Cartea XII Scila și Caribde

Iar nava-ne luînd apoi cărare,

Ieși din Ocean, din rîul sfînt,

Și-ajunse iar pe-ntunecata mare,

Spre-ostrovul zis Eeia, unde sînt

Palatele-Aurorii și răsare

Și soarele, cînd suie pe pămînt.

Sosind aici, pe prund ne trasem vasul

Și-aici ne-a fost al cinei loc și masul.

Iar cînd veni și fiica dimineții,

Pe cîțiva inși la Circe i-am trimis

Să ia pe Elpenor, răpusul vieții,

Acel ce făr-a vrea s-a fost ucis.

Deci brazi și frasini au tăiat băieții,

Și-ndată pe-o movilă-n loc deschis

Făcîndu-i rug, l-am ars, și mult cu plînsul

Boceam cu toții-n jur pe lîngă dînsul.

În scrum apoi cînd focul sfînt schimbat-a

Pe mortul soț și lucrurile lui,

Mormînt îngrămădindu-i pe-ngropata

Cenușă-n mal, un mare stîlp bătui

Pe-acel mormînt și-n vîrful său lopata.

Pe-acestea deci întocmai le făcui.

Ci-n vremea asta Circe-afla că vasul

Sosind din Iad, făcea la mal popasul.

Deci însăși ea veni, frumos gătită,

Iar fetele-au adus, venind cu ea,

Fripturi și vin și pîne. Și grăbită

Întra-ntre noi și vesel ne vorbea:

«Voi cei ce-ați fost și-n negura cumplită,

Voi vii ați mers pe Hades a-l vedea,

De două ori v-a fost deci moartea dată,

Pe cea ce alții-o mor numai o dată!

Veniți și v-ospătați din ce vă place,

Din vin și carne pînă-n noapte-acum,

Și mîne-n zori plecați apoi în pace.

Iar eu o să v-arăt întregul drum,

Știut de-aici, din mal eu vi-l voi face

Și toate-am să v-arăt, și ce, și cum,

Ca nu dintr-o prostie oarecare

S-aveți de suferit pe-uscat ori mare.»

Așa deci ea ne-ntîmpina cu plinul,

Și-am stat în mal. Deci soarele-a fost sus,

Iar noi ne petreceam în chiot vinul,

Mîncînd fripturi și cîte ne-a adus,

Și-ntreaga zi așa ne-uitarăm chinul.

În urm-apoi, cînd soarele-a apus

Și noaptea curse-n jos din naltul zării,

Durmeau ai mei întinși pe malul mării.

Pe mine însă m-a luat de mînă

Deoparte zîna Circe, și-am șezut.

Deci toate mă-ntreba ca o stăpînă,

Să-i spui pe unde-am fost și ce-am văzut.

Vorbind apoi, mi-a zis grozava zînă:

«Pe-acestea, deci, cu bine le-ați trecut.

Ascult-acum și bunele-mi povețe,

Și-un zeu apoi mai multe-o să te-nvețe!

Dintîi pe la Sirene-o să te ducă

Ursitul drum, iar ele-n glas au dor

Și jale-așa că orișicine-apucă

S-asculte-o dată cîntul gurii lor,

Vrăjit s-oprește-n loc și se usucă!

Și vai de-acel vîslaș neștiutor,

Că-n veci nu-l mai revăd pe lumea asta

Copiii dragi de-acasă și nevasta,

Căci dulcile lor guri îl scot din minte

Și stau pe-un cîmp cu flori, dar pe grămezi

De putrezi oameni morți Și pe-oseminte

Zvîrlite peste piei. Tu însă vezi

Și treci cu nava repede nainte!

Iar pentru-ai tăi, tu bine să veghezi!

Deci taie părți din turta cea rotundă

Și ceară caldă prin urechi le-nfundă,

Ca nimeni să n-aud-a lor cîntare.

Tu poți s-auzi, de-ți place. Îns-atunci

De mîni și glezne să te lege tare

Cu funii soții-n dreptu-acelei lunci,

Cu fața spre catarg, și-așa pe mare

Trecînd s-asculți; iar dac-ai da porunci

Ori i-ai ruga să-ți deie drumul, rege,

Ei și mai strîns cu-alt nod să mi te lege.

Iar dacă vei scăpa de-aici cu pace,

Nu pot să-ți spui ce drum ai să urmezi,

Căci două sînt, să mergi pe care-ți place.

Dar de-amîndouă-ți spui, să cercetezi

În mintea ta de care-ai fi dibace.

Pe-un drum din două, stînci tu ai să vezi,

Cu groaznic vuiet nesfîrșit izbite

De-un mare val al mamei Amfitrite.

Acestor stînci le-au zis „rătăcitoare”

În limba lor cea sfîntă, marii zei.

Pe-aici nici paseri iuți nu pot să zboare,

Nici repezii porumbi din cer, acei

Ce-i duc lui Zevs mîncări nemuritoare,

Căci piere-a pururi unul dintre ei.

Deci pe-altu-n loc stăpînul Zevs îl pune.

Dar orice nave-ar trece s-ar răpune!

Și-acel vîrtej ce apa mării-o-mparte

De-a pururi poartă-n vînturi iuți de foc

Și morți și bîrne de corăbii sparte.

Un singur vas răzbi prin strîmtul loc,

Vestitul Argo-ntorsul de departe,

Și-abia și el cu Here-avu noroc

Să scape-ntreg de-a valului putere.

Căci foarte-a fost iubit Iason de Here.

Iar alte două stînci parcă s-anină

De cer. O stîncă-n drumul pe-unde treci

Pe culme-n veci de vineți nori e plină

Și nici de-a lungul toamnei celei reci,

Nici vara nimeni n-o văzu senină.

Un om chiar de-ar avea și douăzeci

De mîni, și tot pe-atîtea iuți picioare,

Tot n-ar putea s-o urce-ori s-o scoboare.

Că-i netedă ca linsa cioplitură

Și-n ea, la miljoc, rege,-o să vedeți

Spre-apus, a negrei văgăuni o gură

Ce duce spre Ereb. Pe-aici puteți

Și voi pluti, că-i loc de-alergătură,

Căci n-ar putea nici cei mai îndrăzneți

Arcași dibaci, cu arcul de pe navă

S-ajungă pînă-n peștera grozavă.

Și-ntr-însa Scila stă și groaznic muge

Și-atîta loc străbate glasul ei,

Cît plînsul unui pui de leu ce suge,

Ci-atare fiară e, încît și-n zei

Stîrnește spaimă, și cu groază fuge

Oricine-o vede, căci de patru-ori trei

La număr sînt spurcatele ei labe

Și șase gîturi lungi, cumplit de slabe,

Și-un cap pe-oricare gît și-n guri spurcate

Trei rînduri mari de dinți grozavi avînd,

Și deși, toți soli ai morții nendurate.

Cu trupu-i jumătate-ascunsă stînd,

În negrul ei culcuș, prin aer zbate

Cumplite-acele gîturi, căutînd

Pe-afară pradă, și mereu flămîndă,

Tot timpul pescuiește, stînd la pîndă.

Delfini și cîni de-ai mării și-alte fiare

Cu mult mai mari și cîte-și au locaș

Dihănii de-ngrozit în neagra mare.

Și nu-i născut pe lume vrun vîslaș

Să poată trece făr’ de vătămare

Prin fața ei, căci monstru-acest vrășmaș

Cînd șase guri le-ntinde așa cumplite,

Ia șase inși din navă și-i înghite.

Aproape stă și stîncă ceialaltă,

Așa că poți cu arcul să-i măsori

Puținul drum. Și nu-i așa de naltă.

Aici, sub un smochin cu crengi în flori,

Caribdis stă și-al mării fund îl saltă,

Sorbind pe zi-n adîncuri de trei ori

Și iar vărsînd din ea vărsări cumplite,

Și vai de ești pe-acolo cînd le-nghite!

Poseidon însuși nu mai este-n stare

Să-ți scape nava din vîrtej! Cît poți,

Tu dă spre Scila deci, și-n fuga mare

Să treci pe lîngă stînci. Să te socoți

Că tot mai bine este,-o rege mare,

Să pierzi pe șase-ortaci decît pe toți.»

Așa mi-a zis. Iar eu am ispitit-o:

«Să-mi spui deschis și drept, neprihănito,

N-ar fi nici un mijloc să-mi scap de moarte

Pe dragii soți de Scila asta rea?

Ferind Caribdea cea cumplită foarte,

Nu pot s-atac dihania și cu ea

Luptîndu-mă, s-abat amara soarte

Pe cînd spre-ai mei stă-ntinsă să mi-i ia?»

Răspunse ea cuvinte-atunci uimite:

«De ce gîndești mereu, nenorocite,

Tot lucruri triste-a luptei ce supune,

Și nici nemuritorilor nu-ți pleci

Pornirile din suflet? Dar, nebune,

Grozava asta Scila pe-unde treci,

Nu-i trup cu moarte ca s-o poți răpune,

Ci-un rău de-a pururi de nenvins în veci

Și n-o dobori cu sila sau cu ruga;

Deci tot ce poți să faci mai bun e fuga!

Căci pînă ce-ntîrzii să-mbraci arama,

Mă tem că ea ieșind îți va răpi

Pe-alți șase, și vei da-ndoită vama!

Deci fugi cît poți și nu te mai opri

Și strigă tare pe Crateis, mama

Acestui monstru ce-o născu spre-a fi

Sărmanei lumi nenorocire-amară!

Căci poate-o va opri să mai apară.

De-aci-n pămîntul vecinicului Soare.

Trinacria veți sosi. Pe-acel pămînt

Pasc șapte turme de-oi behăitoare

(Și tot de cinci ori zece-o turmă sînt

Acele oi) și șapte păscătoare

Cirezi de vaci a Soarelui cel sfînt.

Aceste vite însă nici nu fată

Și nici nu scad cu numărul vrodată.

Iar două nimfe dragi, cu lungi cosițe,

Lampeția și Faetusa deci

Sînt ăstor turme-acolo păstorițe.

Pe-acestea două Soarelui de veci

Neera nimfa le-a născut zeițe;

Și-aci-n acest ostrov cu largi poteci

Le-aduse tata lor, ca să păzească

Și oi și boi, avere părintească.

Pe-aceste vite-n pace tu le lasă

Și-ti vezi de drum, și-atunci poate-o să poți

Sosi cu-ai tăi, deși cu greu, acasă.

Dar rău de le vor face răii soți,

Blăstemul faptei rele-atunci te-apasă

Și veți pieri, și nava ta și toți.

Tu singur, chiar de vei scăpa de moarte,

Tîrziu sosi-vei și-n nevoie foarte!»

Așa mi-a zis. Iar faptul dimineții

Sosi-n curînd. Deci ea se duse-n sus,

Spre casă, Circe, zîna frumuseții.

Eu însă, scoborînd la mal, m-am dus

La navă-n prund, ca să-mi îndemn băieții

Să-ntindă pînze pe catargul pus.

Deci ei intrînd la locu-i fiecare,

Băteau cu vîsla-n tact. cărunta mare.

Iar zîna Circe, cea cu mîndre plete

Și glas dumnezeiesc, din mal acum

Un dulce vînt petrecător ne dete

Corăbii iuți pe-al mării umed drum.

Punînd la loc deci multe-mprăștiete

Pe pod grămezi de lucruri, noi șezum,

Iar cîrma ne ducea pe plac și vîntul,

Dar eu mîhnit, vorbind le-am zis cuvîntul:

«Nu unul sîngur trebuie să știe

Din ceata noastră, dragi fărtați, nici doi,

Ce-mi spuse Circe-n mal și numai mie!

De-aceea dar vă spun să știți și voi,

Ca bună paz-avînd de ce-o să fie

Să nu pierim de-ntîi ori mai apoi.

Mi-a spus să ne ferim întîi de glasul

Sirenelor, să nu ne-atragă vasul

Cu dulcele lor cîntec în pierzare,

Spre locu-acel al mult frumoasei lunci.

Eu singur pot s-ascult a lor cîntare.

Dar voi să mă legați cu funii-atunci,

Cu fata spre catarg, lipit și tare.

Iar dacă v-aș ruga și-aș da porunci

Strigînd să mă lăsați, venind voi unii,

Să-mi faceți nod cu mult mai strînse funii.»

Deci soții mei mergînd, au strîns grămadă

Vîntrelele pe pod, precum cerui,

Și-apoi numai de vîsle-avînd să vadă,

Albeau cu ele luciu-n largul lui.

Ci-n vremea asta cu-ascuțita spadă

Tăiam atîtea cîte-aveam să pui

Bucăți de ceară, din rotunda turtă.

Pe-acestea le-am muiat în vreme scurtă,

Muindu-se de-a mînei apăsare

Și și de-arșița soarelui de sus.

Mergînd am astupat la fiecare

Urechile; iar soții mi-au adus

Frînghii apoi și mă legară tare

Pe-al navei pod, așa precum le-am spus.

Stînd drept, aveam proptea din dos catargul,

Iar ei șezînd, băteau din vîsle largul.

Pe cînd eram, cu iute-alergătură,

Departe-acum de malul ce-l feream

Cît poți s-ajungi cu strigătul de gură,

Sirenele-au zărit că noi treceam

Și-un dulce cîntec astfel începură:

«Vestitule-Odiseu din mîndru neam,

Din toți tu cel cu slava cea mai multă,

Oprește-te la noi și stăi și-ascultă!

Căci nimeni n-a trecut pe-aci nainte

Să nu fi stat s-asculte-aici, și apoi

Să plece-avînd cu mult mai multă minte

De cit avea, căci toate le știm noi,

Și cîte-au suferit prin vreri preasfinte

La Ilion ai Troiei fii și voi,

Și totul știm, ce e pe-ntreg pămîntul.»

Așa le răsuna de-acolo cîntul

Și-aveau dumnezeiesc în gură glasul.

Și vrînd s-ascult mereu, gemeam în munci

Și semn făceam din ochi s-oprească vasul

Și dam mereu fărtaților porunci.

Dar ei vîslau, sporindu-i navei pasul,

Și doi dintr-înșii s-au sculat atunci

Și-au strîns deci funii mult mai strîns pe mine,

Iar cînd de-ajuns ne-am depărtat de ele

Și nu puteam s-aud pierdutul glas,

Și-au scos și soții dopurile-acele

De ceară din urechi

Deci cînd era departe-acum rămas

Acel ostrov, văzui un fum pe mare

Și-un mare val, urlînd cumplit de tare.

Atunci o spaim-atît de mare dete

Prin soții mei, că vîslele zburînd

Din mîna lor, căzură-mprăștiete,

Pocnind pe apă. Și deodată stînd

Pe loc și ei, ca-nfipt și vasul stete.

Iar eu umblam cu vorbele-ndemnînd

Prin navă pe la soți la toți de-a rîndul

Și-așa vorbeam și dam dojeni cu blîndul:

«Voi, dragii mei, deprinși cu-orice urgie

Și-oricare rău, de ce-ați rămas astfel?

Căci răul cel de-aici doar n-o să fie

Mai mare rău decît ciclopul cel

Ce-n peșteră ne-a-nchis să ne sfîșie.

Tot eu v-am mîntuit și-atunci de el

Cu-al meu curaj, cu mintea mea, cu sfatul;

Doar n-ați uitat ce crud fu, blăstematul!

Deci stați pe bănci, vîslind fără zăbavă,

Căci poate Zevs ne va scăpa și-acum

Prin grabnic curs de volbura grozavă.

Iar, tu, cîrmaci, să nu-mi adormi pe drum,

Adună-ți mintea-n cap și vezi de navă,

Să nu ne-o duci în volbură și-n fum!

Spre stînci să ții! Și-ai grijă să nu-ți scape,

Căci toți pierim aci-n vîrtej de ape!»

Le-am zis și s-au supus. De trista fiară

De-al cărei rău noi nu puteam scăpa,

De Scila deci, și cum aveau să piară,

Nimic nu le-am vorbit, ca nu cumva

Să-mi fugă toți spre-a nu-i ajunge-n ghiară,

Și-astfel să stăm pe loc făr-a vîsla.

Uitai însă de sfatul dat de zînă,

De tristul sfat, să nu iau arme-n mînă.

Ci-n zale-ncins, cu două lănci voinice,

Cătam grăbit pe proră să mă sui,

Crezînd că-ntîi pe-aici o să-și ridice

Cumplitul monstru capetele lui,

Să-mi ia din navă prada-i neferice

Și foarte-am tot vegheat, dar n-o văzui,

Iar ochii mă dureau, cătînd într-una

Prin cîte-avea mari ganguri văgăuna.

Luarăm deci oftînd prin scoc cărarea.

De-o parte Scila sta-n cumplitul scoc,

Caribdis de-alta, și cu vuiet marea,

Atunci cînd o vărsa zvîcnită-n loc,

Urla bolborosind ca și căldarea

Cînd apa fierbe-n clocote la foc.

Și pînă-n cer zvîrlea și stropi și spume

Și nu se mai zărea nici cer, nici lume,

Iar cînd sorbea a mării saramură,

Ea-n clocot se făcea gîtlej rotund

Și pînă-n fund vedeai adînca-i gură

Și-n fundul mării galbenul ei prund,

Iar stînca-n jur vuia-n zguduitură.

Și-n soții mei, privind acel afund,

O albă spaimă le-nghețase glasul.

Și-n timp ce, dar, trecea pe-alături vasul.

Se-ntinse Scila și-mi răpi, grozavă,

Pe șase soți, pe cei mai buni din rînd.

Deci cînd mă-ntoarsei să mă uit la navă

Și ce-mi fac soții, îi văzui zbătînd

Din mîni și din picioare,-urcați în slavă,

Și jalnic mă strigau acum gemînd

Pe nume, vai, de cea din urmă oară!

Și-așa deci îi priveam mîhniți cum zboară,

Precum cînd un pescar, pe-un mal mai mare

Vînează pești de cei mai mici, și-ntins

În mîni avîndu-și lungul băț în care

O cursă-n ac prin nadă el le-a-ntins,

Azvîrle cornul cel de bou în mare,

Și-ndată ce vrun pește-n ac s-a prins,

Îl scoate-afară-n timp ce el se zbate,

Așa-i vedeam, în șase guri spurcate.

Zburînd pe sus spre stîncă, unde Scila

În gura negrei văgăuni, rozînd,

Cu dinții-i sfișia, mai mare mila!

Iar ei țipau și mînile-ntinzînd

Cereau să-nlătur moartea lor și sila!

Din cîte rele-am suferit văzînd

Al mării drum,

Fu cel mai trist care-l văzuit vreodată.

Pe cînd acum Caribdea și cumplitul

Ponor al Scilei ne era-napoi,

Ajunsem în curînd la-nveselitul

Ostrov al Soarelui, în care noi,

Din larg departe, auzeam mugitul

Cirezilor din cîmp, de vaci și boi,

Și glas de oi ce s-adunau domoale,

Zbierînd pe lîngă staule și-ocoale.

Atunci mi-a fulgerat ce-a spus prorocul

Tiresias, tebanul orb din Iad,

Și nimfa Circc, ca să fug de locul

Cel mîndru-n marea cea fără de vad,

Al Soarelui de sus, căci nenorocul

Cel mai cumplit în care-i scris să cad

De-aici îmi va veni și făr’de fine!

Chemai deci soții cerc pe lîngă mine

Și-am zis: «Tovarăși, ascultați cuvîntul

Pe care-n Iad Tiresias mi l-a spus,

Și Circe-n mal: să nu călcăm pămîntul

Cel plin de turme-al Soarelui de sus,

Că-n el ne pregătește Zevs Preasfîntul

Amarul cel mai crud, și ne-am răpus!

Dați navei drumul înainte, dară,

Și haideți s-ocolim această țară!»

Am zis, iar ei gemeau pe lîngă mine

De mult amar. Dar grabnic Evriloc

Sărind mi-a zis: «Ce suflet ai în tine,

De-ți faci din noi bătaia ta de joc?

Cumplit mai ești! Dar poți să fii, vezi bine,

Ai trup de fier și nu te simți de loc!

De-aceea nici nu vrea de noi s-audă,

De noi, fărtați ai mei, cei rupți de trudă,

Și nu ne lasă cîteva clipite

Să stăm pe mal și-o cină să gustăm!

Dar unde-acum ne poruncești, cumplite,

Prin noapte rătăcind să ne-nfundăm

În largul mării-n neguri învălite?

Ce-atît de mare lucru-ar fi să stăm?

Din noapte ies suflări ce iuți s-adună

Și vînturi nasc, ce-n drum se fac furtună,

Și unde-am mai găsi atunci scăpare

De moarte-n largul cel făr’de poteci,

Cînd prinși deodat-am fi d-un vifor care

Chiar contra vrerii zeilor din veci

A spart corăbii-n neguroasa mare!

Noi negrei nopți să ne supunem deci,

Făcînd pe mal o noapte-aci popasul;

Iar mîne-om da din zori pe mare vasul.»

Așa vorbi, și toți au zis că-i bine.

Atunci eu pricepui că e de sus

De-un zeu gătit-o cursă pentru mine.

Deci foarte supărat așa le-am spus:

«E lesne, Evriloc, mai mulți, vezi bine,

Pe-un singur om să-l fac-a fi supus!

Și iată, mă supui și-mi las cuvîntul.

Dar voi dintîi jurați-mi jurămîntul,

Că dac-or fi cirezi și-aici și-altinde

Pe-acest ostrov, nici unul dintre voi

Să nu-ndrăznească nicidecum a prinde

Din rea pornirea sa nici vaci, nici oi!

Ci fiecare stînd de-a sa merinde,

Pe care-a pus-o Circe pentru noi,

Șăzînd la navă s-o mănînce-n pace.»

Și toți jurar-atunci c-așa vor face.

Iar după ce-au jurat, la mal ei dară

Corabia-ntr-un liman, la un izvor

Cu ape dulci, și-un loc își căutară

Și-aici gătir-agale cina lor.

Iar după ce voioși acum cinară,

Aminte și-au adus și-au plîns cu dor

Pe morții soți, de Scila sfîșiații,

Și-așa plîngînd îmi adurmeau fărtații.

Trei părți din noapte vor fi fost trecute

Și stelele cădeau, cînd Tatăl sfînt

Porni cumplit și c-o suflare iute

Să bată-n larg dumnezeiesc un vînt,

Deci toate-n nori se frămîntau zbătute,

Și-adînc-o noapte curse pe pămînt.

Deci cînd sosi și ziua cu lumină,

Am tras corabia-n peștera vecină

Și-apoi chemînd pe soți la adunare,

Le-am zis așa: «Acum, iubiții mei,

Fiindc-avem și vin și-avem mîncare,

De-ajuns în navă, eu vă rog, pe zei,

Să nici să nu s-atingă vr-oarecare

De turme-aici, că bine știți voi ce-i!

Hiperion li-e domn, și nu se poate

Să nu ne vadă cel ce vede toate

Am zis și s-au jurat. Și robi cu totul

O lună-ntreag-am stat, căci Notul plin

Bătea mereu, și neschimbat tot Notul.

Deci cîtă vreme-aveam și grîu și vin,

Ei nici nu s-au atins măcar cu cotul

De nici un bou.

Atunci umblau cutrierînd tot locul,

Vînînd ori pești, ori paseri pe-unde aflau,

Căci foamea-n măruntăi le-ardea ca focul.

Deci însumi, amărît de ce răbdau,

Rugam pe zei, că doar mi-ar da mijlocul

Să plec odată și să nu mai stau!

Și-așa plecînd departe de la navă,

Umblam gîndind la starea-ne grozavă.

Deci mult și singur rătăceam prin țară,

Și-apoi trudit, oprindu-mă-ntr-un loc,

Spălîndu-mă pe mîni cu foc

Și-un dulce somn pe ochi ei îmi turnară,

Ci-n ăst răstimp, la navă Evriloc

Strîngea la mijloc soții de pe laturi

Și stînd le da cumplite-aceste sfaturi:

«Tovarăși dragi ai mei, și voi drumeții

Cei rău bătuți de cîte-amaruri sînt!

Vai, multe-s morți cumplite pentru bieții

Și slabii muritori de pe pămînt!

Să mori însă de foame-n vîrsta vieții,

Spre-a fi o prad-a negrului mormînt,

Aceasta-mi pare-n multa ei cumplire

Că-i cea mai vrednică de plîns pierire!

Deci haideți, voi, de foame pieritorii,

Fărtați sărmani, să prindem boi și vaci

Și jertfe dînd la toți nemuritorii,

Ei poate ne-or ierta, c-am fost săraci.

Iar Soarelui, acel ce-albește norii,

Cînd fi-vom iar pe-acasă-ntre itaci,

Un templu-i vom zidi și-n el vom pune

Și daruri mari și multe lucruri bune!

Și chiar și de-l va prinde supărarea

De-atîtea vite ce-am trecut sub fier,

Și navei noastre i-ar găti pierzarea

Și parte i-ar ținea toți cei din cer,

Eu vreau mai bine să mă-nghită marea,

Să casc o dată gura și să pier,

Decît să mă sfîrșesc de foame, bietul,

Murind aci-n ostrov pustiu cu-ncetul!»

Așa le-a zis, și toți i-au dat dreptate.

Deci multe vite frumoase-au prins apoi

Căci nu pășteau de mal îndepărtate.

Ei deci, încunjurînd cirezi de boi,

Cătau pe cei cu frunțile mai late.

Rugînd pe zei, făcur-un pat de foi

De nalt stejar, culese din dumbravă,

Căci nici un fir de orz n-aveau pe navă.

Și după ce le-au jupuit de piele,

Făcură jertfă zeilor deplin,

Cu arse coapse-mbrobodite-n grele

De-osînză pături și deasupra sclin.

Nici vin n-aveau să toarne peste ele,

Și-așa-nchinau cu apă-n loc de vin.

Atunci din somn m-am deșteptat deodată;

Plecai în jos spre malul sterpei mări.

Cînd fui deci și-unde nava sta legată,

Simții miros de carne din frigări,

Și stînd, strigai cu mintea-nfiorată:

«Vai, tată Zevs, stăpînu-ntregii zări!

Anume mi-ați trimis, voi zei cu toții,

Cumplitul somn, ca să-mplinească soții

A lor această grea nelegiuire,

Căci mare lucru-n gîndul lor și-au pus

Și toate numai pentru-a mea pierire!»

Așa strigam. Dar vai, a și fost dus

Lampeția Soarelui din ceruri știe

Că soții mei din vite i-au răpus.

Iar el, cuprins de-o furie-nfricoșată:

«Voi zei nemuritori, tu sfinte tată,

— Așa-ncepu strigînd — pe voi cu toții

Vă chem acum și la genunchi vă cad,

Și cer să-mi pedepsiți curînd pe soții

Acestui Odiseu Laertiad,

Căci ei, nerușinați și răi ca hoții,

Trecînd pe marea cea fără de vad,

Mi-au dat cirezile de boi tăierii,

Cari dragi mi-au fost și farmec al vederii.

Și mult mă bucuram și-n fapt de seară

Privind cirezile de boi și vaci,

Și-n zori de zi urcînd pe boltă iară

Spre-a merge-n cer! Și-acum acești ortaci

Ai regelui pribeag mi le tăiară!

Deci dacă, Tată Zevs, nu vrei să faci

Să-mi dea răsplata dreaptă și deplină,

Scobor la morți și fac în Iad lumină!»

A zis. Și-așa-i răspunse Zevs Preasfîntul

«Stăi, Soare,-n cer să luminezi mereu

Și-Olimpul sus la zei, și jos pămîntul!

Iar lor, în largul mării sterpe, eu

Îndat-acum le voi găti mormîntul,

Trăsnind corabia lor cu focul meu.»

(Tîrziu pe-acestea nimfa mi le spuse,

Iar ei din cer Hermias i le-aduse.)

Deci stînd pe mal, mustrai pe fiecare

Și-aici, și colo și pe toți ai mei,

Dar n-a mai fost de-acum nici o scăpare,

Căci și-ncepură semne de la zei

Spre foarte mult-a noastră-nspăimîntare:

De sineși se tîrau tăiate pici,

Iar carnea începu minuni să facă,

Mugind de prin frigări cu glas de vacă.

Deci șase zile soții petrecură

Tăind mereu la boi, tot cei mai mari.

Dar cînd apoi a șaptea zi tăcură

Pe largul mării vînturile tari,

Iar Zevs ne-a dat răstimp de-alergătură,

Am pus pe bănci voinicii lopătari,

Și dînd vîntrele-am ridicat catargul

Și iar ne-avea drumeți pe sineși largul.

Deci cînd acum pe larg aveam cărarea

Și nu se mai vedea nici un pămînt,

Ci numai cerul sus și-alături marea,

Atunci în urmă Zevs din cerul sfînt

A pus deasupra navei noastre-n zarea

Văzduhului un nor adus de vînt,

Iar norul se făcu cumplit la față

Și marea de sub el s-umplu de ceață.

Nu mult am mers, și-n zarea-nfiorată

Veni Zefirul șuierînd, cu ploi,

Și-n urma lui o noapte-nfricoșată.

Iar vîntu-a rupt antenele, și-apoi

Căzu catargul îndărăt deodată.

Și-atunci ce lucruri mai aveam și noi

Pe pod, s-au dus cu huruiri grozave

De-a valma toate-n fundul negrei nave.

Catargul însă-n iuțea lui cădere

Spre pupa navei, a cuprins supt el,

Izbind de sus cu groaznică putere,

Cîrmaciu-n cap și i-a strivit astfel

Al țestei os și-așa cum vezi că piere

Și cum s-afundă-n ape-un pescărel,

Căzu pe pod, de sus, de-unde șezuse,

Și-al vieții dulce duh din el se duse!

Deodată Zevs, cu mînă furioasă

Trăsni-n corabia ce-n izbire grea

Juca pe loc, din cumpăna ei scoasă,

Gemînd din cîte-ncheieturi avea,

Și-umplut-a fost de fum și de pucioasă.

Toți soții mei căzur-atunci din ea

Și-n jurul ei, prin undele-nspumate,

Umblau părînd că-s ciori de vînt purtate.

Deci zeii-aici sfîrșit le-au pus vieții.

Iar eu umblam prin navă, pînă cînd

Furtuna dezlipi de fund păreții

Și-a rupt de jos catargul, și-n curînd

Pierdeam catargu-n neagra noapte-a ceții.

O funie-atunci, de bou, pe pod văzînd,

Cu ea-l legai de fund, și stînd călare

Umblam pe el de-a valma-n larga mare.

Zefiru-apoi se potoli, ci-ndată

Veni alt vînt din sud, și m-am mîhnit,

Căci iată mă-ntoarse, să mai văd o dată

Caribdele și-al Scilei loc cumplit!

Și-o noapte-umblai pe apa cea sărată

Și-a doua zi, pe soare răsărit,

Ajunsei la Caribde, și cumplită,

Ea tocmai clocotea, voind să-nghită.

Dar eu sărind, am apucat copacul

De-un mare crac, dar neputînd să-mi pui

Piciorul nicăiri și nici pe cracul

Din mîni nemaiputînd să mă mai sui,

Steteam în vînt, așa ca liliacul.

Era departe-n sus tulpina lui,

Iar crengile-i plecate-o boltă-ncheagă,

Și lungi și mari umbrind vîltoarea-ntreagă.

Și-am stat așa s-aștept să-mi verse-afară

Și-al navei pod și bradul scufundat.

Dar foarte mult avui s-aștept! Deci dară,

Pe timp cînd iese-un judice din sfat,

Cînd tineri mulți și-aprinși se judecară,

Și merge-acasă seara la cinat,

Pe-atunci ieși din volbură catargul,

Și iar s-umplu egal de ape largul.

Văzînd sub mine deci a navei cladă,

Lăsînd din mîni atunci stufosul ram,

Căzui pe pod, bufnind pe el, grămadă.

Și-așa șezînd, cu mînile vîslam.

Pe Scila îns-apoi să mă mai vadă

Pe cînd prin dreptul dînsei mă purtam,

Nu vru s-o lase Zevs, stăpînul sorții,

Căci n-aș mai fi scăpat din gura morții.

Și nouă nopți pe-a navei rămășiță

Umblai pe mări, și-au vrut seninii zei

A zecea zi s-ajung unde-o zeiță

Ședea, grozavă-n larg ostrovul ei,

Calipso, cea cu galbenă cosiță,

Dar ce să-ți mai înșir acum aceste

Povești din nou? Căci numai ieri am spus

Pe larg întreaga ei și-a mea poveste,

Și ție,-o, rege, cel în scaun pus,

Și-n casa ei preavrednicei neveste

Ce dată-ți e de zeii cei de sus,

Și-apoi să povestesc mi-e groază, tată,

Un lucru lămurit și spus o dată.”

Share on Twitter Share on Facebook