Cartea XV
Atene-n Sparta se dusese dară
Spre-a da lui Telemac îndemn și sfat
Să plece-acum spre-a taților săi țară.
Găsi pe-acesta deci cu Pisistrat
Dormind în cerdăcel sub prisp-afară,
Acolo-n largul regelui palat.
Pe cel născut din Nestor, deci, Atene
Gâsitu-l-a cu-adîncul somn pe gene.
Dar nu așa pe Telemac, căci gîndul
Și grijile ce-avea de Odiseu
Goniră somnu-i dulce, deșteptîndu-l
În sfînta noapte și veghea mereu.
Veni atunci Atene și-ndemnîndu-l
Așa-i vorbi la cap: „Copile-al meu,
Nu-i bun-acum de loc zăbava căii,
Lăsînd să-ți stăpînească-n casă răii,
Ca nu cumva cît timp tu umbli-agale,
Mișeii-aceia ce petrec mîncînd
Să nu-ți împartă toate ale tale,
Precum firește-o vor și-o au de gînd,
Și-așa să-ți fie-o moarte-această cale!
Deci roagă-l tu pe rege, și-n curînd
Să pleci, spuindu-i cît de mult îți pasă
Să poți să-ți afli dulcea mamă-n casă.
Ea nu va sta mult timp nemăritată;
Iar tată-său și frații-ndemn îi fac
— Căci foarte dă o zestre ridicată..
Și-i și-ntre prinți întîiul, Evrimac —
Să-l ia pe el și să sfîrșeasc-odată.
Și nu cumva, ce nu ți-ar fi pe plac,
Să-ți ia din casă lucruri de sub cheie!
Căci știi cum este inima-n femeie!
Ea vrea să-mbogățească noua casă
A noului ei soț, oricine-i el;
De-ai săi copii dintîi nimic nu-i pasă,
Și nici de soțul ei dintîi de fel
Și ca pe-un mort de veci uitat îl lasă.
Deci du-te-acolo și-ți încrede-astfel
Aceste lucruri unei roabe, toate,
Pe care-o crezi mai bună și că poate
Să poarte grija lor pînă ce zeii
Cinstita ta nevastă ți-o vor da.
Dar altceva să-ți spui acum! Aheii,
Fruntașii dintre pețitori, vor sta
Pîndindu-te-ntre Itaca, mișeii,
Și Sama cel stîncos, și vor căta
Pe cînd pe-acolo tu vei fi pe cale
Să-ți stingă duhul dulce-al vieții tale.
Dar nu va fi! Ci mai întîi mînca-va
Pămîntul negru pe-acești prinți mișei
Ce-ți strică ție-averile și slava!
Departe deci de-ostroave și de ei,
Tot noaptea numai să plutești cu nava;
Și-n urma ta, acela dintre zei
Ce-ți este scut și-i tot pe lingă tine
Trimite-ți-va vînt bun s-ajungi cu bine.
Iar cînd vei fi la-ntîiul mal din țară,
Trimite-ți nava cu-ai tăi soți flăcăi
S-o ducă singuri în liman. Deci dară
La cel mai cu credință dintre-ai tăi
Păstori tu du-te, la purcar, afară
Și-acolo să și dormi la el, și dă-i
Porunci să ducă veste mamei tale
Că-n pace te-ăi întors din lunga cale.”
A zis. Și-apoi zbură, cum zboară gîndul,
Pe-Olimpul ei. Dar el a deșteptat,
Cu vîrfu-ntinsului picior mișcîndu-l,
Pe soțul său și-i zise-așa din pat:
„Ei haide-acum, și somnul drag lăsîndu-l,
Înhamă caii, dulce Pisistrat,
Și-ndată să pornim, acum, iubite!”
Dar zise-acesta vorbe-așa vorbite:
„Oricîtă grabă-ți este, Teleniace,
Prin neagra noapte n-ai cum să pornești:
Dar nici nu-i mult și ziuă se va face.
Apoi mai ai și daruri să primești,
Și-Atridul vrea să ne petreacă-n pace
Cu vorbe dragi și sfaturi prietinești.
Căci darul face pe-oaspe să-nțeleagă
Să-și ție-aminte gazda viața-ntreagă.”
A zis și s-a crăpat de ziuă-ndată.
Veni deci Menelau prin cerdăcel,
Sculat din patu-n care-a fost culcată
Frumoasa-n trup Elenă lîngă el.
Deci cînd simți că Menelau s-arată,
Sărind, s-a și-mbrăcat cu straiul cel
Frumos cusut; cu spada-ncinse straiul
Și-așa se-ntîmpina la prag cu craiul.
„Acu-n sfîrșit, mărite-Atrid, mă lasă
— Așa-ncepu — să plec, te rog, și eu,
Căci foarte-acum m-a prins un dor de-acasă.”
Răspunse Menelau: „Voinice-al meu!
De vrei să pleci și-atît de mult îți pasă,
Eu nu te pot opri și nici nu vreu.
Căci foarte mult urăsc pe-o gazdă care
Ori prea e strîns, ori prea cu libov mare.
Că-n toate i rău ce peste cumpăt trece,
Și-i tot așa de rău să faci să stea
Un om la tine, cînd el vrea să plece,
Pe cît de rău e să-l alungi cînd vrea
S-amîie drumul, vrînd a-și mai petrece!
Cît timp îi place deci în casa mea,
Cu drag opresc pe oaspe să rămîie,
Dar nu-l amîi, cînd nu mai vrea s-amîie.
Dar stai acum puțin, s-aduc, iubite,
Acelea daruri deci, ca să le pui
Cu grijă-n car și bine rînduite.
Și negreșit, femeilor să spui
Să fac-un prinz din cîte-avem gătite,
Că-i și mai bine să plecați sătui
Pe-atîta drum; și care gazdă lasă
Să-i plece-un oaspe-așa, flămînd din casă?
De vrei să vezi apoi Helada, poate,
Și mîndrul Argos, am să prind la car
Îndată caii și mu duc, nepoate,
Și eu cu tine! Și vom merge dar
Prin multe case de fruntași și-n toate
Cu drag cinsti-te-vor cu cîte-un dar.
Pirostrii-ori cupe de-aur și ceaunuri.
Catîri de jug ori alte-asemeni bunuri “
Răspunse Telemac: „De bună seamă
C-aș vrea să mai rămîi, dar este greu,
Mărite-Atrid, căci trebile mă cheamă!
Și n-am lăsat pe nime-n locul meu
Să-mi caute de-averi, și mi-e și teamă
Ca nu cumva, cătînd pe Odiseu,
Să pier chiar eu, sau din averi să-mi piară
Vrun lucru ce-ar fi greu să-l aflu iară “
Se-ntoarse-Atridul cel cu blonde plete
Și-apoi după nevastă-i a strigat,
Iar ea porunci femeilor le dete
Să fac-un prînz și vesel și bogat.
Veni și-Eteoneu a lui Boete,
Căci nu ședea departe de palat;
Lui deci îi porunci și foc s-aprindă,
Și dulcea carne prin frigări s-o-ntindă.
Iar el porni cu inima voioasă.
Ci-n vremea asta merse Menelau
În pivnița cea foarte prietinoasă;
Nu însă numai el, căci îl urmau
Și fiul său și-Elena cea frumoasă.
Deci cînd au fost ajunși unde erau
Scumpeturi multe-alăturea cu zidul,
Un ol cu două torți alese-Atridul.
Iar fiul său lua dintre ulcioare
Un ol de-argint pe care-a spus să-l ia,
Elena însă-n lăzi încăpătoare,
În cari nespus de mîndre haine-avea
Și cîte-s fală mînii țesătoare
Pe care-n casă le-a lucrat chiar ea,
Cătă-ntre pepluri unul din grămadă,
Pe cel mai dedesupt, pe-un fund de ladă,
Și cel mai lung și-asemeni unei stele
Lucind întru podoaba lui. Ei deci
Se-ntoarseră la Telemac cu ele,
Și-i zise Menelau: „Acum, că pleci,
Drum bun să-ți dea, tu oaspe-al casei mele,
Stăpînul Zevs și zeii cei din veci!
Iar eu acum, din partea mea, din cîte
Le țin și-mi sînt ca daruri hotărîte,
Îți dau deci de amintire-un dar pe care
De cel mai drag și mîndru-l prețuim,
Un ol frumos și-ntreg de-argint și are
De aur gardinea, și-i ol ce-l știm
Făcut de meșterul Hefest cel mare.
Ni-l dete-n Sidon regele Fidim
Pe cînd prin țara lui m-aduse-ocolul;
Și iată-ți-l aici, voinice, olul!”
Așa i-a zis și-n mîni apoi îi puse
Frumosul ol cu două torți. I-a pus
În față Megapente-apoi ce-aduse,
Ulciorul scump de-argint. Și-n mînă sus
Ținînd un peplu, cînd pe nume-i spuse
Elena cea frumoasă de nespus,
Așa-i zicea și-așa-i dorea nevasta:
„Iar eu îți dau, copile, haina asta,
Un peplu scump să-ți fie de-amintite
De mînile Elenei, și să-l iei
Să-l poarte-n ziua nunții cei dorite
Nevasta ce-o să-ți dea seninii zei;
Iar pîn-atunci păstreze-ți-l, iubite,
Cinstita-ți maică prin cămara ei.
Iar tu s-ajungi și vesel și cu bine
In casa ta cu darul de la mine
A zis, și l-a primit cu voie bună,
Precum cu voie bună-i fuse dat.
Apoi în car, cu altele-mpreună,
Îl puse-acum eroul Pisistrat,
Și-oricare dar ce i se da să-l pună
In car, el stînd îl judeca mirat.
Poftindu-i deci, se-ntoarseră-n odaie
Cu-Atridul crai al pletelor bălaie,
Și toți pe bănci și-n jelțuri s-așezară.
O roabă fată-n pripă le-a adus
Deci apă pentru mîni, iar ei turnară
Cu scump ibric de aur într-un sus
Lighean de-argint cu flori și se spălară.
O mîndră masă-n faț-apoi le-a pus,
Pe care-a-ntins găzdoaia pîni dospite
Și multe-apoi mîncări ce-avea gătite.
Iar cărnuri le tăia-mpărțind tainul
Bătrînul Boetid, și din ulcior
Turna prin cupe Megapente vinul.
Și-așa mîncau ce-aveau în fața lor.
Iar cînd apoi sfîrșiră cu deplinul
Și lungul prînz, preavrednicul fecior
Născut din Nestor prinse caii-n clipă
Și-n car s-urcar-apoi flăcăii-n pripă.
Mînînd încet prin curtea cea bătrînă,
Ieșeau prin poarta cea cu mîndru pus
Fruntar al ei, și-urmînd trăsura pînă
Ce-ajunse-n drum, tot după ei s-a dus
Atridul Menelau, ținînd în mînă
Un oh, în dreapta ridicată sus,
Cu vin dumnezeiesc și vechi și rece,
Să-nchine-ntîi și-n drum și-apoi să plece.
Ținînd cu stînga frînele-apucate.
El sta naintea cailor în drum
Și-urînd vorbea cuvinte-ntraripate:
„Să-mi mergeți sănătoși, copii, de-acum
Și spuneți-i și multă sănătate
Lui Nestor cel slăvit, căci nicidecum
Nu-l uit că mie unu-mi fu părinte
Pe-al Troiei cîmp sub zidurile sfinte.”
Răspunse Telemac: „Vom spune dară
îndată ce-om sosi, și-așa cum spui!
Vai, dare-ar Zevs, la-ntorsul meu în țară
Să-l aflu pe-Odiseu în casa lui,
Că nesfîrșit de bine-o să-i mai pară
Că viu de pe la tine și c-avui
Primire-așa de binevoitoare
Și-aduc ca dar atît de scumpe-odoare!”
A zis, și-atunci la dreapta lor văzură
Un vultur mare-n gheara sa ducînd
O gîscă albă, și strigări de gură
De mulți bărbați și de femei urmînd,
Iar el trecînd aproape de trăsură,
Prin fața cailor, pieri-n curînd.
Deci foarte mult s-au bucurat văzîndu-l
Și-ndat-avură toți mai vesel gîndul.
Și zise-atuncea Pisistrat feciorul:
„Acum, Atride-ntîiu-ntre eroi,
Să-mi spui: ăst semn, trimis de-adunătorul
De nori, e pentru tine-ori pentru noi?”
Și foarte sta pe gînduri luptătorul
Atride-acum cu sufletu-n nevoi
Și nu putea găsi degrabă-n minte,
Ce-ar fi de spus acoalea mai cuminte.
Elena îns-atunci cu sprintenie:
„Ia stați și m-ascultați, că mi-a venit
Un gînd în cap, să spui o prorocie,
Precum și-un zeu din cer m-a sfătuit,
Și-așa cum cred și eu că va să fie!
Precum acest vultur, din munți pornit,
De unde-și are el copii șl casă,
Venind, răpit-a gîsca asta grasă.
Așa și Odiseu, ca prin minune
Scăpat de pribegie și de-amar,
Acasă va veni și-o să-și răzbune,
Sau poate-i și sosit acasă chiar
Și-al prinților sfîrșit la cale-l pune!”
A zis, iar Telemac vorbi din car:
„Vai, dare-ar asta cei ce țin Olimpul,
Și ca pe-un zeu eu te-aș cinsti tot timpul!”
A zis, plesnind din bici, și iuți zburară
Frumoșii cai ieșind; și-apoi mereu
întreaga zi zburau pe cîmp, pe-afară.
Și-Amurg veni și-umbrea-ntunerec greu
Cînd ei în Fere la Diocle-ntrară,
Acel ce-a fost nepot a lui Alfeu,
Iar tat-avea pe Orsiloc bătrînul.
Și-aici mînînd, i-a ospătat stăpînul.
În zori au pus iar caii la trăsură,
Iar ei s-urcară-n mîndrul car al lor
Și-ncet prin larga curte ei trecură
Și-apoi prin fața largului pridvor;
Și-au dat cu biciu-n caii ce-ncepură
S-alerge-apoi cu drag ca șoimii-n zbor.
Iar cînd au fost la Pilos deci, îi zise,
Rugînd pe-amic, născutul din Ulise:
„Iubite Pisistrat, ai tu tăria
Să faci ce-ți spui? Că foarte eu mă tem!
De mult prieteni dragi prin prietinia
Părinților, noi și mai mult sîntem
De-acum amici, căci și călătoria
Ne-uni-ntr-un gînd, și-aceiași ani ce-avem.
Deci dă-mi făgăduiala ta de frate:
Să nu mă duci în Pilos, Pisistrate.
Ci-n mal mă du și lasă-mă la navă:
Căci bine știu că, peste voia mea,
Iubitul tat-al tău cel plin de slavă,
Dorind să m-ospăteze, mult va vrea
Să fac și-acum în casa lui zăbavă,
Dar foarte mă grăbesc și n-aș putea!”
I-a zis, și-acesta n-a răspuns cuvinte,
Ci-n suflet se zbătea, gîndind prin minte,
De-i bine-ori nu s-ascults-aici rugării.
Gîndind deci îi păru mai drept astfel:
Întoarse iutii cai spre malul mării,
Mergînd întins la nava lui cu el.
Scotînd deci cîte-n dragul ospătării
Îi dete Menelau, și peplul cel
Frumos lucrat și foartea scumpă cupă,
I-a zis, pe cînd i le-așeza la pupă:
„Deci suie-te-n curînd și pleacă-ndată
Ca nu cumva mai repede-ajungînd
Acasă eu, să aflde-al nostru tată,
Căci bine-l știu ce suflet are-n gînd
Și nu te va lăsa, căci foarte cată
Pe oaspeți dragi și însuși alergînd
Aici, îți va opri călătoria.
Dar orice-ar fi, de-acum îi văd mînia!”
A zis, și-apoi spre bine ridicatul
Oraș al lor întoarse caii săi,
Și-n scurtă vreme-l mistui palatul.
De teama îns-a-ntîrzietei căi,
În grabă Telemac zorea cu sfatul:
„Suiți-vă cu toții, dragi flăcăi,
Să-ncepem drumul!” Și-ascultară soții
Și-ntrînd lucrau pe-ntrecere cu toții.
Pe cînd lucrau aceștia așadară,
Iar el jertfea Atenei, stînd pe pod,
Veni un om proroc dintr-altă tară,
De neam un strănepot lui Melampod,
Fugit din Argos, unde-o moarte-amară
Voia să-i dea mulțimea de norod,
Fiindcă însuși el făcuse moarte.
Trăise-n casa-i cea bogată foarte,
În Pilos, cel bogat în oi, odată
Prorocul Melampod, dar fu silit
La fug-apoi în țară-ndepărtată,
De frica lui Neleu, cel mai slăvit
Din lume om, care-i ținu-nglobată
Un an întreg averea, și robit
Într-ăst răstimp de-un an în lanțuri grele,
Cumplite-amaruri suferind în ele.
Zăcea-n palatul lui Filac, prorocul,
Din cauza fetei lui Neleu, căci el
Greși, bătîndu-și de Ificle jocul
(Și-Erinis cruda l-a-ndemnat astfel).
Dar cînd apoi l-a ajutat norocul
Și-aduse din Filaca stolu-acel
De boi ai regelui Filac, el dat-a
Amare zile lui Ne’.eu, iar fata
Acestui rege-o dete unui frate
De-al său soție, și lăsînd apoi
Și țara sa și-averile-adunate,
S-a dus de-aici, spre-a nu veni-napoi.
În Argos, cel cu herghelii bogate,
Căci poate-acolo, printre oameni noi,
Lui scris îi fu și tron și bogăție.
În Argos deci, cu noua sa soție.
În nou ziditul său palat avuse
Doi fii, pe Mantie-ntîi, și mai tîrziu
Pe-Antifate, din care se născuse
Oicle-apoi, și-Oicle-avu de fiu
Pe marele-Amflarau, acel ce fuse
La Teba-n șesuri înghițit de viu,
Deși-l iubea și-Apolo mult, și Joe,
Și foarte mult îi și făceau pe voie.
Dar tot n-ajunse vîrsta bătrâneții,
Căci răul dar al lacomei femei
I-a pus la Teba-n cîmp sfîrșit vieții.
Alcmèon și-Amfilòc au fost acei
Ce lui i s-au născut. Apoi băieții
Lui Mantie, tot numai doi și ei,
Au fost Pollfide și Clit, pe care
Fiind frumos și făr’ de-asemănare.
Îl duse Aurora-n cer, făcîndu-l
Un zeu ceresc. Murind Amfiarau,
Polifide-a ajuns întîi în rîndul
Prorocilor, din cîți atunci erau,
Căci ager foarte-i dete-Apolo gîndul.
Dar el și Mantie-ntr-una se certau,
Și-așa se duse-n Hiperesia-n fine
Și-acolo prorocea la orișicine.
Un fiu al ăstuia era străinul
Venit la Telemac pe cînd jertfea
La navă-n mal, turnînd Atenei vinul;
Iar nume el Teoclimen avea.
Văzîndu-l deci că i-a ieșit cu plinul,
I-a stat prorocu-n față și zicea:
„Fiindcă te găsesc aici, iubite,
Dînd jertfa ta zeiței cei slăvite,
Te rog, pe jertfă și pe zeu, răspunde,
Și rogu-te pe viața ce-o iubești,
Și-a ta și-a soților, și nu-mi ascunde:
Din ce părinți ești tu și cine ești?
Și cum se cheam-orașul tău și unde?”
Răspuns-a el cu vorbe prietinești:
„Eu deci din Itaca-s de neam, iar tată
Mi-e regele-Odiseu, de-mi fu vrodată.
Și-acum pieri și-o soarte-avu grozavă,
De-aceea și plecai, zorind să ieu
Și soții-aceștia și boltita navă,
Să-ntreb pe-aici de dusul tat-al meu.”
Și-a zis Teoclimen, cel plin de slavă:
„Dar tot așa, voinice drag, și eu
Fugii din țară-mi, căci o moarte crudă
Gătii unui aheu ce-mi fuse rudă
Și frați el are foarte cu putere
Domnind prin Argosul cel plin de cai.
Și-așa fugii de-ursita ce mă cere
Prin mîna lor, căci scris am poate-un trai
Pribeag și-amara rătăcirii fiere.
Acum c-ajung aici, te rog să-mi dai
Pe navă-ți adăpost, să nu mă prindă,
Căci știu că vin și urma mi-o colindă!”
Răspunse Telemac atunci: „Firește,
De vrei așa, eu nu te voi goni
Din nava mea. Deci haide, te-odihnește
Și-n nava mea tu ospătat vei fi
Cu tot ce-avem, și cît e și-omenește!”
A zis așa, și lancea i-o primi
Și-o-ntinse jos pe-al navei pod afară.
Și-n nava ce pleca grăbiți intrară
Și-aici, la pupă, unul lîngă altul
Ședeau ei doi. Deci soții-au dezlegat
Odgoanele și-au ridicat înaltul
Catarg de brad, cu funii tari legat
Și-nfipt vîrtos, iar vîntu-și dete-asaltul
În pînze-apoi de-ndată ce-au băgat
Prin ele tari și lungi de bou curele
Și-au tras în sus frumoasele vîntrele.
Și-Atene-apoi, senina zîn-a zării,
Trimise-un vînt frumos șuierător
Și-umplînd cu el tot largu-ndepărtării,
Să poată-n mers străbate nava lor
In scurt răstimp săratul cîmp al mării.
Și-așa prin fața Crunilor în zbor
Trecură deci, și și-a Calcidei, care
Atît de mîndre rîuri scurge-n mare.
Iar soarele-a apus și-umbriră zeii
Pămîntu-ntreg, iar mult grăbitul vas
De vîntul bun, trecu prin fața Feii
Și-așa zburînd în urmă i-a rămas
Și Elis, țara ce-o domnesc epeii.
Spre-ostroavele-ascutite-apoi l-a tras,
Tot una socotind-o-n fundul mintii,
Că ori va trece-ori au să-l prindă părinții.
Iar de-altă parte Odiseu în stînă,
Cinînd cu Eumeu și-alți slugi, stetea.
Deci după ce-au mîncat acum și pînă
S-aștearnă țoale, el îi ispitea,
Căci nu știa de-o fi să mai rămînă
Și mîne-aici, ori drumul o să-i dea:
„Iubite-al meu purcar și voi tovarăși,
C-un nou cuvînt o să vă supăr iarăși!
Eu mîne-aș vrea să plec să-mi văd de hrană
Pe-acolo prin oraș cerșind; căci voi
Destul acum făcutu-v-ati pomană
Și n-aș mai vrea să vă mai fac nevoi.
Putea-voi doar și traista mea golană
S-o umplu, cred, și-ntinde-mi-vor apoi
Un strop de vin și-un codruleț de pîne.
Deci tu să-mi dai o călăuză mîne
Și poate m-ar primi și prin palatul
Acestui Odiseu, că pot să-i spui
Și doamnei veste că-i văzui bărbatul;
Iar prinții au destul să dea oricui
Din prînzul lor, și nu-s nesăturatul
Să văd cu jind mîncarea nimănui.
Și pot să și slujesc, dacă m-ar pune
La ce-ar voi, căci multe știu eu bune.
Și sînt, cu voia zeului Hermie
Ce dă oricărui lucru omenesc
Și multă cinste și drăgălășie,
La orice slujb-ar fi să făptuiesc
Mai bun decît alt om, oricine fie!
Și vin să torn și cărnuri să-mpărțesc,
Să crap ori lemne-ori foc s-aprind în fugă
Și tot ce face-n casă de-om o slugă!”
Dar tare-oftînd a zis atunci purcarul:
„Ce vorbe mari scăpat-ai dintre dinți?
Ai vrea tu să te-amesteci în viesparul
Acel de-obraznici și de sîlnici prinți
Cari pînă-n cerul cel de fier au darul
Să-și ducă vestea foarte relei minți?
Tu crezi că slugii lor ar fi ca tine?
Dar toți sînt tineri și frumoși, străine,
Avînd tunici bogate și mantale
Și-obrajii lor curați și părul lins,
Iar mesele sclipesc de-argint prin sale,
Și-au cupe de-aur fiecare ins
Și-au tot fripturi, iar vinul curge vale!
Rămîi aici! Ce dor de drum te-a prins?
Că nu ne faci nici rău, nici ne-ndămînă
Nici mie și nicicui că stai la stînă.
Iar cînd mi se va-ntoarce-apoi în pace
Iubitul Telemac, stăpînul meu,
C-un rînd de haine bune-o să te-mbrace,
Și-apoi te va lăsa cu Dumnezeu
Să pleci și să te duci oriunde-ți place.”
Răspunse-atunci cumintele-Odiseu:
„Iubi-te-ar Zevs din cer și mult și bine,
Cum tu, purcare, mă iubești pe mine!
Că-mi dai sprijin și cinste bătrîneții
Și scapi un om de-a pribegi-n zădar,
Căci multe-au oamenii amaruri, bieții,
Și-a fi pribeag e cel mai mare-amar,
Că foamea-n lume-i pacostea vieții
Și cîte-s lipsuri, tot din ea răsar!
Și vai de cei pribegi, flămînzi pe cale!
Acum, cu mila-ngăduinții tale,
Voi sta s-aștept, să-ți văd și eu stăpînul!
Dar de-alta vream să-ntreb ce-n gînd avui:
De dulcea mamă ce-a crescut la sînul
Cel drag al ei pe Odiseu să-mi spui,
De bietu-i tată, de Laert bătrînul,
Lăsat de-acela la plecarea lui.
Sînt vii și acum sub sfîntul cer? Sau morții
De mult urmînd, intrară-n noaptea morții?”
Oftînd din nou, răspuns-ai tu purcare:
„Acum, străine, multe-ar fi de spus.
Laert e încă viu, bătrîn azi tare,
Și roagă-ntr-una zeii cei de sus
Să-i stoarcă bietul duh din mădulare,
Căci foarte-și plînge și pe fiul dus
Și și de-ursita ce i-a smuls nevasta,
Căci foarte-amar ea l-a strivit cu asta,
Pustii făcîndu-i anii bătrînetii.
Căci ea de-amar de mortu-i Odiseu,
În jalnic chip și-a pus sfîrșit vieții,
Și-așa de crud, cum nu dea Dumnezeu
Să moară vrunul dintre oameni, bieții,
Cari dragi îmi sînt și drag le sînt și eu!
Deci pînă ce trăia, și-așa-ntristată,
Cu drag mergeam la curte cîteodată,
Să stau cu ea și să schimbăm cuvinte,
Căci ea, de mic copil, m-a fost crescut
Cu fiica ei Ctimene cea cuminte
Și cel din urmă-i fiu ce l-a născut.
Cu aceasta mă crescu, ca și-un părinte,
Încît mai-mai că nici n-ai fi putut
Să știi de-i ea ori eu al ei anume
Și cine-i fu mai drag din doi pe lume.
În mult dorita vieții primăvară,
Pe ea, luînd la nuntă daruri mari,
În Sama peste ap-o măritară.
Pe mine-apoi, c-un rînd de haine rari,
Nespus de mîndre, m-au trimis la țară,
Să fiu aici stăpîn peste purcari;
Și foarte m-au iubit mereu bunica.
Acum din toate-acestea n-am nimica!
Dar zeii-mi tot sporesc și-mi tot adună,
Căci eu de muncă bărbătește-am stat,
Și-acum din ea, cu slugile-mpreună,
Mănînc și beu și la săraci am dat.
Din partea doamnei îns-o vorbă bună
Eu nu mai pot s-aud, și nici un sfat;
Și nici măcar pe-aproape-i nu mă lasă,
De cînd căzu cumplitul rău în casă,
Obraznici oameni ce ne pun pe fugă!
Iar slugile-au nevoie doar de ea,
Să-ntrebe-aici și-aici, s-asculte-o rugă,
S-audă-ndemnuri ori vrun dar să ia,
Căci daru-nmoaie inima-ntr-o slugă!”
Iar lui, Ulise-atari îi răspundea:
„De cît de mic ai fost al suferinții,
Pierzîndu-ti, vai, și țara și părinții!
Dar spune-acum și cum a fost: prădară
Dușmanii-orașu-n care-ati stat și voi,
Părinții tăi cu tine, așadară?
Sau singur tu fiind pe lîngă oi
Și vaci în cîmp, vrășmașii te luară
Pe nava lor și te-au vîndut apoi
Acestui om, stăpîn acestor case,
Căci bun un preț pe tine-acesta dase?”
Deci vorbe-a zis Evmeu oftat vorbite:
„Ce-ntrebi acum, eu n-am să țin ascuns!
Deci stăi și taci și-n pace bea, iubite,
Și-ascultă-mă că multe-s de răspuns,
Și-i timp destul să stăm de povestite
Și și de somn e timp apoi de-ajuns.
Dar nici nu-i vreme de culcat, firește,
Și-apoi și-un somn prea lung te plictisește.
Iar slugii pot s-asculte de-au plăcere,
Sau culce-se de vreu. Noi însă doi
Să stăm vorbind cum sufletul ne cere,
Bînd dulce vin să ne-amintim nevoi,
Căci omul află farmec și-n durere
Cînd multe-a suferit, pribeag ca noi.
Deci bune oaspe-al meu și frate bune,
Ascult-acum tăcînd ce-ncep a-ți spune:
E-n mare-ostrov, și Siros se numește,
Din sus de-Ostryge, de-auziși de el,
Pe partea-n care soarele-asfințește.
Nu mult popor avînd, dar bunicel
Pămînt destul de pășunat, și crește
Și grîu destul, și multe vii, și-astfel
Nici foamete-n popor nu dă vrodată
Și nici vro molimă cum des s-arată
Prin lumea asta, secerînd pe bieții
Și slabii muritori; ci-n el ajung
Cu toții-n pace vîrsta bătrâneții,
Iar cînd au împlinit destul de lung
Al sorții drum, atunci cu-ale săgeții
Domol izbite vîrfuri îi străpung
Apolo și-Artemis din sfînta zare.
Și-orașe-ostrovul numai două are,
Iar Ctesius Ormenide-al meu părinte
Domnea peste-amîndouă. Deci aici
Venir-odată, după cum țin minte,
Vestiți vîslași ai mărilor, fenici,
Din neamul cel ce foarte-obraznic minte,
Cu mii de mărfuri și tot lucruri mici.
În casa tatei dar, aveam voinică
O fată roabă, ca și ei, fenică,
Frumoasă-n trup înzestrată.
Pe-aceasta deci o amăgir-acei
Fenici vicleni, și-așa că-ntîiași dată,
Pe cînd spăla, pe mal, un ins din ei
O duse-n pat, cu daruri încîntată,
Plăceri nebune-a bietelor femei,
Chiar și-ale celor ce-s de-altfel cu minte!
Iar el de-aici o ispiti-nainte,
De unde e și-a cui? Și-atunci muierii
Un dor de țara ei i s-a stîrnit:
«Eu sînt din Sidon, din orașu-averii,
Și-s fat-a lui Stribantie cel vestit.
Pe cînd veneam din cîmp, corăbierii
Din Tafos, hoți ai mării, m-au răpit
Și-acolo m-au vîndut acestei case,
Căci preț pe mine bun ăst om le dase!»
Deci zise-acel ce-o-mpinse p-astă cale:
«Dar vrere-ai tu să vii acum cu noi,
Să vezi iar mîndra cas-a mamei tale
Și-a tatălui tău drag, căci amîndoi
Sînt vii, și tot bogați, și plîng cu jale?»
Răspunse ea atunci: «Ba vreu! Dar voi
Jurați de-ntîi că mă veți duce-n pace
Și nici un rău pe drum voi nu-mi veți face!»
Le-a zis, iar ei făcură jurămîntul,
Și-așa de-atunci ei o avură-n mîni.
«Tăceți acum! Și-adînc țineți cuvîntul,
Să nu-mi vorbiți cumva, pe la fîntîni,
Pe drum, pe-oriunde-ar fi! Ferească sfîntul
Să prindă-n casă veste-ai mei stăpîni,
C-avînd prepus m-ar pune-n lanț pe mine
Și nu v-ar merge, cred, nici vouă bine.
Dar vorba ce-am jurat să ni să știe!
Deci voi să strîngeți mărfuri în curînd
Și cînd corabia plin-o să vă fie,
Veniți și-mi dați de veste, că mi-e-n gînd
S-aduc atunci la voi și-argintărie
Și tot ce voi putea să fur plecînd.
Dar pot să vă mai dau, chiar nerugată,
Și-altce drept preț al drumului ca plată.
În cas-aici eu cresc pe drăgălașul
Copil al ăstui om, pe care-l ieu,
Că-i mare-acum, s-alerge prin orașul
Acestei țări și-l duc ori pe-unde vreu.
Eu pot, de vreți, s-aduc pe copilașul
Acesta deci, căci ați putea, cred eu,
Un foarte mare preț pe dînsul prinde,
La neamuri de-alte limbi dacă-l veți vinde.»
Așa le-a zis și-apoi se-ntoarse-acasă.
Iar ei un an întreg negustorind,
Umpleau de mărfuri nava lor rămasă
Tot timpu-n mal. Iar cînd apoi fiind
Gătită de plecat și-n luciu trasă,
Veni atunci un om de-ai lor, știind
În casa tatei toate, căci adese
Văzutu-l-am cum intră și cum iese.
Aduse-acesta deci cu mari podoabe
O scumpă salbă de-aur care-avea
De ambră dulce nestimate boabe.
Pe-aceasta dar în mîni o cîntărea
Prin casă maica și-alte fete roabe
Cu dornici ochi, că foarte le plăcea,
Și-un preț îi dară și-așteptau răspunsul,
El fetei deci un semn i-a dat pe-ascunsul
Și-așa făcîndu-i semnul său, purcese
La nava lor. Deci fata-ncetinel,
Cînd n-o văzură ceialalți că iese,
M-a scos de mînă-n drum. Ci-n cerdăcel
Găsi mari cupe pe-așternute mese,
Căci tată-meu dusese-n sfat cu el
Pe-ai țării lui fruntași, iar masa plină
Pe-aceștia-i aștepta, chemați la cină.
Deci ea luînd trei cupe-atunci, le puse
Pe-ascuns în sîn, și-apoi mă scoase-n drum.
Eu, prost copil, urmam. Și-n urm-apuse
Și sfînta zi și-umbrise-al serii fum,
Cînd noi — căci ea cu repezi pași mă duse
Sosirăm în limanul unde-acum
Gătiți deplini fenicii de plecare,
Au și plecat, pornind pe larga mare.
Deci noi eram cu ei, căci ne suiră.
Iar navei Zevs vînt spornic i-a trimis
Și șase zile-n pace ei plutiră,
Și nopți și zile-n șir. Dar cînd fu scris
Să vie-a șaptea zi, atunci loviră
Săgețile fecioarei Artemis
Pe roaba asta și căzu pierzării,
Bufnind pe-al navei fund ca rața mării.
Zvîrliră-n mare deci pe moarta fată,
Să-ngrașe pești și foce; iar eu fui
Rămas stingher cu inimă-ntristată.
Al apei curs și vîntu-n calea lui
Ne-mpinse-apoi spre Itaca, și-ndată
Laert m-a cumpărat, și-așa văzui
Copil străin și mic această țară.”
A zis, iar Odiseu răspunse dară:
„Vai, cît mă-nduioșezi cu-a ta poveste
De cît amar răbdat-ai tu, și vai.
Dar ție, orișicum, ursit îți este
Și-un bine-acum pe lîng-un rău ce-l ai.
Căci după ce-ai răbdat atunci aceste,
Acum ai pacea ta și-n tihnă stai
C-un bun stăpîn ce-ți dă și vin și pîne
Și n-ai să te-ngrijești de tristul mîne!
Dar eu, prin ce nevoi ale vieții
Trecui pînă s-ajung aici, flămînd!”
Așa-ntre ei vorbeau aceștia, bieții,
Și-apoi durmiră, dar puțin avînd
Răgaz de somn, căci faptul dimineții
În tronu-i de-aur se ivi-n curînd.
Ci-n vremea asta Telemac cu soții
Ajunseră la mal, și-acum cu toții
Lucrau să tragă pînze-ori să scoboare
Catargul gros; încet apoi și-au dus
Corabia-n mal, cu vîslele-albitoare;
Ancòre-au aruncat și-odgoane-au pus,
Și-apoi, ieșind pe malul plin de soare,
Mîncare de pe navă și-au adus,
Gătind un prînz cu vin cît mai avură.
Deci cînd, sătui, puțin ei mai șezură,
Le zise Telemac: „încovoiata
Corabie-n port veți duce-o numai voi.
Eu plec la stînă-n deal. De voi fi gata
Cu trebile-n curînd, voi fi-napoi
Deseară la palat. Iar mîne plata
Acestui drum am să vi-o dau apoi,
Ospăț cu vin și voi tăia și vite.”
„Dar eu apoi, copile-al meu iubite,
— I-a zis Teoclimen atunci — eu dară
La cine să mă duc și-n casa cui
Din cîți sînt tari și mari aici în țară
La maică-ta să merg, ori poate nu-i
Acolo loc? Să dorm aici afară?
Răspunse Telemac la vorba lui:
„Eu unul și la mine te-aș trimite,
Căci ai de tot ce-ți trebuie, iubite,
Dar nimănui de tine n-o să-i pese,
Căci eu lipsesc; iar mama-n felul el,
Ea nu te va vedea, căci foarte-adese
Stă zile-ntregi cu roabele femei
În rîndul cel de sus și-ntr-una țese.
Dar pot să-ți spui un om, și dacă vrei
Te duc la fiul lui Polib, străine,
Căci omul ăsta, Evrimac, se ține
Și este poate-n Itaca bărbatul
Fruntaș între fruntași și ca la zeu
Se uită toți la el, și vrea și patul
Și mîndra cas-a tatei Odiseu,
Căci stăruie de mama cu-nsuratul.
Dar știe singur Zevs, că-i domn mereu,
De-o fi așa, ori poate-n loc de nuntă
Pe toți să-i afle-o zi cu moarte cruntă!”
A zis. Și-n dreapta lui deodat-un mare
Și iute șoim, trimisul lui Apoi,
Zbura țiind o porumbiță-n gheare,
Zmulgîndu-i fulgii pe pămîntul gol,
Aci-ntre Telemac și nava care
Sta-n negrul prund. Și deci chema din stol
Deoparte-acum pe Telemac, din locul
De unde sta, Teoclimen prorocul:
„Voinice-al meu, nu fără sfîntă vrere
Zburat-a-n dreapta-ți șoimul vestitor!
E semn din cer spre-a voastră mîngăiere,
Căci n-are-alt neam al Itacei popor,
Decît pe-al vostru bun și cu putere
Și-a pururi fi-va tot stăpînitor!”
Așa-i vesti ce-n vremi erau ascunse.
Iar de-altă parte Telemac răspunse:
„Vai, dare-ar Zevs să fie-așa, străine,
Și-atunci tu mi-ai cunoaște-ntreaga mea
Iubire! -Atunci și daruri de la mine
Ți-aș da, încît oricine te-ar vedea
Să zică-n gînd: fericele de tine!”
Și-ntors cătră Pireu apoi vorbea:
„Pireu Clitide, fă-mi-o de se poate,
Căci tu și-altfel m-asculți mai mult la toate
Decît iubiții-acești ce m-ajutară
Să merg la Pilos; ia pe-acest străin
Și pînă să mă-ntorc, primește-l dară
În casa ta, cinstindu-l pe deplin.”
„Chiar dac-ai zăbăvi mult timp pe-afară,
— Răspunse-atunci Cliteu — nu timp puțin,
Eu tot îl iau, și-n bună găzduire
Și nu mi se va plînge de primire!”
A zis Pireu, flăcăul de ispravă,
Și foarte-și îndemna pe soți, întrînd
Să trag-odgonul. Deci intrau în navă
Flăcăii toți, pe mîndre bănci, la rînd.
Deci nefăcînd nici Telemac zăbavă,
Și-a pus sub tălpi opincile, luînd
Voinica lance cea cu-aramă prinsă
La vîrf, ce-i sta pe-a navei pod întinsă
Iar ei au dat corabia-n luciul mării
Și-așa mînau, iar nava lor plutea
Cum spuse Telemac, spre-orașul țării.
Acesta însă foarte-n sîrg suia
Pe dealul nalt spre stîna-n curtea cării
El mii de porci avînd, îi îngrijea
Evmeu, care durmea-năuntrul stînii,
Slujind cinstit, cu bune vreri, stăpînii.
Cartea XVI
La foc aprins în faptul dimineții,
Purcarul și-Odiseu găteau a lor
Mîncare-acum; și-au fost plecat băieții
Pe deal să pasc-al porcilor popor.
Veni deci Telemac, iar îndrăzneții
Dulăi umblau cu pas gudurător
În jurul lui, ieșind pe drumul stînii.
Văzu deci Odiseu din tîrlă cînii
Că sar voioși, și-un om la el îi cheamă,
Și-i zise lui Evmeu: „Acum să-ți spui:
Ori vine-un soț de-al tău, cum bag de seamă,
Ori om știut. Străin el însă nu-i.
Căci nici nu-l latră, nici nu-i este teamă.
Și iat-acum aud și pașii lui.”
Dar n-a rostit deplin atari cuvinte,
Cînd și sosi la prag și-i sta nainte
Iubitul Telemac al său, feciorul.
Sări atunci Evmeu, de spaimă plin,
Și-n graba sa scăpă din mîni ulciorul
În care-amesteca slăvitul vin.
Ieși deci să-și întîmpine odorul,
Și mult îl săruta, și cu suspin,
Pe dulcii ochi, pe cap, pe mîni, iar plînsul
Îi dase-n ochi, și sta lipit de dînsul.
Precum de jale inima se frînge
În tata iubitor, cînd și-a văzut
Întors copilul drag, și-n brațe-l strînge,
Căci dus fu cel întru dureri crescut,
De zece ani printre străini, și plînge
Că-i singurul a lui, tîrziu născut —
Așa-l strîngea, și-ntreg, acum în brață
Evmeu pe Telemac, cu plînsă față,
Ca și pe-un om scăpat de moarte-amară,
Și-așa zicea plîngînd: „Venit-ai deci,
Lumină dulce-a mea? Venit-ai dară!
Eu unul te credeam pierdut de veci,
Cînd, dulce-al meu copil, mi te-ndemnară
Să-ți lași tu casa și pe mări să pleci!
Haid intr-acum, să mi te văd mai bine,
Întors, copile, de prin țări străine!
Căci și așa la noi tu vii ararul
Și stai tot prin oraș, că poate vrei
Și-ți place-acolo să privești viesparul
Acelor prinți obraznici și mișei!”
Așa i-a zis atunci oftînd purcarul,
Și-oftînd răspunse Telemac: „Cu ei
Eu n-am nimic, că nici nu-s cumsecade;
Dar vin anume-aici la tine, bade,
S-aud din gura ta, de stă-n palatul
Cel mare-al nostru mama, ori luînd
Pe-un alt bărbat acum, și-urmînd bărbatul
E dusă-n noua cas-a ei, lăsînd
Iatacul tatei Odiseu și patul
Pustiu, încît el gol acuma stînd,
Păianjeni răi țes pînza peste dînsul.”
Evmeu răspunse-atunci, ținîndu-și plînsul:
„Ba stă-n palat și-acum iubita-ți mamă
Cu suflet trist și rabdă de nespus
Și lacrimi dă singurătății vamă,
Că-și plînge zi și noapte soțul dus.”
A zis, primindu-i sulița de-aramă,
Și-apoi intrînd trecură pragul sus.
Iar tată-său, cînd el a-ntrat în casă,
Sculîndu-se, făcu loc gol la masă.
Dar zise Telemac c-un semn din mînă:
„Șezi, șezi, străine! Că ești slab, și-apoi
Găsim noi loc și-altundeva prin stînă,
Căci este om cine-ngriji de noi.”
Și-așa-l sili la locu-i să rămînă.
Evmeu aduse ramuri verzi cu foi
Și jos i le-așternu și puse-o piele,
Și-aici șezu deci Telemac pe ele.
Apoi în fața lor Evmeu le puse
Fripturi pe disc, din cele ce-au rămas
Din prînzul lor de ieri, apoi le-aduse
În coșuri pîne, iar din largul vas
Prin cupe vin de cel slăvit le puse.
În urm-apoi și el un disc și-a tras
În fața sa, și-așa-ntinzîndu-și brațul,
Mîncau toți trei cît timp cerut-a sațul.
Și-așa-nceput-a Telemac în fine
Și-așa vorbi, cînd toți au fost sătui:
„Acest străin, Evmeu, de unde vine?
Pe ce corăbii ți-a venit, căci nu-i
Pe jos venit în Itaca, vezi bine!”
Răspunse Eumeu: „Acum să-ți spui.
Din Creta el mi-a spus c-ar fi anume
Și foarte mult a pribegit prin lume
De cînd un zeu din cer i-a tors grozavă
Ursita lui. Și-acum, scăpînd de hoți,
Veni la mine-acoalea, de pe-o navă,
Cum spune el, de călători tesproți.
Acum ți-l dau în mîni. Tu fă-i zăbavă
Pe-aici, de vrei, ori vînt, ori cum socoți,
Dar el ca oaspe-ți săruta pămîntul.”
A zis, iar lui i s-a răspuns cuvîntul:
„Ce-ai spus acum așa de trist mă lasă,
Iubite-al meu, de bietu-acest străin,
Căci n-am putința să-l primesc în casă!
Nu pot să-l apăr de vrun om hain
Ce-ar vrea să-i facă rău, oricît îmi pasă,
Nu pot, că-s slab și nu-s al meu deplin!
Iar mintea mamei e-mpărțită-n două,
Că-n vrerea-i veche intr-o vrere nouă:
Ori, stînd pe loc, să vadă de palatul
Și-averea mea, ca și de cinstea ei,
Păstrîndu-i soțului de-a pururi patul,
Spre-a fi cu nume bun între femei,
Ținînd în seamă, negreșit, și sfatul
Poporului; sau pe-unul dintre-ahei
Să-l ia bărbat, fruntaș ce dă și-avere
Ca zestre deci, și foarte-o vrea și-o cere.
Dar negreșit acum străinul, dacă
Veni la noi flămînd și gol, va sta.
Deci dă-i un rînd de haine și-l îmbracă,
Și-opinci îi dă, tunică și manta,
Și-o sabie bună o să-i dau să-i placă.
Și-n pace-o să-l trimit în țara sa
Ori unde inima și gîndu-l mînă.
De-altfel, de vrei, oprește-ți-l la stînă,
Căci hran-aici și straie-i voi trimite,
Spre-a nu-ți fi ție-ori soților tăi greu.
Acasă, printre prinți, tu vezi, iubite,
Că nu-l pot duce-acum și nici nu vreu,
Căci ei au inimi foarte-obrăznicite
Și numai rele făptuiesc mereu,
Și nu cumva din dînsul joc să-și facă,
Și-amar mi-ar fi și foarte n-o să-mi placă.
Căci singur unu-oricît de tare fie,
Nu poate sta cu mulți să ție piept,
Și-a celor mulți e orișice tărie!”
Vorbi deci și-Odiseu cel înțelept,
Și-a zis așa: „Ai vrea să-mi dai și mie,
Iubite-al meu, tu care-atît de drept
Vorbiși acum, ai vrea să-mi dai cuvinte,
Să-ți spui și eu ce gînduri zbat prin minte?
Căci foarte m-a cuprins nespusă jale,
De cîte spui, că oameni de nimic
Ca prinții-aceia-s domni averii tale,
Și-obraznici stau și fără nici un pic
De milă-n inimi, și te iau la va!e
Pe tine-astfel, o floare de voinic!
Atare-un lucru cum n-ar fi durere!
Dar spune-mi: te supui cu bună-vrere?
Ori poate te-a urît acum poporul
Și mulți pe tine-n țară-s supărați,
Și-un zeu acum le e răzbunătorul?
Ori poate-acum te plîngi pe proprii frați
La cari te-ncrezi să capeți ajutorul
În ceasul triștei, chiar de-ați fi certați?
Ah, dare-ar zeii cei din veci și-ar pune
În mine iar o inimă de june,
Ori fiu să fiu născut din nepătatul
Acest de Odiseu, sau însuși el —
Ei, uite-atunci, să fiu eu blăstămatul
Și frîngă-mi capul cel dintîi mișel
De n-aș intra chiar astăzi în palatul
Cel plin de hoți și-n cel mai jalnic fel
Pe toți i-aș da la cîni într-o mînie!
Și chiar și de-ar sări pe mine-o mie,
Mai bine-aș vrea să pier la mine-n casă
Decît să văd mereu nelegiuiri,
Cum făr’ de-ocări nici pe străini nu-i lasă.
Cum duc în pat scîrboasei siluiri
Pe slujnici prin palat, și nu le pasă
Că fac și-n vin și-n pîne risipiri,
Cum fără țel și fără de măsură
Și fără de sfîrșit hoțește fură!”
Răspunse-atuneea Telemac feciorul:
„Nici nu-s pe mine oameni supărați,
Spre-a fi vrun zeu ce-ar răzbuna poporul,
Și nici nu poart-o vină proprii frați,
La care-aș fi să caut ajutorul
In vremea triștei, chiar de-am fi certați,
Căci vrut-a Zevs pe-a noastră săminție
Tot numai printr-un singur om s-o ție,
Căci cel ce-al nostru neam ni-l începuse,
Arcesios, lăsă pe-un singur fiu
În urma sa, Laerte, care-avuse
Pe-acel de care-acum, de-i mort ori viu,
Nimic noi nu mai știm de cînd se duse!
Și-al lui sînt singur eu; și-atîta știu,
Că nu și-a bucurat cu mine anii.
De-aceea-n casă nor îmi sînt dușmanii
Și n-am cum să-i alung de lîngă mine!
Cîți sînt fruntași prin Dulichiu și au
Putere prin ostroavele străine,
Prin Sama și Zachint, cu toții stau
Cu cei din Itaca de-aici, vezi bine,
Și cer pe biată mamă-mea, și-mi dau
Prin casă jaf pe plac și-mi prad-averea,
Iar mama stă și n-are-n ea puterea
Să rup-așa sau altfel blăstămata
Pețire-a ei, că nici nu ia bărbat,
Nici nu-i alungă! Iar ce strînse tata,
Ei pradă tot, și fac acum și sfat
Și viața mea s-o dea, mișeii, gata.
Firește-aceste-or fi cum zeii-au dat!
Dar tu acum, tot lucrul, bade,-l lasă
Și mergi, te rog, la maică-mea acasă,
Să-i spui că zeii cei cu gînduri bune
Mă-ntoarseră din Pilos sănătos;
Dar singură s-audă ce-i vei spune,
Și nu și-alt om și prinții mai vîrtos,
Căci mulți îmi sînt dușmani și m-ar răpune!”
Răspunse Eumeu, sărind de jos:
„Mă duc și-i spui pe-ascuns și-ascuns rămîne,
Căci bine-ți știu necazul, drag stăpîne!
Dar spune-mi rupt să știu ce am solie,
Să merg ori nu și la Laert să-i spui?
Că el pînă-ntr-un timp lucra prin vie,
Deși pentru-Odiseu jălea-ntr-un hui,
Și-oricînd poftea să-și fac-o veselie,
Mînca și bea-n bordei cu slugii lui.
Acum, de cînd te-ai dus la Pil pe mare,
El nici nu vrea s-audă de mîncare,
Nici vin n-a mai băut de-atuncea, bietul,
Nici nu-i mai pasă de lucrări nimic,
Ci-și plînge-așa nepotul și băietul
Și-n vai și-n plîns o duce-al tău bunic,
Iar carnea-i scade de pe trup cu-ncetul!”
Răspunse-atunci cumintele voinic:
„E jalnic lucru, dar cu toată jalea,
Să-l lași pe el, și nu mai face calea!
Să poat-un om alege-orice dorește
Și singur el, noi ne-am alege-acum
A tatei zi de-ntors. Ea-ntîi, firește.
Deci nu-ți mai face peste-ogoare drum
La moșu-meu, ci du-te și vestește
Pe maică-mea și-i spune ce și cum;
Ea poate-apoi pe-o slujnică s-o puie
S-alerge-n taină la bătrîn să-i spuie!”
Deci n-a mai așteptat să-l mai ațîțe
Cu vorbele, și-opinci apoi și-a pus
Cu sfori pe tălpi, legîndu-le-n nojițe.
Deci după ce Evmeu acum s-a dus,
Nici nu-i scăpă puternicei zeițe
Atene-aceasta, ci veni de sus
In chip de fat-a multor nuri părută
Că-n multe-ar fi nespus de pricepută.
Și-n ușa casei se ivi deodată
Și-o și văzu Ulise-n fața lui,
Dar nici văzut-a Telemac pe fată
Și nici nu o simți de este-ori nu-i,
Căci zeii cei de-a pururi nu s-arată
În chip văzut pe față orișicui.
Deci numai el și cînii o văzură,
De-aceea nici n-au scos vro lătrătură,
Ci toți schelălăiau cuprinși de teamă,
Într-altă parte-a stînii lor fugind.
Deci ea-i făcu din ochi un semn că-l cheamă,
Iar el a priceput, și-nțelegînd
Că este-Atene cu de-a bună seamă,
Ieși din casă-n curte și mergînd
La zidul ce-ngrădea departe stîna,
A stat în fața ei, și-i zise zîna:
„Acum tu deci băiatului tău spune,
Vestitule-Odiseu, și să-i arăți;
Iar după ce la cale voi veți pune
Sfîrșitul ăstei triste răutăți
De prinți, apoi te ducă să te-adune
Cu prinții-n casă. Și ca și-alte dăți,
Nu mult voi sta de tine-ndepărtată,
Căci ard de dor să mă mai lupt o dată!”
Așa i-a zis Atene și-l atinse
Cu varga ei de aur, și pe el
Tunic-a pus și-o mare mantie-o-ntinse
Și-un trup i-a dat voinic și tinerel
Și-obrajii oacheși și cu pieliți linse,
Iar sura barbă i-o făcu la fel
Cu negrele-acum plete răvărsate,
Și-așa-n făptura membrelor schimbate
Lăsîndu-l ea, s-a dus. El însă iară
Intră-n bordei, și-așa-mbrăcat în nuri
Iubitu-i fiu, uimit de dînsul dară,
Speriat întoarse ochii lui aiuri,
Temîndu-se că-i zeu, sosit de-afară.
Și-a zis cuvinte-ale-nspăimatei guri:
„Altfel îmi pari, nu cum ai fost, străine,
Și alte haine văd acum pe tine!
Și alta-ți este-ntreaga ta făptură
Și negreșit din ceruri ești, un zeu!
Deci cruță-ne, stăpîne, și te-ndură
Și dați-vom jertfele ce-ți p’.ac mereu
Și aur mult cu mîndră lucrătură!”
Răspunse-atunci deodată Odiseu:
„Nu-s zeu! Nici lor la fel, și nu teme:
Sînt tatăl tău cel plîns de-atîta vreme,
Din cauza căruia tu rabzi cumplite
Nevoi și silnicii și cîte-mi spui!”
Și multe lacrimi, pîn-acum oprite
Cu sila-n ochi, vărsa pe-obrajii lui,
Și mult îl săruta, dar cu uimite
Priviri, flăcăul își zicea că nu-i
Și nu-l credea, și-a izbucnit deodată:
„Tu nu ești Odiseu, și nu-mi ești tată!
Ci zeu ești tu, și-mi faci vro amăgire
Ca și mai plin de-amar eu să rămîn!
Căci lucru-acesta este peste fire
Să-l fac-un om, ci numai un stăpîn
Din largul cer, căci are-orice-nlesnire
Să facă-n clipă tînăr din bătrîn!
Tu moș erai, în zdrențe-ale rușinii,
Și-acum ești zeu din inima luminii!”
Răspunse Odiseu: „Să nu-ți mai fie
Mirare-acum, căci tatăl tău sînt eu,
Căci n-are-n veci alt Odiseu să-ți vie,
Căci numai eu sînt singur Odiseu!
Așa cum sînt! Și stors de pribegie
Și multe suferind pe mări mereu
În douăzeci de ani, cei vecinici lasă
Din mila lor s-ajung acum acasă!
Aceasta mi-o făcu Atene, zîna
Învingerii, schimbîndu-mă de tot,
Și-așa că numai m-a atins cu mîna.
Căci poate face-un vrednic din netot
Și tînăr din bătrîn, cînd vrea, stăpîna,
Cum toți acei din cer prea lesne pot
Pe regi să-i schimbe-n goi flămînzi prin lume
Și bieți golani să-i facă regi cu nume.”
A zis, și Telemac îl prinse-n brață
Și-așa plîngea, încît de jalea lui
Plîngea și Odiseu șiroi pe față,
Și-atîta jale i-a cuprins, că nu-i
Mai mare-o jale cînd de stînci s-agață
Vulturii-ori șoimii și răpiții pui
Și-i plîng, pe cari i-au smuls din cuib țăranii,
Pe cînd sînt încă golășei, sărmanii.
Și poate-i apuca și-apus și seară
Plîngînd așa, pe-atîta plîns s-au pus,
De nu l-ar fi-ntrebat flăcăul iară:
„Dar, tată drag, ce navă te-a adus
În Itaca? Era de-aici din țară?
Și ce vîslași erau pe ea? Ți-au spus?”
Iar de-altă parte, Odiseu răspunse:
„Aceste toate nu-ți vor fi ascunse.
M-aduseră feaci, poporul care
Petrece-orice străini cînd e rugat.
Durmeam cînd m-au trecut pe-adînca mare
Și-n mal m-au scos durmind. Iar ei mi-au dat
Și aur mult și-argint cu-mbelșugare
Și haine-n lăzi, și toate le-am lăsat
Ascunse-ntr-un ponor de sfînta zînă,
Și tot de ea trimis venii la stînă
Să pui cu voi la cale-aici pierirea
Dușmanilor de prinți. Deci sînt vro doi,
Ori mulți aceștia, și sînt tari cu firea?
Deci spune-mi numărul și tot, și-apoi
În suflet eu voi rupe chibzuirea
De-i lesne lucru numai singuri noi
Să-i batem deci, stîrpindu-i scurt și iute,
Ori e nevoie și-alții să ne-ajute!”
Răspunse el, avînd puțin zăbavă:
„Vai, tată drag! Am auzit mereu
Vorbindu-se de nesfîrșita-ți slavă,
Că zeu tu ești la sfat și-n luptă leu,
Dar vorba ce-ai vorbit a fost grozavă!
Și-uimit mi-e sufletul și gîndul meu!
Dar cum se pot lupta doi oameni, tată,
Cu foarte mulți, și vrednici totodată?
Căci nu-s ei numai zece pețitorii,
Nici douăzeci, ce-ar fi ușor de-nvins!
Cînd ai să știi, te vor lua fiorii!
Deci sînt din Dulichiul cel întins
Cincizeci și doi, și-aleși, iar servitorii
Sînt șase, care-i are-oricare ins.
Iar alții-apoi, care pețesc pe mama,
Sînt douăzeci și patru, toți din Sama,
Iar douăzeci sînt din Zachint. De-acasă
Din Itaca sînt doisprăzece-apoi;
Și nici pe crainicul Medon nu-l lasă
Și nici pe Femiu d-îngă ei, cu doi
Isteți împărțitori de vin la masă.
Deci dac-am sta-mpotrivă sînguri noi,
Mă tem, cum sînt și mulți și răi cu firea,
Că rău tu ți-ai plăti și-amar sosirea!
Deci caută și mai găsește-n minte
Și pe-alți fărtați și-ajutători ahei,
Să stea cu noi, cu drag și tari, părinte!”
Răspunse Odiseu: „Deci fă să iei
Acestea-n cap vro cîteva cuvinte!
Ce crezi, ne-ar fi de-ajuns cu brațul ei,
Atene deci, și Zevs fulgerătorul?
Sau vrei să cer și altor ajutorul?”
Răspunse Telemac apoi îndată:
„Aceștia doi sînt buni ajutători
Și tari, căci șed pe nori, iubite tată,
Domnind pe veci și oameni muritori
Și și pe-alți zei cu fire neschimbată!”
Deci zise Odiseu: „Și-s luptători,
Și nu-ndelungă vreme-o să ne fie
Departe stînd în marea bătălie,
Atunci cînd între noi și banda-ntreagă
De prinți, acolo-n marele palat,
Cumplitul braț al morții-o să aleagă!
Tu mîne-n zori te du neapărat
Acasă deci, șl printre prinți te bagă
Și stai cu ei, căci însumi îmbrăcat
Ca moș sărac și cerșetor al căii,
Veni-voi cu Evmeu să văd flăcăii.
Deci orișice batjocură mi-ar face
Prin marele palat acești flăcăi,
Tu rabdă toate suferind în pace;
Și chiar de m-ar și trage prin odăi
De păr și de picioare, cît le place,
Și pumni mi-ar da și m-ar stîlci-n bătăi,
Tu vezi și taci! Dar poți cu dulci cuvinte
Să-ndemni să-și curme fapta făr’de minte!
Firește, vorba nu-ți va fi primită,
Și face-și-vor de cap, căci trista zi
A morții lor s-apropie cumplită!
Deci prinde-n cap ce-acum vei auzi
Din gura mea! Cînd zîna cea iubită
De cei cuminți, Atene, va urzi
Pierirea lor, punînd în mine-ndemnul,
Cu papu-atunci voi face-un semn, iar semnul
Îndată ce-o să-l vezi, tu orice scule
Și orice arm-a tristului război
Din larga sală ia-le-atunci și du-le
În pod, în colțul cel mai dinapoi.
Iar ei, știind că-n sal-au fost destule
Și nu-s acum, vor întreba apoi.
Deci tu să spui mințindu-le, și-adică
Le-au dus, să zici, c-al salei fum le strică
Și nu-s nici lucii-acum, nici tăietoare,
Precum le-a fost lăsat cînd mi s-a dus
La Troia tata-n nave plutitoare,
Ci-n sal-aici funingene s-a pus,
Și aburi răi le-a stins a lor coloare.
Dar și mai mare lucru am de spus,
Pe care Zevs, și chiar acum mi-l dete:
Ei nu cumva prin sală să se-mbete
Și-apoi să vă certați prin larga casă,
Rănindu-vă-ntre voi, făcînd astfel
De rîs și nunta lor și-această masă,
Căci fierul trage, chiar și singur el
Pe om la sînge. Insă vezi și lasă
Un scut și-un coif și-o lance-n cerdăcel,
Pe seama mea și-a ta, și cu năvală
Să-ntrăm la ei și să-i snopim în sală.
Va face-apoi și-nvălmășiri nebune
Atene printre ei, și Zevs. Dar eu
Vreu alta să-ți mai spui, și-n minte-o pune!
Că dacă-ntr-adevăr tu ești al meu
Și sînge-al nostru, nimenui nu spune
C-ar fi sosit acasă Odiseu,
Să n-aibă de-asta nici Laert hăbarul,
Nici nimeni dintre slugi, nici chiar purcarul,
Nici maică-ta, ci numai eu cu tine,
Și-așa să ispitim ce gînduri au
Femeile-n palat, de rău ori bine;
Și și pe slujitori să-i văd de stau
Și-acum plecați cu inima spre mine,
Ori nici un fel de cinste nu ne dau
Și-și bat de tine joc și-acum pe-acasă,
Și pasă-le de noi ori nu le pasă.”
Răspunse Telemac atunci cuvinte:
„Tu inima-mi și-n urm-o să mi-o vezi,
Că nu-s pripit și nici ușor de minte.
Dar cred, să te gîndești că-i rău ce crezi,
Și nu ne-ar fi nici de-un folos, părinte,
Să umbli pe la toți să-i cercetezi,
Pierzînd și vreme-n timp ce prinții-n casă
Stau făr’ de griji și făr’ de-a veri ne lasă
Și n-au măsură-n jaf și nici hodină.
Dar poti să-ncerci ce minte e-n femei
Și cari îți fac ocări, ori nu-s de vină.
Deci zic pentru bărbați, să-i lași pe ei,
Să nu-i cercăm la stini, c-avem deplină
Și-n urmă vreme să cunoaștem ce-i,
Afară numai dacă știi că-ți dete
Vrun semn ce vrut-a Zevs să ți-l arete!”
Așa-și clădeau ei planul răzbunării,
Iar nava-n care Telemac cu-ai săi
Sosi din Pil, intra-n limanul țării.
La prund deci dară sprintenii flăcăi
Corabia lor, din largul gol al mării,
Spre-a n-o lovi cu-a valului bătăi.
Iar sculele ce-avea, din nava trasă,
Le-au dus flăcăii-apoi la Clitie-acasă.
Un sol apoi, trimis, a mers și spuse
Stăpînei Penelope la palat
Că fiul ei sosi și că se duse
La cîmp la stînă și porunc-a dat
Să stea corabia-n port și că stătuse,
Și-așa deci doamna n-aibă-nspăimîntat
Nici sufletul de-a fiului său viață,
Nici plîns duios pe-adînc mîhnita față.
Soseau deci să vestească pe regină
Deodată și Evmeu și-acest trimis.
Intrînd deci solul, el în sala plină
De roabe și femei: „Crăiasă!-a zis —
Sosit-a fiul tău!” Ci-n vorbă lină
Și stînd de doamn-aproape, și-a deschis
Evmeu cuvintele și-i spuse vestea,
Nevrînd să știe toți din jur acestea.
Spunîndu-i deci, pornit-a nepătatul
Păstor de porci și n-a mai stat pe loc.
Dar vestea asta răscoli palatul,
Iar prinții-au stat uimiți și ca pe foc.
Deci toți ieșiră și făcură sfatul
Departe-n curte, unde-aveau ei joc
Și-așa sub poartă ei ședeau cu toții.
Și-ntîi deci Evrimac vorbi cu soții:
„Ăst drum făcut de Telemac ni-e mare
Și jalnic lucru, soți de-același gînd!
Și nu-l credeam nici unul că e-n stare
Să-l facă-n viață! Și-l făcu-n curînd!
Acum deci s-aruncăm pe larga mare
O navă iute, ca, de-acum plecînd,
Să ducă celorlalți la Sama veste
Că toată pînda lor degeaba este!”
A zis. Dar capul și l-a-ntors deodată
Spre mare Amfinom, întîi de toți.
Și iată, nava lor în port intrată!
Vîslași trăgînd catargul, și piloți,
Și pînza de pe-antene jos luată!
Deci foarte-a rîs și zise cătră soți:
„Lăsați-o naibei veste, Evrimace,
Că uite nava-n port, ajunsă-n pace!
Ori Zevs făcut-a gîndul să și-l mute,
Ori ei văzură nava-n fuga ei
Și n-au ajuns-o, căci fugea mai iute!”
A zis, și-n grabă mîndrii prinți ahei
Au mers pe malul mării cei zbătute.
Deci dară nava cătră prund acei
Ce-au fost sosiți, și-apoi, din nava trasă,
Ce scule-aveau le-au dus slujbașii-acasă.
Iar ei s-au adunat cu toții-n piață,
Dar numai singuri ei, căci au gonit
Pe-oricare om s-ar fi-ntîmplat de față,
Bătrîn ori prunc, și pe-orișice venit.
Și-așa-ncepu cu sfat și cu povață
Trufașul Antinou a lui Evpit:
„Firește-acum o să se mire-aheii
Cum vrură pe-acest om să-l scape zeii!
Aveam pîndari întreaga zi, să poată
Vedea departe, stînd pe culmi pe sus,
Schimbînd pe cei trudiți cu-alți inși din gloată
Și niciodată seara dup-apus
Noi nu durmeam pe-uscat, ci noaptea toată
Pluteam pe larga mare-n jos și-n sus,
Și-n larg ne-afla deci faptul dimineții,
Dorind acestui om sfîrșitul vieții.
Așa pe Telemac pîndindu-l dară,
În ăst răstimp a vrut cu el un zeu
Și nevăzut se-ntoarse viu în țară.
Acum deci să-i gătim, așa zic eu,
Aci-n palat pierirea lui amară.
De ce l-am și răbda de-acum mereu,
Cînd nu se poate, pînă-i el în viață,
Să-i dăm acestei stări dorita față?
Căci e-nțelept și poartă minte bună,
Și-azi nu-i cu noi poporu-ntreg, azi nu-i!
Deci haideți, tineri, pînă nu-și adună
La sfat pe-ahei, că știu că-n furia lui
El nu va-ntîrzia, și-o să le spună,
Vorbind la mijloc în popor, că vrui
Să-i dau pierirea și c-a vieții sale
Scăpare-a fost că nu-l găsii pe cale.
Aceste rele fapte-apoi, vezi bine,
Ei nu le-or lăuda! Vor fi cu noi
Și silnici, cred, să m-ascultați pe mine!
Și chiar din țara taților apoi
Ei poate ne-or goni prin țări străine!
Deci noi să-l omorîm la cîmp, la oi,
Pe-un drum la țară și pe-ascuns, firește.
Și-așa-ntre noi să-i împărțim frățește
Și-averi și vite, și să dăm palatul
Să-l aibă mamă-sa și-acel un fiu
Al neamului ce are-a-i fi bărbatul!
Dar dacă vreți ca el, lăsîndu-l viu,
Să-și ție-averea și-mi răspingeți sfatul,
Atunci eu unul, soți, eu nu mai știu
De ce ne-am aduna noi toți grămadă
Spre-a face-averii lui atîta pradă?
De ce n-ar sta la casa lui tot insul,
Și-așa de-acasă s-o pețim? Ar da
Oricare daruri numai din cuprinsul
Averii lui, iar ea s-ar mărita
Cu-acel pe care-l vrea cu dinadinsul
Și cea mai mare zestre-ar căpăta.”
Așa vorbi acest mînat de ură,
Dar ei cu toții, nevorbind, tăcură.
Deci cel născut din Nis Aretiade
Răspunse, Amfinom, un vrednic fiu
Născut din tată foarte cumsecade,
Flăcău venit din largul Dulichiu
Și-al tuturor acestora un bade,
Pe care-l și avea — fiind mai viu
La vorbe dulci, și-un suflet ca lumina —
Mai drag decît pe-oricare-alt prinț regina.
Acesta deci cu inima scîrbită
Vorbi acestea-n sfatul lor obștesc:
„Eu unul parcă n-aș cădea-n ispită
S-ucidem pe flăcău, și vă vestesc,
Căci fapta-mi pare prea de tot cumplită:
S-omori un om din neam împărătesc!
Și-așa pe-ascuns, pe-un drum, și ca mișeii!
Deci noi să căutăm ce gînd au zeii.
Și dacă-n sfîntu-i sfat ar vrea Preasfîntul,
Eu însumi am să vi-l ucid, fărtați,
Și-oricui i-aș da și-ndemnul deci și-avîntul.
Dar zeii de ne-opresc, vă-ndemn să stați!”
Așa le-a zis și le-a plăcut cuvîntul.
Deci toți acum, din locul lor sculați,
Intrară la palat în rînduri dese,
Și-ntrînd ședeau pe bănci și pe la mese.
Deci doamnei Penelope zeii-i dară
Din nou îndemn dorinții ei fierbinți
Să vrea pe-o clipă să s-arate iară
Acestor răi și foarte-obraznici prinți,
Căci crainicul Medon, pîndind pe-afară,
Știu ce-au pus în relele lor minți
Și cum să dea lui Telemac pierire;
Deci foarte-n grab-a dus reginei știre.
Iar ea grăbită scoborî-ntre strînșii
Fruntași, în sală, și rămase stînd
Pe pragul salei largi, privind la dînșii,
Iar albu-i văl din creștet rîurînd
Cădea din două părți, umbrindu-i plînșii
Obraji frumoși, și-avea cu dînsa-n rînd
De-o parte și-alta două roabe fete,
Și-oftînd, lui Antinou un semn îi dete:
„Ah, răule-Antinou, tu-ncepătorul
Acestor fărdelegi ce le-ocrotești!
Te laudă prin Itaca poporul
C-ai fi-ntre cei de-o vîrstă-n trebi obștești
Și-n sfat și-n minte-atotstrălucitorul!
Dar nici n-ai fost așa și nici nu ești!
Și ce-ți făcu, să câți a mi-l răpune,
Băiatul meu, și ce-ai cu el, nebune?
S-omori orfan, cu tată mort pe-airea!
Orfanii-au tată-n cer pe Zevs, iar el
Oprește pe-oameni a dori pierirea
De-aproapelui! Ori n-auziși de fel
De tată-tău și nici de mîntuirea
Ce-n casă ne-o găsi cînd fu mișel
Și-ntreg poporul vrut-a să-l omoare?
Căci foarte-n furie-aduse pe popoare
Cînd el se-ncărdăși pentru răpite,
Plecînd în larg cu tafienii hoți
Și mult el păgubi tesproții-n vite,
Deși aceștia-n toate ne-au fost soți.
Deci vrur-a-l da unei pieriri cumplite,
Smulgîndu-i inima din el, și toți
Porneau spre jaf la mîndrele-i palaturi
Și mari nevoi l-au strîns din mii de laturi,
Și singur Odiseu le-opri puterea
Și stinse furia-n cei clocotitori.
Și-acum în schimb tu-i risipești averea,
Femeia i-o pețești și vrei s-omori
Pe singuru-i copil, și-mi faci durerea
Să-ndemni la rău pe-atîția pețitori!
Dar cer acum să mi te lași de rele
Și-urmînd o să se lase toți de ele!”
Răspunse Evrimac și-a zis cuvinte:
„Slăvită Penelope-a lui Icar,
Fă-ți inimă și-alung-acum din minte
Aceste gînduri de nespus amar.
Nici nu-i născut și nici de-aci nainte
Nu cred că se va naște-acel tîlhar
Ce-ar pune mîna să-ți ucidă fiul
Cît timp eu văd pămînt și sînt eu, viul!
Căci asta eu ți-o spui și va să fie:
Îndat-ar înroși tot fierul meu
Spurcatu-i sînge multa mea mînie!
Căci și pe mine marele-Odiseu
Adese mă lua-n copilărie
Pe-ai săi genunchi, pupîndu-mă mereu,
Și-n mîni el îmi punea rîzînd friptură
Și cupa mi-o ținea să beu, la gură.
De-aceea mi-e și drag copilu-ți foarte;
Mi-e cel mai drag din lume, și ți-o spui,
Că nici o teamă n-are el să poarte
Din partea prinților și-a orișicui!
Dar cînd vreau zeii să trimită moarte,
Nu poți opri pierirea nimănui!”
Așa zicea, spunîndu-i ca să spuie,
Căci însuși el lucra ca să-l răpuie!
Deci ea-n iatacul său de sus se duse,
Plîngînd pe cel de-atîtea ori jălit,
Pe dulcele-Odiseu, pînă ce-i puse
Pe ochi Atene-un somn nepotolit.
Ci-n vremea asta soarele apuse
Și-Evmeu sosise-n deal, unde-a găsit
Frigînd purcel d-un an, cu jertfă dată,
Pe tînăru-i stăpîn și bunu-i tată.
Pe-acesta însă, pe-Odiseu slăvitul,
Venind Atene-aproape, l-a atins
Cu varga sa, făcîndu-l iar zbîrcitul
Și slabul moș, în multe zdrențe-ncins,
Spre-a nu-l cunoaște-acum nepregătitul
Purcar Evmeu, și-așa de spaimă prins,
Să nu păstreze-n inima sa plină,
Ci vestea-n sîrg s-o ducă la regină.
Și-a zis flăcăul vorbe-ntraripate:
„Veniși, iubite-al nostru Eumeu?
Ce e-n oraș vro bună noutate?
La pîndă-n largul mării stau mereu
Și-acum aheii-ori toți sînt în cetate?”
Răspunse-acesta deci: „De-aceasta eu
Nici grijă n-am avut s-alerg pe-afară,
Să-ntreb de lume ce e nou prin țară.
Ci grija-mi fu să nu fiu om agale,
Să spui și-ndată să mă-ntorc. Dar fui
De-un om de-al tău întîmpinat pe cale,
Trimis de-alți soți, și pînă ce să spui,
Spusese-ntîi acesta maicii tale.
Iar alta ce mai știu, căci o văzui,
E asta, că din deal, de unde bine
Vedeam întreg orașul de sub mine,
Cînd fui la piatra lui Hermias, iată,
Văzui o navă cum grăbit venea
Și-apoi s-opri pe loc, în port intrată,
Și foarte mulți bărbați erau pe ea
Și mult era de scuturi încărcată
Și de-alte-ale lor arme. Și părea
Că ei ar fi, dar n-aș jura acestea.”
A zis, iar Telemac zîmbi de vestea
Purcarului, și-n zarea de lumină
Privit-a-n ochii tată-său pe-ascuns.
Deci după ce-și gătir-acum de cină,
Mîncau, și așa-ntr-al vorbelor răspuns
Ei veseli petreceau și-n voie plină.
Iar cînd au fost mîncat apoi de-ajuns,
Toți trei își așternură să se culce
Și-un somn i-a prins în mreaja lui cea dulce.
