pus în fața oaspelui curînd.

Deasupra lor a presărat făină,

Și-apoi și el, aproape-n față-i stînd,

Turnîndu-i dulce vin, o cupă plină,

Ședea mereu poftindu-l și zicînd:

„Hai, ia cît vrei! Mănîncă-n bună pace

Ce poți găsi la biete slugi sărace.

Căci porcii grași și vierii buni ni-i taie

Mîncîndu-i ticăloșii pețitori!

Cum nu se tem de-a cerului bătaie

Și cum n-au mil-a fi mai cruțători!

Dar lucru de glumit să nu le paie,

Căci văd din ceruri cei nemuritori,

Și foc pe capul celor răi adună,

Căci ei dreptate vreau și fapta bună!

Căci și vrășmașii răi ce merg și strică

Străine țări cu foc și cu omor,

Cînd prăzile-n corăbii le rădică

Și pînze-ntind să plece-n țara lor,

Și lor le dă prin gînd grozava frică

De Zevs, căci este-atotpedepsitor.

Dar astea poate știu ceva, mișeii,

Și-au prins ce-au hotărît pesemne zeii,

Că-i mort stăpînul Odiseu, de-aceea

Nici nu se-ntorc la casa care-o au

Și nici, precum e drept, nu cer femeia.

Ci făr’ de nici o grijă-n suflet stau,

Mîncînd un bun străin, c-a lor e cheia,

La tot ce-i prin cămări, ce iureș dau!

Că n-au nici o măsură măsurată,

Și cîte nopți și zile-au zeii, tată,

Nu taie cîte-o vită, cum le vine,

Nu, două numai! Și scoțînd în șir

Găleți de vin, le storc, sărac de mine!

Ce-averi în vite-avea, și-acum mă mir,

Cum n-au avut cirezi alți domni, vezi bine!

Nu-n Itaca la noi, dar și-n Epir!

Atîtea turme-n staule n-adună

Nici douăzeci de principi împreună.

Dar stăi să-ți spui cu de-amănuntul dară.

Cirezi de șase ori dou-avea de boi

Și tot pe-atîtea turme-ntr-altă țară

De porci, și-un număr negrăit de oi

Și capre avea, pe cari le pasc pe-afară

Și slugi de-acolo și-oameni dintre noi

Iar unsprăzece turme

Aci-n ostrov le pasc.

Pe zi trimete-o vită tot păstorul

La curte deci, iar capre din bunget,

Pe cea mai gras-o duce păzitorul.

Și-așa se scurg acestea-ncet, încet.

Eu sînt aici la porci îngrijitorul

Și-aleg pe cel mai gras și li-l trimet!”

Vorbea. Iar Odiseu mînca-n tăcere

Și beau mereu din vin cu gust de miere,

Căci rele gînduri frămînta prin minte

Și-acelor prinți mișei pierire rea.

Și-așa rupînd pripit, mînca nainte.

Iar cînd a fost sătul, și-acum stetea,

Luînd o cup-acest purcar cuminte

Și vin turnîndu-i, l-a poftit să bea.

Și vesel Odiseu de-ntinsa cupă

Tăcerea lung-așa-ncepu s-o rupă:

„Iubite-al meu, te rog, dar cine fuse

Bogatu-acel de domn de care-mi spui

C-aici el cumpărat cu bani te-aduse?

Dar văd că-mi tot vorbești de moartea lui,

Căci poate l-am văzut vrodată-n lume

Și știe Zevs și cei cu nemurire

De-avu noroc ori nu, să-l văd și eu,

Ori poate să fi prins de el vro știre,

Căci multe țări bătui în drumul meu.”

Așa vorbi Ulis, dar cu mîhnire

Răspunse-așa cinstitul om Evmeu:

„Vai, nici un om pribeag de-acum nu este

Din cîți ne vin și-aduc din lume veste.

Nici unul nu-i în stare-acum să poată

S-aducă despre el crezute știri!

Ne mint destui sosiți din lumea toată,

Căci au nevoie bieții de-ngrijiri.

Dă cîți nu vin! Să-i strîngi, ai face-o gloată.

Orice pribeag și-un om de nicăiri,

Sosit pe-aici, îndrugă cîte-n stele,

Mințind pe la palat stăpînei mele.

Căci daruri ea le dă, primindu-i bine

Și multe-ar vrea să afle de la ei,

Iar genele-i de plîns îi stau tot pline,

Bocește-așa, ca bietele femei

Cînd soții lor le mor prin țări străine.

Și-acum și tu, bătrîne, văd că vrei

Să mai scornești cum capul tău te taie,

Că doară doar ți-am da vrun rînd de straie!

Iar lui vulturii-n văi întunecoase

Și cînii i-or fi ros de mult acum

Sărmana carne-a galbenelor oase!

De mult e poate dus pe-al morții drum,

Mîncat de peștii mării-ntunecoase,

Iar oasele lui zac făcute scrum

Pe-un mal pustiu, în știu-eu ce pămînturi,

Sub mult nisip adus grămezi de vînturi!

Așa-i cumva pierit fără de nume!

Și-așa la toți la cîți i-au fost amici,

Dar mie mai ales, vai, mie-anume,

Necazuri ne-a lăsat și plîns pe-aici.

Că n-aș găsi mai bun stăpîn pe lume

De-aș merge-oriunde-aș merge, nu, și nici

La mama mea, la tată-meu, sărmanii,

La cei ce mi-au crescut din leagăn anii.

Nu-i plîng eu pe părinți atîta-n viață

Și nu mă plîng, măcar doresc mereu

Să fiu cu ei, să-i văd o dată-n față,

Cît plîng și mă topesc pentru-Odiseu.

Pe el, cel dus, chiar nefiind de față

Nu-i zic pe nume, că mi-ar fi cu greu;

Și-atît de drag mi-a fost că mi-e cu frică,

Încît și-acum că-i mort, îi zic bădică!”

Iar mult pățitul rege-a zis: „Firește,

Tu nici nu crezi ce spune-un om bătrîn

Și nici nu-ți intră-n cap că el trăiește,

Și-aceleași gînduri vecinice-ți rămîn.

Eu nu vorbesc așa cum se vorbește,

Ci iată-ți jur: se-ntoarce-al tău stăpîn!

Iar cînd va fi sosit, atunci de-ndată,

De bună veste-a mea să-mi dai ca plată

Un rînd, și nou și mîndru, de vestminte!

Dar oricît sînt de gol și de-amărît,

Eu n-aș primi nimic mai denainte!

Ca porțile din Iad mi-e de urît

Acel ce lingușiri vorbind, te minte

Cînd multele nevoi îl strîng de gît!

Deci Zevs, întîiul dintre zei m-asculte!

Și sfînta vatr-a focurilor multe

De jertfă-n casa cea fără prihană

A regelui cel vrednic, astăzi dus,

La care eu cu inima sărmană

Sosit-am azi, asculte-mă ce-am spus!

Și-așa mă bat-o soart-a mea dușmană

Cum nu spui adevăr și-așa cum nu-s

Aceste drepte, că-i pe drum, știu bine,

Cel mult o lună, și-a sosit, căci vine!”

Răspuns-ai tu purcare-atunci acestea:

„O, moșule, știu bine că nici eu

Cu dar nu-ți voi plăti vrodată vestea.

Și nici nu se va-ntoarce Odiseu!

Dar haide bea, și să curmăm povestea.

Și nu-mi tot aminti de el mereu,

Că lacrimele-mi curg pe-obraji fierbinte,

Cînd bunul meu stăpîn îmi vine-aminte.

Dar vorba ce-am vorbit, ea ni-e jurată!

De-ar da numai părintele ceresc

Să-l văd eu pe Odiseu venind odată

Așa precum și eu mi-l tot doresc,

Și-a lui soție și bătrânul tată

Și bietul fiu cu chip dumnezeiesc.

Ei, iarăși plîng! Cînd mă gîndesc la dînsul,

La bietul fiu, m-apucă-ntr-una plînsul.

Dar cei din cer mi-l cresc cu bucurie!

Și-o spui și-acum, cum altora le-am spus,

Că-n lume mai prejos el n-o să fie

Decît iubitu-i tată cel răpus;

Frumos la chip și plin de voinicie

Și n-a putut nici om, nici zeu de sus

Să-i strice mintea-n cap și judecata,

Și-acum la sfîntul Pilos el plecat-a

Să-ntrebe de-Odiseu, iar petitorii

La-mtoarcere-l! pîndesc, doar ar stârpi

Pe cel din urmă stîlp din următorii

Acestui neam. Dar fie ce va fi,

Ori au să-i stingă viata pînditorii,

Ori Zevs cu mîna-ntinsă-l va feri,

Acum noi să-l lăsăm acolo-n cale,

Iar tu să-mi spui necazuri de-ale tale.

Să-mi spui adevărat, c-așa e bine:

Ce om pribeag ești tu? Din ce pămînt?

Și-orașul tău în care parte vine?

Venit-ai pe corabie-adus de vînt?

Și cum te-aduseră vîslași pe tine?

Și-acei vîslași, ei ce spuneau că sînt?

Că n-ai venit pe jos, și nici cu zborul!”

Răspunse-așa-ndelung pătimitorul:

„Eu toate-adevărat ți le voi spune!

Dar vreme de-am avea, și-ndeosebi

Pe timp mai lung mîncări și vinuri bune,

Și-argatii tăi să-ți caute de trebi,

Și-n liniște la vorbă noi ne-am pune,

Atunci și-un an întreg tu poti să-ntrebi

Și tot n-aș isprăvi să dau pe față

Pe cîte zeii-au vrut să rabd în viată.

Eu deci sînt om din Creta cea bogată,

Din om bogat. Iar tatei i-a născut

Copii mai mulți nevasta cununată,

Și-n mîndrele-i palaturi ne-a crescut.

Dar eu sînt fiu din mamă cumpărată.

Dar cine deopotrivă mi-a făcut

Cu alții-ai săi copii, cu-ntreagă pace,

De tata meu, Cast6r a lui Ilace.

A lui odraslă sînt, și fală-mi este,

Căci el pe-atunci era printre cretani

Cinstit cum singur Dumnezeu mai este.

Și vrednic om, și bun, și-avea și bani

Și mai ales băieți, de-i merse veste.

Dar cînd s-au împlinit și scrișii ani,

Ajuns a fost și el de mîna sorții

Și-i dus de veci în trista noapte-a morții.

Au și-mpărțit copiii săi de-ndată

Prin sorți averea lui; iar eu, mai mic,

Primii ca vitreg parte-mpuținată,

O casă ce mi-au dat și-altce nimic.

Avui noroc că mă-nsurai c-o fată

Cu multă zestre, căci eram voinic,

Și sprinten om frumos, nu buturugă,

Și n-așteptam la luptă-ndemn și rugă.

Firește,-acum s-au dus acestea toate!

Dar orișicum, cînd vezi ce oase am,

Tu poți gîndi ce-am fost și judeci, poate!

Căci multă foame-am dus. Voinic eram,

Că-mi dete-Atene bărbăție-n coate,

Să rup dușmana oaste-n care-ntram,

Cînd rele gînduri frămîntam în minte

Pe cei ce-ursita mi-i scotea nainte,

Și stam și-mi alegeam din loc de pîndă

Tot cei mai buni bărbați și negîndind

La rău și moarte inima-mi flămîndă,

Eu cel dintîi din toți ieșeam, sărind

Cu sulițele-n mîni să duc osîndă

Și niciodată nu-ncetam să prind

Din oamenii dușmani pe orișicine

Era mai slab la fugă decît mine.

Dar nu-mi fu lucrul drag, nici căsnicia

Acea ce crește străluciți copii,

Ci drag-aveam în lupte vitejia

Și lucii lănci și vuiet pe cîmpii

Și nave și vîntrele și mînia

Săgetii-n zborul tristei bătălii,

Tot triste lucruri cari pătrund în case

Și celor blînzi par lucruri fioroase.

Dar mie ……………….

………………………………..

………………………………….

…………………………………..

…………………………………..

Iubeam ce-mi puse-n suflet Zevs preanaltul,

Căci unii-un lucru vor, iar alții altul.

Deci zece ani purtai războiul mare

La Troia-n cîmp, și-am fost pierirea ei,

Și-am rupt cetatea lui Priam cea tare.

Și veseli ne-ntorceam, sărmani ahei,

Dar Zevs îi risipi pe-adînca mare

Și-asupră-mi, vai, cel urgisit de zei,

Își puse-n gînd, voind să pier de-a dreptul,

Amare lucruri Joe prea-nțeleptul!

N-am stat ca să mă bucur nici o lună

De fii și de nevastă și de-averi,

Ci zor avui, din inimă nebună,

Să plec la Nil, ca să-mi gătesc dureri!

Deci nouă nave-mpins-am împreună

Cu alți ai mei tovarăși corăbieri

Ce-aveau și ei nebun ca mine dorul,

Și-n sîrg se strînse-n dînsele poporul.

Deci șase zile ni s-au scurs drumețe,

Cu joc și vin și multe vite-am dat

Și zeilor și lor pentru ospețe.

A șaptea zi-n corăbii ne-am urcat,

Plecînd din Creta-n largul mării crete.

Un vînt frumos din nord bătea curat,

Și ca pe-un rîu mergeam, căci el statornic

Făcea s-avem un mers plăcut și spornic.

N-avui nici navă dată vătămării

Și nici ajuns de-al mării rău vrun ins.

Deci cîrma ne ducea și vîntul mării,

Și-a cincea zi pe rîul cel întins

Intrarăm, pe Egipt, spre miezul tării.

Deci navele cu-odgoane mi le-am prins

Și

Trimesei deci pe-o seamă să se ducă

Pe mal spre-a ispiti pe-acest popor.

Dar ei obraznici, gata de măciucă

Și și-ncrezuți că pot ceea ce vor,

De jaf acolo pe moșii s-apucă

Și mîndra țar-o ard pe placul lor,

Ucid bărbați și jăfuiesc podoabe

Și iau femei cu prunci cu tot ca roabe.

Dar scump plătiră fapta-le-ndrăzneții!

Căci plînsetu-n cetate-a străbătut,

Și-ntreg poporu-n faptul dimineții

Sări pe-ai mei, iar cîmpul s-a umplut

De-oșteni pe jos, și-au curs și călăreții,

Întregul cîmp era un coif și-un scut,

Iar Joe cel ce fulgere trimete

Cumplită spaimă-n oamenii mei dete.

Și nimeni nu-ndrăzni pe cîmp afară

Să stea fățiș și n-avea nici un rost,

Căci multe rele-acu-i încunjurară

Din multe părți, din toate cîte-au fost.

Pe mulți ai mei cu spada-i spintecară,

Iar cîți cătau prin scorburi adăpost,

Căzură prinși și merseră-n robie

Ca slugi de-a pururi și-n necaz să fie.

Iar eu, căci însuși Zevs a vrut să-mi poarte

Prin minte-un gînd așa de jalnic, eu

— Mai bine-aș fi murit, urmînd o soarte

Cumplit-atunci, decît să am mereu

Să-ndur mai grele morți decît o moarte —

Eu pusei coiful de pe capul meu

Și scutul jos, pe galbena țărînă

Și lancea mi-o zvîrlii alarg din mînă.

Și-am mers să-ntîmpin iuții cai și carul

Acestui rege, ca-n genunchi să-i spui

Și reaua faptă ce-o făcui și-amarul.

Deci foarte-am plîns, dar și noroc avui,

Că-n urmă mă iertă și-am mers în carul

Crăiesc ce-avea, spre-oraș, de-a dreapta lui.

Ce-i drept, sărit-au mulți, cuprinși de furii,

Cu lănci să-mi stingă calda boare-a gurii,

Dar el îi tot oprea cu frică mare

De Zevs, acel ce-ajută pe străini

Și bate-amar pe cel făr’de-ascultare!

Și-am stat acolo șapte ani deplini

Și multe-averi am strîns, că-mi da oricare

Din oamenii de-aici, cu pumnii plini.

Dar cînd veni și-a opta vară-n fine,

Un om fenician veni la mine,

Și lucruri de-amăgit știa nespuse,

Un om înșelător, că-n fel de fel

El multe rele pîn-atunci făcuse.

Și-așa m-ademeni să merg cu el

În țara sa, Fenice, unde spuse

C-avea averi și case-acest mișel.

Un an întreg stătui cu fenicianul,

Iar cînd apoi se-ntoarse-n urmă anul,

Făcu să plec în Libia pe mare

Cu el, și-mi tot cînta c-ar fi ducînd

Să vîndă mărfuri, dar a mea vînzare

Și prețul de pe mine-i stete-n gînd!

Aveam prepus, dar sta de mine tare.

Și-un vînt de nord sufla, frumos bătînd

Și făr’ de-amestec cu vrun vînt de-airea,

Dar Zevs ne pregătea din cer pierirea.

Deci cînd acum pe larg aveam cărarea

Și nu se mai vedea nici un pămînt,

Ci numai cerul sus și-alături marea,

Atunci în urmă Zevs din cerul sfînt

A pus deasupra navei noastre-n zarea

Văzduhului un nor adus de vînt,

Iar norul se făcu cumplit la față,

Iar marea de sub nor s-umplu de ceață.

Și-atunci și Zevs cu mînă furioasă

Izbi-n corabie fulgerul, și-un foc

Făcu ca nava, ca din gardeni scoasă,

Cumplit să-și clatine povara-n loc,

Și-umplut-a fost de fum și de pucioasă.

Și toți căzură-n mare-ai mei, un joc

Al ei părînd prin undele grozave,

Un stol de ciori în jurul negrei nave.

Și-acolo-n mare le-a și fost mormîntul.

Iar mie, vai, deși nefericit,

Îmi dete însuși Zevs în mîni nefrîntul

Catarg, și-așa de el împletecit

De-a valma m-a purtat pe-adîncuri vîntul.

Deci nouă zile-ntregi am rătăcit

Și-a zecea zi, cu mare vuiet valul

Venind rostogolit m-a-mpins spre malul

Tesproților, și-aflai un om de bine,

Pe Fidon, rege-al ăstui neam tesprot,

Și bine vru pe-o vreme să m-aline.

Pe cînd zăceam pe mal, trudit de tot,

Iubitul său băiat a dat de mine.

Văzînd că-s mort de frig și nu mai pot,

Pe brațul lui m-a sprijinit flăcăul

Și-acasă el m-a dus, văzîndu-mi răul,

Și-un rînd de haine-ntregi pe mine puse,

Și-aici și de-Odiseu o știre-avui.

Zicea Fidon că oaspete-l avuse

Pe cînd el se-ntorcea spre țara lui;

Și multe-averi cîte-Odiseu aduse

Fidon prin lăzi păstra și le văzui:

Grămezi de aur mult și-aramă crudă

Și fier de cel lucrat cu multă trudă,

Așa c-ar fi avut din cît strînsese

Și zece rînduri de nepoți de-ajuns!

Iar de-Odiseu spunea că se dusese

Să cerce vrerea celui nepătruns

Din vecinicul stejar cu ramuri dese,

Să afle la Dodona vrun răspuns,

În ce chip ar intra, ca să n-o pață,

În țara lui, pe-ascunsul ori pe față.

Iar Fidon s-a jurat cu mari cuvinte

Pe zeii casei lui, că nava sta

Gătită-n port, cu-averi și cu vestminte,

Să-l ducă pe-Odiseu în țara sa.

Dar eu plecai de-acolo mai nainte,

Căci tocmai se-ntîmplase de pleca

Un vas de tesprioți, pe-un vînt propice,

Spre-ostrovul Dulichiu cel plin de spice.

Și-acestora porunci le dete craiul,

Ca-n pace să mă ducă la Ialc6s.

Dar lor le-a-ntrat în gînd să-mi facă traiul,

Din cît era de-amar și ticălos,

Așa cum n-are vorbe-a spune graiul.

Pe cînd pluteam pe largu-ntunecos,

Sărind m-amenințară cu osîndă,

Că rob de-acum le sînt și-o să mă vîndă.

Și-apoi m-au dezbrăcat pînă la piele

De strai și de manta și de pălurg

Și-mi deteră rupturi și haine rele

Și zdrențe, cum le vezi, că uite-mi curg

Pe urma mea și sînt urît cu ele.

Și-ajunserăm tîrziu într-un amurg

La Itaca, la mîndrele ogoare

Din țara cea cu mîndru-apus de soare,

Și-aici cu sfori puternic răsucite

Tîlharii m-au legat, credeam că mor,

În mîndra navă cea cu bănci cioplite.

Ieșind apoi pe mal din nava lor,

Cinară-n mal mîncări pripit gătite.

Dar zeii mie-mi deter-ajutor,

Și-ușor m-am dezlegat — și bun fu gîndul

Căci capu-ntreg în zdrențe-nfășurîndu-l

Și-ncet pe cîrm-alunecînd la vale,

Lipii de apă pieptul și-notînd

Vîslai cu mînile și-o lungă cale

În scurtă vreme-o străbătui, iar cînd

Văzui pădurea-n multele-ale sale

Desimi, intrat-am și mă-ntinsei stînd

Lipit pămîntului și-n pază bună.

Ei mult m-au căutat și mulți, pe lună,

………………………………………………………………

……………………………………………………………….

………………………………………………………………

……………………………………………………………….

Iar cînd apoi Ulis tăcu deodată,

Luînd cuvîntul, zise Eumeu:

„Sărmane om! Mi-e inima-ntristată

De cîte-ai tras, pribeag așa mereu.

Dar una numai prea mi-ai spus-o lată

Și n-am s-o cred: ce-mi spuseși de-Odiseu!

Ce lipsă ai, eu nu pot înțelege,

Să minți așa fără de țel, moșnege!

Îi știu întorsul lui! I-l știu eu bine,

Căci prea-l urîră zeii cei de sus!

Nu-n brațe de tovarăși dragi, străine,

Și nu la Troia-n cîmp mi l-au răpus

Dușmanii zei cu vreri pe el haine!

De-ar fi așa, toți grecii i-ar fi pus

Mormînt frumos, încît să-l știe-o lume,

Iar fiu-i ar avea de-a pururi nume.

Dar vai, l-au dus Harpiile spurcate!

Eu stau deoparte-acum, un biet purcar,

Și nu merg nicăiri, nici în cetate,

Și chiar dacă mă duc, se-ntîmplă rar

S-aud pe vrun străin care s-abate.

Ei îns-ascultă toți de-orce flecar,

Și-acei ce-și plîng pentru-Odiseu durerea,

Și cei ce-s bucuroși că-i pierd averea.

Dar mie de-ntrebări mi-e silă foarte,

De cînd un om etolian veni

Cu mofturi de-ale lui. Făcuse moarte

De om și-apoi pribeag el rătăci,

Și-n stîna mea, ca biet bătut de soarte,

Mult timp l-am găzduit și-mi povesti

Că-n Creta e și l-a văzut la rege

Și nave sparte de furtuni își drege.

Ci-n toamnă va sosi, ba-n vară poate,

Cu multe-averi și-aleși fărtați ai lui.

Și-acum, sărmane moș, de mi te scoate

Vrun zeu în drum, ce lipsă ai să spui

Minciuni și să-mi îndrugi de cîte toate?

Căci dacă te cinstesc și-n jeț te pui,

N-o fac fiindcă minți și-mi faci pe voie,

Ci fac de mila ta și pentru Joe!”

Răspuns-a Odiseu, vorbind cuvîntul:

„Și tot nu crezi! Mă mir ce suflet ai,

Că nu te-ndupleci nici cu jurămîntul!

Dar fac prinsoare dacă vrei, și hai

Noi martor să luăm pe Zevs preasfîntul

Că dacă se va-ntoarce,-atunci să-mi dai

Un rînd de haine, ca să plec acasă

La dragul Dulichiu, că d-asta-mi pasă!

Iar dacă n-o veni, și-s om ce minte,

Asmuță-ți slugii să m-arunce jos,

Din vîrful unei stînci, să-nvețe minte

Vrun alt golan să fie mincinos.”

Răspuns-a Eumeu și-a zis cuvinte:

„Ei da, străine, și mi-ar sta frumos!

Așa m-aș pomeni viteaz pe lume

Și vază eu mi-aș face-atunci și nume.

Că după ce te-aduc să-ți fac un bine

Și-n casă-mi te-ospătez ca pe-un străin.

Iubitul suflet să ți-l sting din tine!

Așa porcarul și-Odiseu istețul

Vorbeau, iar porcii-ntrau pe porți mereu,

Toți mari, iar vierii groaznici ca mistrețul,

Și-un mare grohot se făcea și greu

De porcii ce veneau, cătînd cotețul,

Și-atunci spre slugi cu strigăt Eumeu:

„Aduceți, soți, un vier ales anume,

C-avem un om străin venit din lume!

Să ne-ospătăm și noi și să se-ndemne

Și-acest străin! Că noi muncim de zor

Să paștem porcii, dar e scris pesemne

Să-i pape alții-n nemăsura lor!”

Zicînd, el începu să crape lemne

Cu-arama crud-a greului topor

Iar slugile-au adus un porc la scară,

Purtat acum pe cîmp a cincea vară.

Prinzînd despicătura care-o puse

Anume lîngă el deoparte, cînd

Crăpă stejarul și bucăți făcuse,

Luînd-o-n mîni, lovi cu ea-n curînd

Și sufletul din porc atunci se duse.

Tăindu-l deci ei l-au pîrlit, făcînd

Bucăți din el, și-Evmeu, precum se scoate

La jertfe,-a scos din măruntăi, din toate,

Prinos, pe care zeilor luminei,

Încins în prapur gras cu pospăit

Pe dînsul strat din lamura făinei,

L-a pus pe foc; apoi au pregătit

Felii din rest, să-și fac-ospățul cinei.

Pe-acestea deci pe foc le-au învîrtit

Cu mare grijă, prin țepușe-nfipte,

Iar cînd au fost pătrunse-apoi și fripte,

Le-au scos de prin frigări și-apoi umplură

De discuri masa cu fripturi fierbinți.

Evmeu a prins să-mpart-apoi friptură,

Căci drepte gînduri învîrtea prin minți,

Și-n șapte părți făcu o-mpărțitură.

Pe una deci, cu rugă celor sfinți

Deoparte-o puse, ca a lor s-o știe

Și nimfele și-al Maiei fiu, Ermie,

Și fiecărei slugi o parte-i dete

Și-o parte lui; și-a dat lui Odiseu

Ce-a fost mai bun din tot, un mare spete

Și-ntreg al porcului cel gras și greu.

Deci vesel Odiseu la parte-i stete

Și-a zis așa: „Cinstite gazd-al meu!

Iubească-mi-te Zevs din cer, ca mine,

Și-așa cum mă cinstești acum de bine!”

Răspunse-atunci Evmeu: „Mănîncă-n pace,

Sărmane moș ce poți găsi la noi.

Că Zevs din cer așa precum îi place

Nu dă la toți de toate și de-un soi,

Că poate tot ce vrea, și-aceea face!”

A zis și pentru Zevs făcu apoi

O jertfă-ntîi și-așa-nchinînd cu plinul,

Le-a pus apoi la toți prin cupe vinul

Și-a pus și lui Ulis, pustiitorul

Cetăților, iar el smerit stetea

La partea dată lui. Și-mpărțitorul

Felii de albă pîne le tăia,

Mesaliu robul (iar pe el păstorul

De mult agonisit aci-l avea,

Căci el pe banii proprii-l cumpărase

De cînd stăpînul său se-ndepărtase,

Și nici Laerte nu știa că-l are,

Nici trista doamnă cea cu mare dor).

Și-așa gustau cu toții din mîncare,

Cu mîni întinse spre bucata lor,

Iar după ce-au mîncat cu-ndestulare

Și toți și-au poto’.it al foamei zor,

Iar robul pînea în camar-o duse,

Tot insul capul spre odihnă-l puse.

Dar noaptea ce-a sosit fu-ntunecată

Și-un umed vînt de-apus bătea mereu.

S-ascunse luna-n nori, stîrniți deodată.

Iar Zevs ploua. Șiretul Odiseu

Cerca acum, cu vorbă-ndepărtată,

Că doar i-ar da cojocul Eumeu,

Ori unuia din slugi va spune poate

Să-i dea pe-al lui — că-l îngrijea de toate.

„Ia stați, măi oameni, și-ascultați încoace.

Mă-mpinge-acum tîlharul ăst de vin

Și bold îmi dă și limbii ca să toace!

Căci vinul face și pe-un om deplin

Cu mintea lui, să cînte și să joace

Și-a spune-așa prostii ca din senin.

De cari apoi pe ochi el mîna pune.

Dar dac-am început, eu tot voi spune.

De-aș fi voinic cum fui, și-ar da Cronidul

Să pot să mă mai iupt cum mă luptam

Pe cînd mergeam la pîndă pe sub zidul

Puternicei cetăți a lui Priam!

Ulis era și Menelau Atridul

Acolo capi, și-n rînd cu ei eram

Al treilea eu, căci ei m-au vrut cu toții.

Și-așa pe cînd eram acum cu soții

Ajunși odat-aproape de cetate

Și stam sub zidul cel înalt și gros

Pitiți sub arme-n bălării uscate

Și foarte deși ciulini, prin loc băltos,

Ne prinse-o noapte rea cu-nfricoșate

Suflări de crivăț ce-azvîrlea tăios

Și reci ca brumele-ai zăpezii fluturi,

Și numai sloi de gheaț-aveam pe scuturi.

Și-avînd manta, se-ntinse fiecare

Cu scutul peste cap. Dar eu lăsai,

Eu singur, biet de mine, la plecare

Mantaua-n cortul meu, n-o îmbrăcai,

Că n-așteptam un ger așa de mare.

Și stam acum în strîns încinsul strai,

Dar colea mai spre zori, răzbit cu totul

Lovii pe-Ulis, vecinul meu, cu cotul

Și vorbe-am zis ce nu mi-au fost deșerte,

Căci el era deștept și m-asculta:

«Eu pier aici, și Zevs din cer mă ierte!

De-a fi-ntre vii eu de-azi voi înceta,

Istețule-Odiseu a lui Laerte,

Căci nu mai pot de frig și n-am manta!

Mă-mpinse-un zeu să plec numai cu straiul

Și-azi cel din urm-al vieții-mi este vaiul!»

Am zis, iar el cu iscusința-i veche

În minte-un plan în clipă l-a și prins,

Căci nici n-avea de priceput păreche

La luptă și la sfat, și deci s-a-ntins

Și-așa-mi șopti de-aproape la ureche:

«Ei, taci acum, să nu te-aud-alt ins!»

Pe-un cot deci capu-ndată răzimîndu-l,

Strigă spre soți ce-i dete-n minte gîndul:

«Fărtaților! Mi-e grijă de-o-ntîmplare,

C-avui un vis trimis de-un zeu amic:

Departe de corăbii stăm în mare

Primejdie-aici, căci numărul ni-e mic;

S-alerge deci cu-această-nș tun tare

La regele-Agamemnon vrun voinic,

Să dea porunci să ne trimeată-n grabă

Oșteni aici, că gloata ni-e cam slabă.52»

A zis, iar Toas și sări de-ndată,

Că merge el; și-a și pornit lăsînd

Mantaua lui cea grea și-mpurpurată,

Ca-n strai ușor s-ajungă mai curînd.

Iar eu durmii cu inim-alinată

În haina lui cea caldă, pînă cînd

Ieși, zîmbind din ceruri tuturora,

În tronul ei de aur Aurora.

…………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………………….

…………………………………………………………………………………..

Îi dete-atunci răspuns, vorbind porcarul:

„Povestea ce mi-ai spus frumoas-a fost!

La vorbe văd că ții tot drept cîntarul

Și nici cuvînt n-ai scos din gură prost.

Nu duce-acum de haine-aici habarul

Și nici dealtce nimic! Căci adăpost

Și totul vei avea ce se cuvine

Să capete-un sărman străin ca tine.

Dar mîne-ți vezi de zdrențe, de-ale tale,

Cîrpește-le cum poți, că vezi și tu

Că nici tunici n-avem și nici mantale,

Un om și-o haină, și mai multe nu.

Iar mîne vom mai pune-apoi la cale.”

A zis și lîngă foc îi așternu

Un moale pat, îngrămădind o droaie

De piei de țap și multe lîni de oaie.

Așa deci se culca viteazu-n stînă.

Deasupră-i puse vrednicul purcar

Cojocul lui cel lung cu albă lînă,

Pe care-l îmbrăca și dînsul rar,

Cînd iarna grea se prea făcea păgînă.

Lăsă deci pe-Odiseu să doarmă dar,

Și-alături slugile, știindu-și locul,

Durmeau pe jos, și-ardea la mijloc focul.

Purcarul însă, el așa-nvățatul

Să doarm-afară-n grohot de purcei,

Nu vru să-și facă-n casa caldă patul.

Ieși acum să doarmă lîngă ei.

Deci foarte mult se bucura-ntristatul

Ulise-acum văzîndu-l vrednic ce-i

Și cît de credincios slujea bătrînul,

Deși-i lipsea de mult acum stăpînul.

Deci prinse Eumeu de-ncingătoare

Un paloș lat, de prin Epir adus,

Și se-nvăli-n mantaua scutitoare

De ploi și vînt, și-o piele și-a mai pus

De țap, luînd și-o lance-apărătoare

De oameni și de lupi, și-apoi s-a dus

Să doarmă lîngă porci, din jos de stînă,

Feriți de vînt sub stînca cea bătrînă.

Share on Twitter Share on Facebook