Acum deci dară prea-nțeleptei fete

A regelui Icarie bunul sfat

Și-ndemn în minte-Atene zîna-i dete,

La-ntrecere să puie-aci-n palat

Acestor prinți ai pețitoarei cete

Săgeata și-arcul dulcelui bărbat,

Și-așa-ntre ei, din jocul de-ncercare,

Să-nceap-apoi a sîngelui vărsare.

Sui dar scara casei nalt zidite,

Avînd în mîn-o cheie din cuier,

Lucind de roșu-aramei cei pilite

Și fildeș alb frumosul ei mîner.

Erau într-o cămară-ngrămădite

Deci multe toate, și argint, și fier

De cel călit, și arme-apoi destule

Și multe foarte-a lui Ulise scule.

Deci multe fete slujnici o urmară

Aci-n cămara cea mai de din fund.

Un mare arc era-n acea cămară

Și-o tolbă grea, ce-n pîntecu-i rotund

Avea săgeți de-acelea care-amară

Ursit-a morții-n fierul lor ascund.

Acestea toate-i fură dăruite

De-un bun amic, Ifit a lui Evrite,

Pe care prin Messena-l cunoscuse

La regele-Orsiloc, Ulise, cînd

În țara asta nevoit se duse

Spre-a scoate-o gloabă, dup-al legii rînd,

Căci nave din Misene cari trecuse

Prin Itaca, răpiră de curînd,

Ducînd cu ele-acasă răpitorii,

Trei sute de berbeci cu toți păstorii.

Și-așa, de-abia flăcău, pleca pe-o navă

Cumintele-Odiseu, căci l-au pornit

Bătrînii țării și cel plin de slavă

Laert, al său părinte. Iar Ifit

Umbla pe-acolo căutînd o stavă

De multe iepe cari i-au fost pierit,

Cu mînzi, catîri, pe-acoalea ori pe-airea,

Iar lui din caii-aceștia-i fu pierirea,

Căci merse-n urmă și la-ntunecatul

Născut din Zevs, la marele Hercul.

Și-acesta l-a ucis apoi, turbatul,

În casa lui, ca oaspe, nici sătul

De alte-omoruri, nici sfiit de sfatul

Etern al zeilor cari bat destul,

Și nici de-a ospeției sfîntă masă;

Și-așa deci l-a ucis ca oaspe-n casă,

Iar caii cei cu groasele copite,

Hercul, care-i furase, i-a păstrat.

Pe cînd pe-aceștia-i căuta Ifite,

Văzu și pe-Odiseu, și deci i-a dat

Frumosul arc al marelui Evrite

Pe care-acesta-n largul său palat

L-a fost lăsat în ceasul său de moarte

Iubitului său fiu Ifit să-l poarte.

Iar lui [î]i dete Odiseu o spadă

Și-o lance bună, drept un început

A dulcei prietenii și-a ei dovadă.

Noroc în viată însă n-au avut

La masă unul pe-altul să se vadă,

Căci marele erou din Zevs născut

Sfîrși-n curînd ca oaspe-al propriei case

Pe-acest Ifit ce arcul drag i-l dase.

Dar nu-l lua pe-acesta niciodată

Cumintele-Odiseu în viața lui

De cîte ori pe-o navă-ntunecată

Pleca-n războaie, ci-l lăsa-ntr-un cui

În marea casă, ca o nepătată

Și dulce sculă-n amintirea cui

I-l dete-odată-n zilele senine;

Ci-n Itaca-l purta mereu cu sine.

Cînd deci dumnezeiasca doamnă fuse

Ajunsă la cămară, puse dar

Piciorul său pe pragul ce-l făcuse

Frumos și neted meșterul teslar,

Și-ușori în el, și-aripi frumoase puse

De uși domnești, și toate de stejar,

Atunci ea deci, ca să desprindă drugul,

A tras cureaua ce-i lega belciugul

Și-așa deci pipăind căta să vadă

Să puie cheia-n broască, și grăbit

Împinse-aripile-ndărăt să cadă

Voinicul drug, iar ușile-au mugit

Cum muge-un bou ce paște prin livadă.

Intrînd apoi stăpîna, s-a suit

Acolo unde-avea pe-un pod de scînduri

Frumoase haine-n lăzi, tot rînduri-rînduri.

Acolo deci din cui, cu-ntinsă mînă

Luat-a arcul cu frumosul toc

Ce-avea, ca-n el tot luciu să rămînă.

Îl puse dar, șezînd aici pe loc,

Pe-ai săi genunchi frumoasa lor stăpînă

Și-așa-ncepu să plîng-apoi cu foc

Și, scos din toc, privea plîngînd la dînsul.

Iar după ce-a mai domolit-o plînsul,

Porni cu arcu-n mînă din cămară

Și-ntr-altă mînă tolba care-avea

Săgeți ce duc cu ele moarte-amară.

Iar slujnicile fete, după ea,

O ladă mare-o scoborau pe scară,

Cu arme de-ale lui Ulis, și grea

De fier și-aramă care nu se-ndoaie

Și-unelte triste-a morții prin războaie.

Iar cînd frumoasă ea sosi-ntre strînșii

Fruntași apoi, tăcut rămase stînd

Pe pragul salei largi, privind la dînșii,

Iar albu-i văl din creștet rîurînd

Cădea din două părți, umbrindu-i plînșii

Obraji frumoși, și-avea cu dînsa-n rînd

De-o parte și-alta cele două fete,

Și prinților vorbind, un semn le dete:

„Voi tineri prinți, pustiitori la masă

Ai vinului, ce-ntr-una v-adunați

La casa unui om lipsind de-acasă

Și zi și noapte-n gloat-aici mîncați

Și beți, acum de ani, și nu vă pasă,

Și cari acestei pustiiri nu-i dați

Vrun alt temei decît că, drept năpastă,

Vi-s dragă eu și că m-ați vrea nevastă!

Ia stați acum, să facem o-ncercare

De-ntrecere! Căci iată v-am adus

Al soțului meu arc. Deci prințul care

Putea-l-va-ntinde decît toți mai sus,

Trecînd și fieru-n dreapta lui zburare

Prin multele securi cîte-om fi pus,

Acela, tineri, îmi va fi bărbatul

Și-urmîndu-i lui, voi părăsi palatul,

Acest palat iubit, vai, Doamne sfinte,

Frumos și mîndru și de care eu

Și-n vis vrodată-mi voi aduce-aminte!”

Așa le-a zis, și-a dat lui Eumeu

Un semn să puie-acestora nainte

Cumplitul arc purtat de Odiseu.

El duse deci aceste arme grele

Și-un plîns îl năpădi privind la ele.

Porni deci de-altă parte și văcarul

Să plîng-apoi. Și-a prins cu glas înalt

Să-i certe Antinou: „Ia vezi, tîlharul,

Cum plînge-aici, iar colo celalalt!

Țărani mojici, ce-au plîns în ei cu carul

Și văd cu mintea cît e loc de-un salt.

Dar ce bociți și plîngeți ca mișeii,

Mișcînd spre plîns și inima femeii?

Căci are ea destulă-n piept durere

De cînd pierdu pe dulcele-i bărbat!

Deci voi mîncați, șezînd aci-n tăcere;

Iar dacă vi-e de plînset, nu-n palat,

Ci-n curte-urlați, și-n drum, de-aveți plăcere.

Iar arcul ăsta pus pentru-ncercat,

Lăsați-l pentru prinți — dar o să fie

Cam greu cu el, căci foarte-mi pare mie

Că multă trud-o să ne coste-ntinsul

Acestui arc, că-i tare coarda lui,

Și-aci-ntre prinți bărbat cu dinadinsul

Precum fu Odiseu nici unul nu-i!

Deși ca mic copil văzut-am insul,

Eu bine-aminte-l țin, căci îl văzui!”

Așa zicea, că-n gînd credea să poată

Să-ntindă arcul singur el din gloată.

Dar însuși el avea să-și ia cumplitul

Sfîrșit, întîi de toți, și-aici pe loc

Din arcul ăsta, de-Odiseu slăvitul

De care și-a bătut atîta joc

În propriul său palat, nesocotitul,

Și și-ntr-alți prinți aprinse-al vrajbei foc.

Deci stînd la mijloc Telemac flăcăul:

„Vai eu, nebunul care sînt și răul

Ce vru să fiu al lumilor părinte!

Iubita mamă tocmai vă spunea

Că are gîndul — oh, și ea-i cuminte! —

Pe-un alt bărbat, și dintre voi, să-și ia,

Lăsîndu-și casa ei de mai nainte;

Iar eu, eu rîd cu proastă minte-a mea,

În loc să plîng! Dar haid, să-ncerce prinții,

Că-i demn de-o luptă prețul biruinții,

Femeia asta, precum nu-s neveste

În toat-Ahaia marilor eroi,

Nici alta-n Pilos ca și ea nu este

Și-n Argos, și-n Micene, și la noi,

Nici în Epir; dar ce nevoie este

Să-mi laud mama? Căci o știți și voi.

Deci nu vă mai codiți, tăcînd chiticul,

Ci haid și-ntindeți, să vedem voinicul!

Căci însumi eu aș încerca, firește,

Să-ntind ăst arc, și dac-aș fi bărbat

Să trec prin fier săgeata cînd zbughește.

Eu n-aș mai rămînea aci-ntristat

Că mama mea plecînd mă părăsește

Urmînd alt soț, și n-aș mai fi-n palat

Mîhnit atunci, ci peste-orice batjocuri

Că-s vrednic om de-a tatălui meu jocuri “

A zis, și-apoi sărind făcu să-i zboare

Mantaua de pe nalții umeri jos.

Descinse-apoi și sabia lucitoare

Și-un șant sapă de-ntîi, și-apoi frumos

Pe-a sfoarei linie-a pus la rînd topoare

Și-n jurul lor bătu pămînt vîrtos.

Deci tinerii-n neștirea ce să crează

S-uimeau văzînd cu ce-ngrijire-așează

Și nu puteau cu mintea să cuprindă

Ce joc o fi, căci nu l-au mai văzut.

Deci el mergînd pe pragul dinspre tindă,

Cu mîna sa de trei ori a-nceput

Să tragă coarda, ca deplin s-o-ntindă,

Ci-ntîi și-apoi și iarăși n-a putut.

Dar tot credea că lemnu-o să se plece

Și și prin fier putea-va fierul trece.

Și-n urm-apoi, cînd răsputere puse

De-a patra oară, poate-l întindea.

Dar pentru c-Odiseu un semn făcuse

Din ochi, s-opri, oricît de mult dorea.

Deci iarăși le vorbi și-așa le spuse:

„O, Doamne,-acum ce nume voi avea?

Că-s rău de mîni ț-i slab ca o muiere?

Ori poate că-s copil și n-am putere

Și nu mă-ncred s-abat un om, vezi bine,

Cînd vrînd să-mi facă rău, s-ar face foc.

Dar haideți voi, mai tarii decît mine,

Probași acum, sfîrșind greoiul joc!”

A zis și puse arcul lîngă sine,

Proptit de scînduri, și-ntr-același loc

A pus săgeata cea nedomolită

Acolo lîngă arc, de el lipită.

Apoi s-a dus la locul său să șadă.

Cu toții n sal-acum ședeau tăcînd.

Vorbi atunci deci unul din grămadă,

Trufașul Antinou, poruncă dînd:

„Tot insul dar, tovarăși dragi, să vadă

De arc acum! Din dreapta rînd pe rînd

Să-ncepem deci, de unde-o ia cu plinul

Păharnicul cînd toarnă-n cupe vinul!”

Iar ei s-au învoit. Și-ntîi se duse

Liode-a lui Enop, prorocul lor,

Acel ce totdeuna-n colț șezuse

Și cel din urmă-n fund, lîngă ulcior.

Și singuru-ntre ei de-altfel și fuse

Al relei fapte-un aspru mustrător

Și-adese le certa-n mîhnire gîndul.

Acesta-ntîi deci arcu-n mîni luîndu-l,

S-a dus pe prag și cît putu-l întinse,

Dar nu-l putu-ntrăma; deci obosind

Cu totul mușchii mînei nedeprinse

Și slabe-n trudă grea, s-opri vorbind:

„Iubiții mei! Puterile-mi sînt stinse;

Alt ins să-l ia, căci nu pot să-l întind.

Dar coarda asta va răpi-ndrăzneață

La mulți voinici și suflet și viață!

Dar cred că de-am pieri, ne-ar fi mai bine

Decît trăind să nu putem avea

Ce n casa asta, nu de vremi puține,

Mereu cătăm! Căci pîn-acum dorea

Și foarte mult nădăjduia oricine

Să fie-al Penelopei și s-o ia

Nevastă-n casă; dar s-a dus nevasta!

Căci după ce-ncercînd cu coarda asta

Va pierde cele mult nădăjduite,

Vai, nu-i rămîne-altce decît plecînd

Să vadă-ntr-alte locuri de pețite

La alte fete dintr-ahei, lăsînd

Femeia cea de-aici să se mărite

Cu cine vrea și cine-ar fi și vrînd

Să-i dea mai multă zestre și-omenie,

Și-atunci cînd și ursita-i o să vie!”

A zis și-apoi el răzimat își puse

De albe scînduri arcu-n sală, jos,

Și tot acolo s-o proptească duse

Săgeata-n colțul arcului frumos.

Apoi pe-același jelț unde șezuse

Și-ntîi, s-a dus să șadă. Însă scos

Din fire-și Antinou vorbi cu ură:

„Ce vorbe-ți ies, Liode,-acum din gură?

Chiar numai să le-aud, îmi face greață!

Și-un arc ca ăsta să despart-acu

Pe mulți voinici de suflet și de viață?

Căci n-ai putere de-a-l întinde tu?

Ai drept, căci cine te-a ținut pe brață,

Iubita-ți maică nu mi te născu

Voinic s-azvîrli săgeți nici pînă-n tindă,

Dar alți flăcăi sînt tari și-au să-l întindă!”

A zis și-a dat lui Melanteu poruncă:

„Ei haide-aprinde focul, Melanteu,

Și-un scaun adă și pe el aruncă

O blană moale și ne scoate seu,

Să stăm cu toții și de-această muncă,

Topind grăsime, ca să ung chiar eu

Această coardă, că-i de mult uscată;

Și dînd cu toții să sfîrșim odată.”

A zis, și Melanteu aprinse focul

Și-aduse-un scaun și pe scaun piei,

Și-a scos și seu, și-a uns deci coardei smocul.

Dar rînd pe rînd toți tinerii ahei

Veneau zădarnic, că lipsea norocul,

Dar și mai mult lipsea puterea-n ei.

Dar totuși Antinou cerea fierbinte.

Și el și Evrimac, să-i dea nainte.

Atunci purcarul și văcarul dară,

Scîrbiți de slabii-aceștia, s-au sculat

Și-n curte-au mers și se-ntîlnir-afară.

Ieși apoi și Odiseu și-a dat

De ei, vorbind, și-așa deci cînd s-aflară

Afund în curte-atunci el i-a-ntrebat:

„Văcare-al meu, te rog, și tu purcare,

Vă pot eu spune-acum o vorbă mare,

Ori mult mai bine fac s-o țin în mine?

Dar tot mă-ndeamnă sufletul s-o spui.

Ce-ați zice voi dac-ați vedea că vine

Deodată Odiseu, cum poate nu-i

Cu neputință, și-ar voi, vezi bine,

S-alunge prinții, voi atunci a cui

Ați vrea să fie ceasul biruinții?

Ați vrea să-nvingă Odiseu, ori prinții?”

Răspunse-atunci Filete cu durere:

„Vai, dare-ar Zevs din cer, străine-al meu,

Să fie-așa, și dup-a noastră vrere

Să-l poarte-n pace-acasă Dumnezeu.

Vedere-ai tu ce zornică putere

Și drag am să-l slujesc!” Iar Eumeu

Ruga toți zeii cei ce bine lasă

Să-ntoarcă pe-Odiseu în pace-acasă.

Deci cînd acum le cunoscu gîndirea

Și sincera lor vrere, Odiseu

S-a dat pe față și-ncepu vorbirea:

„Ei, iată-mă-n sfîrșit, Ulis sînt eu!

Deci douăzeci de ani răbdînd pe-airea,

Sărman mă-ntorc în drag pămîntul meu.

Iar dintre slugi, voi singuri doi, știu bine,

Doreați s-ajung și plîngeți pentru mine.

Și n-auzii pe nimeni să dorească,

Pe-alt ins, să mă rentorc, și-n gindul lui

Să vrea să-mi văd iar casa părintească.

Acum deci vouă verde-o să vă spui

Ce gînd aș vrea cu voi să se-mplinească.

De-o vrea Cel sfînt sub talpa mea să pui

Pe prinți aici, lovindu-i făr’ de veste,

Vă dau atunci la amîndoi neveste

Și case mari, cu multă bogăție,

Aproape lîngă mine-o să vă fac;

Și dragi tovarăși îmi veți fi și mie

Cît timp veți fi, și frați lui Telemac.

Dar haid, și să v-arăt ca mărturie

Și inima-ndoită-n voi s-o-mpac,

Acolo-n pulpă iată urma rănii

Făcută-n munți de dintele dihănii,

Că știți c-aveam o pulpă spintecată

De-un porc mistreț, ce mă răni-n Parnas,

Pe cînd vînam cu unchii mei odată.”

El zdrențele de pe picior le-a tras,

Iar ei, privindu-i rana vindecată,

Prea bine-o cunoscură și-au rămas

Deodată muți și-au început să plîngă

Și nu-ncetau la piept acum să-l strîngă

Și mult îl sărutau pe mîni, pe față,

Și-așa și el pe fiecare ins

Pe cap îl săruta, pe ochi, pe brață.

Și-al serii-amurg acolo i-ar fi prins

Plîngînd, de nu gîndea să dea povață

Cumintele-Odiseu, de grijă prins:

„Să stăm din plîns și vaiet, să nu iasă

Vrun om ce ne-ar vedea și-ar spune-n casă.

Deci haid să-ntrăm, dar om de om, cu rîndul;

Întîi deci eu, iar voi pe urma mea.

Și-un semn s-avem și-așa ne fie gîndul:

Acești mișei de prinți, ei nu vor vrea

Să-mi dea și mie arcu-n mîni, temîndu-l.

Atunci, Evmee-al meu, tu mergi și-l ia,

Și-apoi venind, în mînă mi-l vei pune;

Apoi mergînd, femeilor vei spune

Să stea-n odaie toate-ngrămădite,

Punînd pe ușă neclintit zăvor,

Iar dac-ar auzi urlări cumplite

Prin curți și vaiete de inși ce mor,

Să-mi stea acolo-n casă liniștite,

Tăcînd, la furca și la fusul lor.

Iar tu, Filete, mergi și-a curții poartă

Mi-o-ncuie-apoi și-i pune drugii-n toartă.”

A zis, intrînd în sala naltei case

Și-apoi, șezînd, a stat pe-un scăunel,

Acolo unde și nainte stase.

Cei doi, intrînd, veniră-ncetinel.

Deci tocmai Evrimac atunci luase

În mînă arcul și stetea cu el

La foc și-l încălzea și-aici și-altinde;

Dar nici așa el nu-l putu întinde.

Și mult acum ofta cu-oftare crudă

Și-așa vorbi și suspina mereu:

„Ah, zei din cer, într-adevăr mi-e ciudă

Pe mine-acum, și pentru toți! Căci eu

O văd făr’ de folos această trudă!

Și nu de nuntă-s trist, deși o vreu,

Că-s multe fete-n vîrsta măritării

Și-n țar-aici și-n multe-ostroave-a mării,

Dar plîng că sînt mai slab și eu și soții

Decît fu Odiseu cel mult slăvit,

Că nu putem întinde-un arc, cu toții!

Va fi rușine-n veac nepomenit

Și triști vor auzi de noi nepoții!”

Striga deci Antinou a lui Evpit:

„Dar nu-i așa! Și poți fii pe pace!

Și nu-nțelegi tu cauza, Evrimace?

Poporul are-o sfîntă sărbătoare

A zeului Apolon azi, și vezi.

Ce om să-ntindă arcuri astăzi oare?

Tu pune-l deci deoparte-acum și șezi!

Dar pot să stea-nșiratele topoare

Așa cum sînt, căci doară n-ai să crezi

Că are însuși Odiseu să pice

Venind — știu eu — din cer, să le ridice!

Păharnicul deci umplă cupe rase,

Și dati deoparte arcul strîmb; și-apoi

Să bem păharu-n cinstea ăstei case.

Iar mîne-n zori Melantie din zăvoi

S-aducă-ncoace care-i sînt mai grase

În turmă-i capre, să jertfim și noi

Arcașului Apolo coapse bune,

Și luptei cu-acest arc sfîrșit vom pune.”

Așa le-a zis, iar vorbele plăcură.

Deci după ce și apa le-au adus

Să-și spele mînile, flăcăii-umplură

Și-n fața tuturor pahare-au pus;

Și-așa-nchinînd, ei după plac băură.

Atunci deci Odiseu așa le-a spus,

Cu gînd viclean: „Acum deci să mă lese

Vitejii prinți ai mult slăvitei mese

Să spui și eu un gînd ce-l am în minte;

Dar mai cu seamă rog pe Evrimac

Și pe-Antinou, căci el a spus cuvinte

Cari foarte drepte-au fost, nu pot să tac:

Să lase arcu-n plata vrerii sfinte,

Iar mîne zeii da-vor după plac

Să-nvingă cui vor vrea părtaș să-i fie.

Dar haid și-mi dați slăvitul arc și mie

Să-ncerc din mîni puterea firii mele,

Să văd de sînt voinic și tot acel

Ce-am fost pe cînd mă războiam cu ele

Și sprintenul meu trup mi-e tot astfel

Ca-n vremea de demult, ori trude grele

Mi-au stins ce-aveam, căci nu-ngrijesc de el.”

Așa le-a zis, și toți dintîi tăcură;

O ciud-apoi i-a prins cu nemăsură.

Temîndu-se că mîna cea golană

Va-ntinde arcul vrednicului crai.

Sări deci Antinou cu grea dojană:

„Sărmane om! Nici strop de minte n-ai!

Nu ți-e de-ajuns că dintr-a noastră hrană

Mănînci cu noi la fel? Nu ți-e că stai,

Tu, secule, la masă-n rînd cu prinții?

De ce te-apuci să faci ca necuminții?

Ba stai s-asculți și ce vorbim la masă!

Cînd vezi că nu lăsăm nici un străin

S-audă ce vorbim de ce ne pasă!

Dar rău te-a mai lovit săracul vin!

Dar vinu-n minți pe nici un om nu-l lasă

Cînd toarnă-n larga gură olul plin.

Tot vinu-a scos din minți pe nepătatul

Evrition, centauru,-n palatul

Lapiților, la nunta unui rege.

Căci el de vin acolo s-a-mbătat

Și-apoi făcut-a lucruri făr’ de lege,

Prostit fiind, prin marele palat.

Sărit-au deci eroii toți să-l lege

Și-apoi, tîrîndu-l foarte rușinat

Prin tindă-n curte, i-au tăiat și nasul

Și-urechile, și-așa ciuntit rămasul

Bețiv se duse clătinînd pe cale,

Purtînd, el cel cu ochii zăpăciți,

Pedeapsa trist-a nebuniei sale.

De-aici porni și cearta-ntre lapiți

Și-acești centauri, cu urmări fatale.

Dar cel dintîi din cei nefericiți

A fost acel stricat de băutură.

Așa și tu, care-ai turnat în gură,

Să știi că-ți prevestesc rușine mare

De-ntinzi ăst arc, căci nu vei mai avea

Aci-n popor vro mil-ori îndurare!

Și-urca-te-vom pe-o navă și cu ea

Te-om duce regelui Ehetu care

E spaima lumii-ntregi! Și vei vedea

Că n-ai să scapi din mîna lui, bătrîne!

Deci șezi la locul tău și roade pîne

Și bea cît vrei, și nu te-ațîțe vinul

La-ntrecere cu junii să te pui!”

Dar zise Penelope-atunci cu plinul:

„Ah, nu-i frumos, și nici cuminte nu-i

Să-ți bați și joc și s-ameninți străinul

Primit de Telemac în casa lui!

Ce crezi tu, Antinou, acum? Că dacă

Va face el ce n-au putut să facă

Atîția tineri, și-ncrezut să ieie

În mînă-i arcul și tinzînd spre țel,

Putea-l-va-ntinde și la țel să deie,

Atunci o să mă ducă deci astfel

În casa lui și am să-i fiu femeie?

Nu cred s-o creadă asta chiar nici el!

Deci nu vă strice-aceasta voia bună,

Căci nu se poate, sau aș fi nebună!”

Răspunse Evrimac: „Sînt bune toate,

Tu, fat-a lui Icar. Dar iată ce-i.

Nu credem noi nici unul că se poate

— Căci nici nu se cuvine — ca să-l iei.

Dar vorbă ntre bărbați ni se va scoate

Și-om fi de rîsul lumii-ntre femei.

Căci cel mai rău aheu și-un de nimică

Vorbind vrodată poate-așa să zică:

«Pețit-au niște răi, să nu-i poți vinde,

Nevasta bun-a unui om vestit

Și n-a putut din ei nici unu-ntinde

Frumosul arc al lui, dar a venit

Un biet de cerșetor, și-abia ce-l prinde

În mîni, l-a-ntins și-n c ip-a și țintit!»

Cuvinte-aheii-așa ne-ar zice dară

Și-acestea negreșit ne-ar fi ocară!”

Răspunse-acuma doamna cu mînie:

„Dar nici așa, tu Evrimace, n-au

Și nici nu pot avea vro omenie

Și nume bun vrodat-acei ce stau

În casa unui om și pe hoție

Îi stric-averea și risipii-o dau!

De ce-ar fl îns-ocări ce-aheii-ar spune?

Dar nu-i voinic și n-are brațe bune

Acest străin? Și nu-i din vrednic tată

Și buni părinți? O, nu! Eu n-am să tac!

Deci dați-i arcul să-l vedem odată!

Și iat-o spui și jurămînt vă fac:

De-i dă Apolo slavă să vă bată

Și-ntinde strîmbul arc, am să-l îmbrac

C-un rînd întreg de haine mai de seamă

Și am să-i dau și-o suliță de-aramă

Să ai cu ce mi te-apăra, străine,

De oameni și de cîni pe drum, și-un rînd

De-opinci și-o sabie avea-vei de la mine,

Și-apoi, de vrei, te voi trimite-orcînd

În țara ta, și-oriunde-ai vrea, vezi bine

Vorbi și Telemac atunci, zicînd:

„Vorbit-ai, mamă, foarte-nțelepțește,

Dar arcul tatei Odiseu, firește,

E numai arcul meu și nimeni n-are

Vrun drept, dintre ahei, asupra lui;

Eu pot să-l dau, ori nu, la orișicare!

Alt domn pe el în țara asta nu-i,

Și nici în Elis cea cu luncă mare.

Cu sila să ni-l ia, nu-l las nicicui.

De-aș vrea să-l dau străinului, pot face;

I-l pot cinsti să-l ia de veci, de-mi place!

Dar ție-acum de noi mă mir, ce-ți pasă?

Tu mergi să-ți vezi de fus și de război

Și fetelor de lucru tu le lasă.

De arc aci căta-vom numai noi,

Și eu de-ntîi, că domn sînt eu în casă!

I-a zis, și s-a uimit și merse-apoi

Și foarte i-a părut cuminte sfatul

Și mare vorbă ce i-a spus băiatul.

Și-ajunsă și-n iatac pe-un plîns se puse,

Jălind pe cel jălit de-atltea ori,

Pe bunul Odiseu, pînă ce-i puse

Atene-un somn pe ochii plîngători.

Luînd deci arcul, Eumeu îl duse

Stăpînului, ce sta-ntre pețitori.

Dar ei deodat-un răcnet începură

Și-obraznici toți strigau ca dintr-o gură:

„Ce vrei cu arcu-n mîni? Ce zeu te mînă,

Purcar nebun și ticălos ce ești!

Acum te vor mînca pe loc la stînă,

La porcii tăi, dulăii ce ți-i crești,

De-or vrea cei vecinici să ne cazi în mînă!”

Atari scoteau răgniri dumnezeiești:

Iar el grăbit l-a dus de unde-l luase,

Căci foarte mult de ei se-nspăimîntase.

Dar de-altă parte Telemac cu pline

Strigări amenința: „Ce-l lași din mîni?

Acum o să-ți arăt s-asculți de-oricine!

Și-n cîmp la porci cu pietrii ca pe cîni

Te-alung de-aici! Că eu sînt decît tine

Mai tare om! Dar ei îți sînt stăpîni?

Ah, dare-ar Zevs și toți nemuritorii

Să-ntrec așa-n puteri pe pețitorii

Acești de-aici, pe toți cîți sînt în casă,

Pe cît de mult te-ntrec pe tine eu;

Oh, cum i-aș scoate cu nepusă masă

Și-urît izbiți, de prin palatul meu!

Că numai rele fac, și nu le pasă!”

A zis, iar ei au rîs, au rîs mereu

De bietul Telemac ce vorbe-nșiră

Și-a lor pe el mînie-o potoliră.

Purcarul deci, căci ei acu-ncetară

Strigările, cu arcu-n mîni s-a dus,

Luîndu-l, de unde-l așezase, iară,

Și-n mînile lui Odiseu l-a pus.

Chemînd apoi pe Euricli-afară,

Deoparte-a dus-o și șoptind i-a spus:

„Ascult-acum și fii cu gînduri bune!

Îmi spuse Telemac că aspru-ți spune

Să pui zăvor și drug odăii tale

Și-ncuie-acolo pe femei, și stați!

Iar dac-ați auzi gemînd prin sale

Și vuiet mare jos, pe la bărbați.

Să nu ieșiți de loc, că nu-i cu cale,

Ci stînd tăcute-n loc voi să lucrați!”

A zis, iar vorba nu fu zburătoare

Și-a pus pe-odăi și druguri și zăvoare.

Tăcut se repezi deci și Filete

Să-ncuie poarta curții celei mari.

Acolo jos sub bolta porții dete

De-un ștrang de papură de-acelea cari

Le țin de leagă nave-ncovoiete.

Cu-acesta deci legat-a drugii tari

Și-apoi, întrînd în sală, el se duse

Pe-același jelț să stea, precum șezuse.

Și sta și el ca și-alții să privească

Ce face Odiseu cu arcul gros,

Cum stă și-aici, și-aici să-l ispitească

Și-l poartă-n mîni pe față și pe dos,

Ca nu cumva vro parte să-i lipsească,

Sau cornul lui de cari să fie ros.

Și-așa vorbea vecinul cu vecinul:

„Se vede că-i pricepător străinul

Și știe ce-i un arc, și e dibace!

Ori are-acas-asemeni arc și el,

Ori vrea ca ăsta vreunul a-și mai face!

Ei, uite-l tu, tîlharul de mișel,

Cu ce mai ochi îl plimbă-n mîni, că-ți place.”

Dar unul dintre prinți răspunse-astfel:

„Atîta bine-n viața lui să prindă,

Cît poate el atare-un arc să-ntindă!”

Așa vorbeau. Dar Odiseu de-ndată

Ce bine-a fost văzut tot arcul lui,

Precum pricepător la liră cată

Un meșter cîntăreț, de noul cui

Să lege coarda cea frumos lucrată

Și foarte lesne-o prinde,-așa că nu-i

Vro trudă lucrul care-l face-n pripă,

Așa și-a-ntins el arcul într-o clipă.

Apoi cu dreapta coarda el o-ntinse

Și-atunci din coardă, după ce-a fost tras,

Adînc un sunet dulce se desprinse

Cum dulce sun-al rîndunelei glas.

O mare spaim-atunci pe prinți îi prinse

Și galbeni toți ca morții au rămas.

Iar Zevs din cer un semn atuncea dat-a

Și tunet a tunat prin nouri Tata.

Deci foarte mult s-a bucurat Ulise

Că Zevs, stăpînul vecinicei vieți,

Atît de vesel semnul i-l trimise.

Luă deci pana jalnicei săgeții

Ce goală sta pe mas-acum și-nchise

În tolbă multe cîte-acești semeți

Ahei aveau să i le-ncerce-ndată

Pe-aceasta deci puind-o așezată

Pe largul arc, a tras în urmă struna

De-acolo de pe scaun cum șezu,

A tras și pana și ochind într-una

A dat săgeții vînt, iar ea trecu

Prin multele securi, încît nici una

Ea n-o greși, ci drept mergînd făcu

Prin toate drum, prin două peste zece,

Cum drept prin ele-o sfoară-ntinsă trece.

Și-a zis lui Telemac: „Nu-ți fac rușine

Că-ți stau aici și oaspete mă ai!

Că nici nu m-abătui, văzut-ai bine,

C-un fir de păr! Și nici nu mă-ncordai

Prea mult să-ntind ăst arc! Și e la mine

Și-acum puterea tînărului trai!

Nu cum rîdeau de mine-acoalea prinții

Și-ocări spuneau că-s om al neputinții l

Acum tu fă-le deci o cină bună

Și-n urmă-și vor petrece-apoi și-altfel,

Cu joc și cînt, că-s chefului cunună.”

A zis, făcînd cu ochiul semn spre el.

Deci fiul se grăbi atunci să-și pună

Pe umăr spada lui, și-ncetinel

Își prinse lancea-n mîna sa bărbată

Și-a mers să stea lîngă iubitu-i tată.