Zvîrlind acele zdrențe curgătoare,

Sări pe pragul tinzii-atunci Ulis,

Cu arc și tolbă-n mîni, și la picioare

Vărsă din ea săgețile și-a zis:

„Această luptă nevătămătoare

E gata deci! Să văd acum de-i scris

A zis, țintind amara lovitură

Dintîi spre Antinou. Acesta dar,

Gătit să bea din dulcea băutură,

Prinsese-n mînă mîndrul său păhar

Și tocmai îl plimba pe lîngă gură.

De-orice, dar numai de-un sfîrșit amar

In clipa asta nu-i trecea prin minte!

Dar cine-ar fi crezut mai dinainte

Din toți acești bărbați din adunare

Că unul singur, chiar și dac-ar fi

In lumea asta omul cel mai tare,

Aci-ntr-atîția prinți ar îndrăzni

Să nalțe mina spre-a-i găti pierzare?

Acum îns-Odiseu deci îl lovi

Încît ieși prin ceaf-adînc intrata

Săgeată-n zbor, rupîndu-i beregata.

Lovitul se-ndoi atunci pe spate,

Iar cupa i-a căzut din mîni sunînd,

Și-un roșu val în unde răvărsate

De sînge-l năpădi pe nări curînd,

Iar masa lor, cea plină de bucate,

Împinsă de piciorul lui, căzînd

Se-ntoarse ca sub ea pe jos s-astupe

Și pîne și fripturi și câni și cupe.

Cu mare vuiet prinții-atunci săriră,

Văzîndu-l pradă jalnicei pieriri

Și iuți din docul lor se năpustiră

Prin larga sală și-aruncau priviri

Pe toți păreții, însă nu găsiră

Nici scut, nici lance-n sală nicăiri.

Atunci, sărind cu-a vorbelor năvală,

Așa-l amenințau strigînd prin sală:

„Dai rău cu arcul, omule străine,

Că tragi și-n oameni! Ce te-a apucat?

Și-așa te joci? E vai acum de tine,

Că nu mai scapi de-acum, ți s-a-nfundat.

Tu chiar acum ucis-ai, vezi tu bine.

Pe cel mai bun al Itacei bărbat!

Dar cum porți arcul tău, de dai ca orbii?

Acum te vor mînca pe drumuri corbii!”

Așa ziceau, căci toți avură gîndul

Că fără vrere-ucise pe-Antinou.

Dar nu știau nebunii, vai, văzîndu-l,

Că-ndată brațul ăstui om erou

Pe toți îi va culca de veci, de a rîndu-l!

Ci-n furie zise Odiseu din nou:

„Ah, cînilor! Crezurăți așadară

Că n-o să mă rentorc de veci în țară?

De-aceea-mi risipeați hoțește-averea?

De-aceea prin palat suiați femei

Cu sila-n paturi și-mi pețeați muierea

Pe cînd trăiam? De-aceea nici de zei

N-aveați vro teamă, că li-e-n veci puterea?

Și nici de oameni, că va fi prin ei

Cumplit-odată răzbunarea sorții?

Acum pe toți v-ajunge clipa morții!”

A zis, și albi ei tremurau de spaimă

Și fiecare-n gînd răspuns căta

Cum face-acel ce nențeles îngaimă.

Deci singur Evrimac în fața-i sta:

„De ești tu Odiseu, cel plin de faimă,

Și-acum te-ntorci, cum zici, în țara ta,

Ai drept atunci să mustri-astfel aheii,

Căci multe rele ți-au făcut mișeii

Și-n case-aici și cît îți este-ogorul.

Dar iat-acum el zace-aici întins,

Acel ce-a fost la toate urzitorul.

Căci numai Antinou ne-a tot împins

Și-a mers așa pe urma lui poporul.

Și nici n-avea vrun dor așa de-aprins

De nuntă el, ci-alt plan sucea prin minte.

Pe care însă brațul vrerii sfinte

Prin tine-acum i-l azvîrli-n țărînă!

El vru s-ajungă rege-n locul tău

Și-astfel să-ți aibă Itaca sub mînă;

Pe-ascuns s-omoare dulcele-ți flăcău,

Ca și-n palat stăpîn el să rămînă!

Acum acest începător de rău,

Luîndu-și plata sa, e dus cu dușii!

Tu rege însă, vezi să-ți cruți supușii!

Căci noi te vom urma smeriți și-n pace,

Iar ce-am mîncat și ce-am băut, apoi

Cu dreptul noi despăgubiri vom face:

Să-ți dea tot insul douăzeci de boi

Și-așa mînia care-o ai s-o-mpace!

Și-argint și aur îți vom da-napoi

Și tot ce inima-ți pe drept așteaptă.

Deci pîn-atunci mînia ta ți-e dreaptă.”

Răspunse Odiseu cu rea-ndîrjire:

„Ascultă, Evrimac, și prinde-o-n minți!

Nici chiar să-mi dați întregi despăgubire

Averile ce-aveți de la părinți,

Și mai pe-atît de-orideunde-ar fi, și-oprire

Eu nici atunci n-aș face pentru prinți

Să nu-i omor pîn-or plăti deplină

Cumplita lor cu vîrf făcuta vină!

Acum vi-s două drumurile toate:

Ori stînd cu mine-aici să vă luptați,

Ori sufletul, prin fugă de se poate,

De vreți să nu vi-l scot, să vi-l scăpați.

Dar cred c-al fiecăruia-l voi scoate!”

A zis, iar ei, cumplit de-nspăimîntațl,

Vedeau că rea pierire-i împresoară.

Deci zis-a Evrimac a doua oară:

„Cumplitul om acesta n-o să lese

Din mînă arcul, dragi fărtați ai mei,

Și nici nu va-nceta s-arunce dese

Săgeți pîn-or pieri toți prinții-ahei.

Deci prindeți toți și scaune și mese

Și trageți spada toți din teaca ei

Și-așa, sub scutul meselor din sală,

Să dăm cu toții-n stol spre el năvală.

Că doar îl vom împinge și-l vom pune

Pe fugă de la prag din locul său,

Și-apoi striga-vom lumii să s-adune

Din tot orașul, că-n palat e rău,

Și-ar da atunci ăst om ce ne răpune

Cu cel din urmă fier din arcul său.”

Sări atunci spre pragul naltei sale

Cu spada Amfinom spre-Ulise drept

Că doar și-ar face drum. Însă pe cale

Ajuns de Telemac, cu iute-aiept

I-a-nfipt în spete-arama lăncii sale,

Așa că vîrful i-a ieșit prin piept.

Acela-n brînci căzu cu spume crunte,

Bufnind pămîntul larg cu-ntreaga frunte.

Deci iute el muri, dar și mai iute

S-a dat deoparte Telemac, lăsînd

Acolo lancea-n spetele căzute,

Temîndu-se ca nu cumva pe cînd

Își trage-arama lăncii străbătute

Prin pieptu-ntreg, să n-aibă răul gînd

Vrun prinț să sară cu-ascuțita spadă

Să-l taie-astfel, ori brînci să-i dea să cadă.

Apoi fugi spre naltul prag și-ndată

La tatăl său ajunse Telemac

Și-așa i-a zis: „Îți voi aduce, tată,

Un scut și două lănci și-un coif pe plac

De-aramă-ntreg, cu creasta răsfirată;

Și-n arme-apoi și eu o să mă-mbrac,

Și-Evmeu purcarul nostru, și Filete,

Și-așa vom sta-mpotriva ăstei cete.”

Răspunse Odiseu, și-a zis cuvinte:

„Aleargă deci și adă! Dar de zor,

Ca nu cumva sfirșindu-mi mai nainte

Săgețile ce am, să fiu ușor

Împins din prag de-acești fără-de-minte,

Că-s singur eu, cum vezi. În fața lor.”

A zis, și Telemac se duse dară

S-aducă-n grabă arme din cămară.

Și-alese-acolo, căci erau destule,

Opt lănci de-aramă dintr-un larg dulap

Și suliți opt, de-aramă grea sătule,

Și patru coifuri cari pe tînaple-ncap

Deci repede veni cu-aceste scule

Și-ntîi își puse coif chiar el pe cap,

Apoi și celor două slugi le dete,

Purcarului Evmeu și lui Filete.

Și-așa toți trei în clipă-nconjurîndu-l

Steteau pe lîngă regele-Odiseu.

Deci el, cît timp cumplitul arc purtîndu-l

Avea săgeți, ochea cu fierul greu

Din cînd în cînd și-așa-i lua de-a rîndul

Și-un ins, și-alt ins cădea acum mereu.

Dar cînd apoi tot azvîrlind în turmă.

Zvîrli din arc săgeata sa din urmă,

El puse arcul răzimat de-ușorul

Frumoasei uși a largului palat.

Apoi și-a pus pe cap fluturătorul

Și naltul coif, cel groaznic împănat

Cu coama unui cal, și-apărătorul

De lănci pe umeri, scutul înfundat

Cu patru căptușeli de piei jupite,

Și-n mîni luat-a două lănci cumplite

Era acolo sus într-un părete

Un ochi în zid; de-acolo pînă-n drum

Ducea un gang cu ușile-ncuiete.

La ochi acolo Odiseu acum

A pus — de-ar fi vrun om să i s-arete —

De pază pe purcar, căci nicidecum

Mai mult de-un om n-avea prin el intrare.

Deci zise Agelau în gura mare:

„Fărtați ai mei! Nu poate să se suie

Pe ochiu-acel de-acolo vrun flăcău,

Să iasă-n drum și-orașului să spuie,

Strigînd cu vuiet, că-n palat e rău

Și-ar da ăst om ce vrea să ne răpuie,

Cu cel din urmă fier din arcul său?”

A zis, și-i spuse omul cel obraznic,

Melantie-acel ce-al caprelor fu paznic

„Pe-acolo, mult slăvitule-Agelae,

Nu-i chip de mers, că-n curtea de din dos

E drum pe-aici, și nu în vro odaie;

Iar gangu-i strîmt, încît un inimos

Pe mulți îi poate face-acolo claie!

Dar stați, căci arme-ndat aduc eu jos

Din pod! Că-n pod, nu-ntr-altă parte-s puse,

Și-Ulis, cred eu, cu fiul său le duse!”

Așa vorbi Melantie, și pe scară

Urca-n iatacul regelui curînd.

De șase-ori două scuturi scoase dară

Și tot pe-atîtea coifuri licurînd

Sub coamele de cai arama rară,

Și tot pe-atîtea suliți scoborînd,

Grăbit pe scări zorea spre sală pașii.

Și-așa sosind, s-au înarmat fruntașii.

Atunci lui Odiseu i se tăiară

Genunchii moi și-abia rămase viu,

Văzînd cum ei în arme se-mbrăcară

Și suliți învîrtesc și tari se știu.

Deci mare lucru a-nceput să-i pară,

Și-așa vorbi iubitului său fiu:

„Acum, acel ce ajutor le dete

Ori e Melantie,-ori una dintre fete!”

Răspunse Telemac: „Vai, dragă tată,

Nu-i nimeni vinovat, ci singur eu!

Că-n pripa mea lăsai nerăsturnată

A culei ușă, iar pîndarul meu

Mai bună minte-avu! Deci du-te-ndată

Și-nchide ușa, vrednice Evmeu,

Și vezi de-i vro femeie ce ne-nșeală,

Sau chiar Melant, cum foarte-am bănuială „

Așa-ntre ei schimbau atari cuvinte.

Ci-n vremea asta iarăși s-a suit

Melantie-n pod și ca și mai nainte

Căta-ntre arme, însă l-a zărit

Acum purcarul, omul cel cuminte,

Și-n fugă spre-Odiseu a și venit:

„Stăpîne drag! Mișelu-acel de cîne

Pe care-l bănuiam, e dus, stăpîne.

Din nou în pod, ca arme să le-adune

Ce zici acum să fac cu-acel lingău?

Ucide-l-voi, de-l voi putea răpune?

Ori viu s-aduc pe cînele-acel rău,

Să-l bati chiar tu de faptele-i nebune

Ce-urzi mișelu-n chiar palatul tău?”

S-a-ntors deci Odiseu răspuns să-i deie:

„Acum tu vezi și du-te, Eumee!

Deși avem nevoi nenumărate

Să fiți aici alăturea cu noi

Spre-a pune-acestei gloate-nverșunate

Zăgaz ca s o silim să dea napoi,

Voi prindeți-l șl-ntoarceți-i la spate

Picioarele și mînile și-apoi

Legați-l cobză, iar un ins să prindă

Al funiei capăt dat pe dup o grindă

Și-l trageți sus, să spînzure nărodul

Acolo-n vînt la căprior, ca stînd

Mult timp tot viu, cumplit să-l doară nodul

Și-amare chinuri rabde-așa gemînd.

Lăsați-l spînzurat și-nchideți podul.”

A zis, și-au ascultat. Și-apoi zburînd,

S-au dus la ușa podului și stară.

Melantie deci cotrobăia-n cămară,

Și nu-i simți, că-i sta la arme gîndul.

De-o parte și-alta lîngă ușă dar

Steteau lipiți aceștia, așteptîndu-l.

Iar cînd trecu pe pragul de stejar

Melantie-acum, un mîndru coif ducîndu-l

Pe-un braț, iar pe-altul, negru și murdar.

Un scut umplut de multe mucigaie

Pe care-n anii tineri prin bătaie

Laert l-a fost purtat și-n cinste stete,

Dar vechi acum de mult zăcea pe jos

Cu rupte piei și pături descheiete,

Atunci, sărind pe el, l-au prins vîrtos

Și-n pod îl traseră ndărăt de plete

Și-n colb trîntindu-l, ei o funie-au scos

Și-apoi cu mîni și cu picioare-ntoarse

L-au strîns în nodul funiei bine toarse

La spate-așa precum le-a spus să-l prindă

Cumintele-Odiseu, și apoi din nod

Al funiei capăt dat pe dup-o grindă

L-au tras spre ei, și-așa plutind prin pod

Urca Melant, și nencetînd să-ntindă

De funie, pînă cînd pe-acel nărod

L-au scos sub grinzi și-i țintuiră locul

Și-a zis apoi Evmeu, bătîndu-și jocul:

Acum, Melantie-al meu, să dormi cu bine

Întreaga nopte-n moalele tău pat,

Că ție moale-așa ți se cuvine!

Dar vezi să nu-ntîrzii nedeșteptat

Pe cînd frumosul fapt al zilei vine,

Ieșind din Ocean, ca la palat

S-aduci din turmă capra cea mai grasă,

S-o aibă prinții pentru prînz la masă!”

Lungit acolo-n trista-i legătură,

Melantie-n pod deci singur a rămas.

Ei doi apoi cu scuturi se-nvăscură

Și-oblonul culei după el l-au tras;

Venind lîng-Odiseu stătură.

Aici făceau al sorții-un jalnic pas

Și-n furie toți: ici patru-n prag ca frații,

Și-n sală tari și foarte mulți bărbații.

Atunci lîng-Odiseu, slăbit rămasul

În lupta sa, Atene-a fost venit,

Și-avea ca Mentor trupul său și glasul.

Deci vesel Odiseu i-a și vorbit:

„Oh, Mentor, vino și-mi ajută-n pasul

Acest amar, să scapi pe-al tău iubit

Tovarăș vechi care-ți făcea tot bine

Și cel ce ești de-aceiași ani cu mine!”

Așa i-a zis și-l petreceau fiorii

C-o fi Atene, vajnica-n război.

Iar de-aită parte-n sală pețitorii

Răgneau la ea, iar Agelau apoi

Cu gura sa-ntrecînd toți răgnitorii:

„Stăi, Mentore! Să nu te lupți cu noi!

Cu vorbele-Odiseu să nu te-nșele

Și lănci s-arunci în noi cu mîni mișele!

Căci iată-ți spui și jur că va să fie:

De-o fi că noi vom fi ucis pe-acești

Nebuni, pe tată și pe fiu, și ție

Veni-ți-va rîndul, tu care gîndești

Să faci acum o tristă nebunie!

Să știi că ai cu capul s-o plătești!

Deci cînd cu-arma spăzii nemiloase

Noi sufletul vi-l vom fi smuls din oase,

Lua-ți-vom toate-averile-adunate

Ce-n casă ai, și bunuri și moșii,

Cu toate-a lui Ulise amestecate,

Și-așa-ntre noi le-om împărți, să știi!

Și nici nu vom lăsa nesupărate

In casa ta și-a lor pe-ai tăi copii

Și nici pe fiica ta, și nici nevasta,

Și-n lume-i vom goni din țara asta!”

Așa i-au zis. Și și mai multe furii

Aprinse-n zîn-obraznicul său grai.

Deci ea certa cu mare glas al gurii

Pe-Ulise și-i zicea: „Cum văd, tu n-ai

Și-acum în mîni puterea izbiturii

Și nici nu ești bărbat precum erai

Cînd tu pentru Elena-n cîmpul Troii,

Un nentrerupt abătător nevoii,

Pe mulți bărbați făcutu-i-ai să cadă

Și, nouă ani împărțitor de morți,

Ai spart cu sfatul și cumplita spadă

Orașul Troiei cel cu nalte porți!

Deci cum acum, în casa ce ți-o pradă

Mișeii, tu te plîngi și slab te porți!

Dar haide lîngă mine, drag tovarăș,

Ca-n suflet inima-ți nălțînd-o iarăși

Să vezi ce este Mentor pentru tine

În gloata de dușmani, atunci cînd vrea

Să-ți dea răsplata facerii de bine!”

A zis, ci-ntreagă tot nu vru să-i dea

Învingerea, spre-a dovedi prin sine

Pe prinți, chiar el și fiul său; iar ea,

Dînd chip de rîndunea făpturii sale,

Zburînd șezu pe-o grind-a naltei sale.

Acum deci Agelau Damastoride

Punea mînie-n prinții puțintei,

Pisandru, Evrinom, Polictoride

Și mult războinicul Polib, căci ei

Erau mai tari și-n stare de-a ucide

Din cîți trăiau și mai erau acei

Ce viața-și apărau, căci mulți căzură

Uciși de arc cu rea săgetătură.

Vorbi deci Agelau și dete sfatul:

„Acum ni-e-n mîni! Căci după ce le-a spus

Deșarte vorbe falnice-ngîmfatul

Acest de Mentor, iată-l că s-a dus!

Ni-e-n mîni acum, iubiții mei, bărbatul

Acest nebun! Și iată ce-am de spus:

Să nu dăm iureș toți spre el năvală,

Ci-ntîi s-arunce șase inși din sală

Și-alți șase apoi, că doară-doară da-va

Vrun zeu din cer și-l vom putea izbi

Și-a noastră-n urmă o să fie slava!

Căci după ce el unul mort va fi,

Cu ceialalți nu mult-o fi zăbava.”

A zis, și șase-așa cum porunci

Zvîrlir-ale lor lănci cu tare mîna,

Dar iată, le-abătu pe toate zîna.

Deci una-n ușa cea frumoasă dete,

Iar alta-n prag, iar cea de frasin greu

Și grea de-aramă nimeri-n părete.

Cei patru deci s-au tot ferit mereu

De lăncile zădarnic împrăștiete.

Iar lor apoi le zise Odiseu:

„Acum, iubiții mei, v-aș da poruncă

Și-ai mei s-arunce lănci în cei ce-aruncă.

Deci dați aci-n grămada mișcătoare

De prinți ce-acum, pe lîngă răul lor

De pînă-acum, mai vreau și să ne-omoare!”

A zis, și-ochiră, dîndu-i lăncii zbor.

Căzu Demoptolem de pe picioare

Izbit de Odiseu; iar de fecior

Izbit căzu gemînd Euriade;

Elat, de omul cel prea cumsecade.

Pisandru, de văcar; și-o moarte-amară

Pe prinții-aceștia-n pripă i-a și-ntins

Și toți cu dinții-nsîngerați mușcară

Pămîntul negru-n clipa cînd s-au stins.

Deci prinții-n fundul salei s-adunară

Grămadă toți și spaima i-a cuprins.

Cești patru deci săriră grabnici foarte

Să-și smulgă lănci’.e din trupuri moarte.

Dar prinții iar, cu furie-ndoită

Zvîrliră suliți, însă le-abătu

Pe toate-Atene, cea de mult mîhnită.

O lance deci ușoru-l străbătu;

A doua, ușa bine potrivită,

Iar cea de frasin lîngă zid căzu.

Dar doi, Amfimedon c-o lovitură

Izbi pe Telemac la-ncheietură

Din sus de cot, dar numai pînă-n piele

Și nici pînă la carne n-a trecut;

Ctesip apoi, cu vîrful lăncii grele

Zgîrie la umăr, peste largul scut,

Ușor pe Eumeu, printre curele.

Trecînd deci lancea-n tindă i-a căzut.

Cei patru deci din nou ochiră pradă

Și lănci zvîrliră iarăși în grămadă.

Lovi pe Evridam cuceritorul

De-orașe Odiseu, iar fiul său

Trînti pe-Amfimedon; pe luptătorul

Polib purcarul l-a izbit; și rău

Lovit-a pe Ctesip în piept păstorul

De boi, și-atunci bătînd în pieptul său

Cu pumnul, se mîndrea strigînd Filete:

„Oho, Politerside-al meu băiete!

Mai spune-acum batjocuri! Și te-nvață

A nu mi te-ngîmfa cu vorbe mari,

Ci cere voie zeilor de față,

Căci ei sînt decît omul mult mai tari!

Primește-acum și pentru-ntreaga viață

Un dar în schimbul darurilor cari

Le-ai dat lui Odiseu și-ai zis să-i placă

Să ia trîntitu-n cap picior de vacă!”

Ci-n timpu-n care acestea i le zise,

Sărind în sală Odiseu grăbit

Pe fiul lui Damastor îl ucise.

Sărind și Telemac spre Laiocrit,

Prin burt-astfel cu lancea sa-l izbise

Că vîrful ei prin spate s-a ivit,

Iar el căzu pe brînci cu spume crunte,

Izbind pămîntul larg cu-ntreaga frunte.

Cumplit Atene-atunci stîrni-nceputul

Nespusei groaze, rădicînd apoi

De-acolo de sub grinzi puternic scutul

Uciderii cei groaznice-n război.

Fugeau deci prinții-a valma,-ncît pierdutul

De spaimă stol părea un cîrd de boi

Cînd strechea-n miezul caldei veri îi pune

Pe-o tristă goan-a spaimei cei nebune.

Precum deci șoimii cei cu-ntoarse gheare

Și strîmbe ciocuri cad năvălitori,

Venind din munți, pe-un stol de paseri care

De spaimă prins se lasă jos din nori

Pitit pe cîmp, ci-n repede zburare

Sînt prinși și-aici, și-aici de-omorîtori,

Nici lupt-apoi, nici fugă nu le ajută

Și moartea lor vederii ți-e plăcută,

Așa-ntre prinți și ei cu-nfricoșate

Izbiri în furie se-nvîrteau și-n drum

Cumplit ei ucideau, și-amestecate

Sunau și urlete de guri acum,

Și pocnet surd de capete crăpate,

Iar sîngele-nvălea tot locu-n fum.

Și iat-atunci, îngăduindu-i locul,

Veni spre Odiseu Liod prorocul

Și-așa-ncerca să-mbune-a lui mînie,

Plîngea și săruta genunchii lui:

„Te rog, stăpîne, cruță-mă și-ți fie

De mine milă! Că mă jur ce-ți spui

Că n-am făcut nimic neomenie

Și nici n-am spus femeilor, și-avui

Necaz pe prinți de mintea lor săracă,

Și foarte-i și mustram să nu mai facă!

Dar n-ascultau de bunele-mi cuvinte,

Să-și puie frîu nelegiuirii lor,

De-aceea plata faptei făr’ de minte

Cumplită-și ia întreg acest popor.

Dar eu le fui proroc al jertfei sfinte

Și n-am greșit nimic! Iar dacă mor

Și eu ca ei, deci bunul ca pierduții,

Tu plata fărdelegii-o dai virtuții!”

Răspunse el privindu-l cu mînie:

„De-ai fost, cum zici, proroc aci-ntre ei,

De multe ori te-i fi rugat să-mi fie

De-a pururi stins întorsul la ai mei,

Iar tu să-mi iai nevasta de soție

Și fii să ai cu ea din trupul ei

Cari nume-al tău și nu pe-al meu să-l poarte.

Deci n-ai să scapi de-nfricoșata moarte!”

A zis și-apoi a apucat o spadă

Cu mîna sa vitează, ce-o găsi

Acolo jos, căci o lăsă să-i cadă

Din mînă Agelau, cînd se simți

Căzînd ucis de suliță-n grămadă.

Cu-aceasta deci prin ceafă îl izbi,

Iar capul, dus ca mingea dintr-o mînă,

Rotind pe jos bolborosea-n țărînă.

Scăpă de moarte cîntărețul însă,

Vestitul Femiu, cel ce le cînta

De silă prinților. Cu fața plînsă

Acesta deci lîng-o ușiță sta,

Ținîndu-și lira sus, în mînă strînsă,

Și-n două părți c-un gînd se frămînta:

Plîngînd să ia pe fiul lui Laerte

Cu multă rugă din genunchi, să-l ierte,

Ori făr’ de veste furișat din casă

Prin ușa asta, la altarul sus

Al marelui Cronide Zevs să iasă

În curtea largă unde-ades a dus

Vestitul Odiseu ca jertfă grasă

Atîtea coapse și pe foc le-a pus.

Gîndind i se păru mai vrednic gîndul

Să-i cadă la genunchi, cu plîns rugîndu-l.

Și-așa făcînd, el s-a plecat să-și puie

Frumoasa liră jos între-un ulcior

Și mîndrul scaun cu-aurite cuie,

Și-apoi, în fuga iutelui picior

Sări spre Odiseu și-a prins să-i spuie

Cu mare plîns în glasul rugător,

Și nu-nceta genunchii să-i sărute:

„Vestitule-Odiseu, vai, nu fii iute

Și cruță-mă și-ai milă că-s de față,

Căci ai să te căiești pînă-n mormînt

De vei ucide-un cîntăreț ce-n viață

Cînta și zei și-eroi de pe pămînt.

Pe mine-n cîntec nime nu mă-nvață,

Ci-mi pune-n suflet zeul ce să cînt

Și ca și despre-un zeu eu pot prea bine

Să fac oricînd cîntări și despre tine!

Să nu-mi tai capul deci cu-amara spadă,

Căci iată Telemac, iubitu-ți fiu,

Îți poate spune, și-l aduc dovadă,

Că nu pentru cîștig cătam să viu,

Și nici de vro mîndrie, ca să vadă

Aceștia la ospăț ce cînturi știu,

Ci fără voie le cîntam pe liră,

Căci mulți fiind și tari, ei mă siliră!”

A zis și-i auzi această plină

De vaiet rugă vrednicul flăcău

Și-așa-ncepu, văzînd ce-amar suspină:

„Să nu-i faci, tată, nici un fel de rău,

Căci drept e tot ce-a spus și nu-i de vină

Și cruță și pe-un vechi slujbaș al tău,

Medon, că mă-ngrijea ca un părinte

Cît timp fui mic, copil fără de minte.

Să-l cruți, de nu mi l-a ucis Filete

Ori bunul Eumeu, ori n-a murit

De mîna ta, că poate-n drum îți dete

Pe cînd umblai prin sală neoprit.”

A zis și-l auzi Medon, căci stete

De mult ascuns, sub jețul nalt pitit,

Sub pielea unui bou de-acum jupită,

Să scape-astfel de neagra sa ursită.

Zvîrlind atunci deci pielea cea-mbrăcată

Pe el, ieșit-a de-unde stete mic,

Cuprinse-apoi flăcăului deodată

Genunchii strîns, rugîndu-l pe voinic:

„Iubite-al meu, sînt eu, și-s viu, și iată,

Să nu m-omori, că n-am făcut nimic!

Și dă, te rog, lui Odiseu de veste,

Ca nu cumva-n mînie-așa cum este

Să dea cu spada lui și să mă lase

Acolea mort, fiindcă are foc

Pe prinții-acei ce-averilor rămase

Risipă i-au făcut, bătîndu-și joc

De el, nebunii, și-ntr-a tale case

Nici ție cinste nu ți-au dat de loc!”

Zîmbi deci Odiseu, și-ntr-alte toane:

„N-ai grije-acum! Căci te-a scăpat, Medoane,

Băiatul meu. Deci minte-n cap adună

Și-așa să știi și ține-o spre-a putea

Și altora s-o spui, ce mult mai bună

E buna faptă decît fapta rea!

Deci ieși acum cu Femie-mpreună

Departe de-acest loc, și veți ședea

Acolo-n curte, pînă pui la cale

Ce-am eu de pus în iadul ăstei sale.”

Așa le-a zis. Iar ei mergînd afară,

S-au dus în curte la altarul greu

De-aram-al tatălui Croniu, și stară.

Ci-n toate părțile priveau mereu,

Că-n orice clipă s-așteptau să piară.

Prin larga sală însă Odiseu

Căta de nu-i rămas pe oareunde

Vrun prinț ce viu prin colțuri s-ar ascunde.

Dar toți zăceau grămezi și mulți semeții

În colb și sînge-așa cum nu s-ascund

Vederii peștii cînd îi scot isteții

Pescari cu mreaja lor din negrul fund

Al mării, pe vrun mal, și dornici bieții

De apa lor se zbat pe caldul prund

Și-al zilei soare-i dă pieririi pradă;

Așa zăceau vărsați și ei grămadă.

Vorbi deci Odiseu atunci cuvinte

Și-a zis lui Telemac: „Poruncă du-i

Să-mi vie Evriclia cea cuminte

Acum pe loc, că am ceva să-i spui.”

Deci iute vorbei dulcelui părinte

Supus fu dulcele copil al lui.

Și-așa mergînd, bătu la ea la ușă:

„Haid, scoală-te, iubita mea mătușă

Și-a casei noastre veche-ngrijitoare

Ce porți de grija roabelor femei,

Te cheamă tata-n sala-ncăpătoare

Să-ți spuie nu știu ce!” A zis, iar ei

Nu-i fur-aceste vorbe zburătoare,

Ci repede căta-ntre lucii chei

A casei cheie și porni deci iute,

Iar el mergea cu ea ca s-o ajute.

Acolo-n sală vrednica bătrînă

Găsi pe-Ulise-ntre-omorîți flăcăi,

Murdar și plin de sînge și țărînă

Pe-obraji și mîni, și ca și-un leu din văi,

Cînd, după ce-a mîncat răpit din stînă

Un bou voinic, e plin pe-obrajii săi

Și plin pe piept de sînge și de bale

Și-i groaznic de văzut plecînd la vale.

Așa era și el pe fața toată,

Pe mîni și coapse tot și jos și sus.

Deci cînd văzu de morți nespusa gloată

Și-atîta-n sa ă sînge de nespus,

Un chiot vru, de veselă, să scoată,

Căci sufletu-l avea din sineși dus,

Așa-i părea ăst fapt minune-a minții.

Dar el, văzînd, îi puse frîu voinții

Și-așa i-a zis vorbind: „Euriclie!

În inimă tu chiotul să-l porți,

Dar nu și-n glas! Căci zeii prind mînie

Pe-acei ce-s veseli pentru oameni morți!

Pe-aceștia deci a lor obrăznicie

I-a stins pe toți, și pasul negrei sorți.

Căci n-au cinstit pe nici un om, mișeii,

Ori rău, ori bun, și-au mîniat și zeii,

Căci nu primeau cu vorbe dulci și bune

Pe nici un biet străin ajuns la ei.

Acum iau plata faptei lor nebune

Și știu puterea vecinicilor zei!

Dar haide,-acum și rînd pe rînd îmi spune

Pe toate-n casă multele femei

Cari joc își bat de voi nerușinate

Și-n cas-aici îmi șed nerăzbunate!”

Și-au fost acestea vorbele bătrînii:

„Cincizeci de roabe prin palaturi ai,

Pe cari le-am învățat tot lucrul mînii,

Să toarcă fir, să știe țese-un strai,

Slujindu-și drept și necîrtind stăpfnii.

Dar treisprăzece duc acum un trai

Urît și rău, pe drumuri de rușine

Și foarte-și și bătură joc de mine

Și chiar de doamna, că-i stăpînă-n casă.

Acum, ce-i drept, e mare Telemac,

Dar nu de mult. Dar maică-sa nu-l lasă

Stăpîn al lor la ce vorbesc și fac.

Dar haide-acum, că-i singură rămasă,”

Să merg degrabă-n mîndrul ei iatac

Să-i spui nevestei tot, că poate Domnul

A dat acu-n sfîrșit s-o prindă somnul.”

Răspunse Odiseu: „Nevestei mele

Nu-i timp de spus. Deci las-o-n somnul ei.

Dar mergi și-mi cheamă slujnicile-acele

Pe cîte-n casă tu le știi femei

Cari pîn-acum urzit-au lucruri rele.”

A zis, iar ea, plecînd spre-odaia ei,

Cu foarte mult-a vorbelor năvală

Le da porunci să meargă toate-n sală.

Iar el, chemînd la sine pe Filete

Și-Evmeu, le-a zis așa: „Acum, băieți,

Cărați-mi morții și-ndemnați pe fete

Să spele-n sală toate ce vedeți,

Și mese largi și scaune-mprăștiete,

Cu apă caldă și cu moi bureți.

Iar cînd veți fi sfîrșit acestea toate,

Atunci în stol pe slujnici le veți scoate

Afară-n colțul curții-ntre boltita

Cămară cea din fund și zidul gros,

Și-aici, lovindu-le cu nemblînzita

Aramă, le lăsați cu suflet scos

Din oase-ncît să-și uite pe-Afrodita

Cea des chemată-n patul lor scîrbos

Cînd prinții-aceștia-n taină le poftiră.”

A zis, și-apoi femeile veniră

Grămadă toate și cu vaiet mare

Și foarte mult plîngînd. Și-ntîi le-au pus

Din sală morții cei uciși să-i care

Sub bolta curții cei cu zidul sus.

Și foarte le zorea făr’ de-alinare

Chiar însuși Odiseu, pînă ce-au dus

Pe toți acolo, deci, bocind din gură,

Făceau de sil-o grea alergătură.

Apoi au început grăbit să spele

Și scaune și mese deci, cu moi

Bureți și apă. Iar în rînd cu ele,

Flăcăul Telemac și-aceia doi

Spălau cu toții cruntele podele

A salei largi. Iar tot ce-au strîns gunoi,

Femeile duceau sub poart-afară.

Deci cînd acum ei toate le-așezară,

Atunci, strîngînd pe roabe-o tristă gloată,

Le-au dus spre-al curții fund, sub un cerdac

Și-acolo-ndesuind mulțimea toată

În strîmtul colț ce zidurile-l fac,

De unde-a mai scăpa să nu mai poată.

Și zise-așa-ntre dînșii Telemac:

„Curata moarte-a luptătoarei săbii

Nu-s vrednice s-o aib-aceste vrăbii

Și nici nu vreau s-o aibă de la mine,

Căci multe-ocări adus-au prin palat

Și-asupra mea și-a mamei, și rușine

Făceau durmind cu răii-aceia-n pat!”

A zis și-apoi s-a-ntors și lîngă sine

Văzu prin curte-acolo aruncat

Un mare-odgon; pe-acesta deci legîndu-l

De stîlpii nalți, făcu din el de-a rîndul

Mai multe lațuri, sus, încît din ele

Să nu le-atingă talpa de pămînt,

Și-apoi, cum vezi prin crînguri turturele

Sau sturzi cu aripi lungi, mișcați de vînt,

Cum spînzură din zbilțurile-acele

Ce-ascunse prin frunziș le-au fost mormînt,

Cînd bietele, crezînd spre cuib că zboară,

Cumplitul laț le-nhață și le-omoară,

Așa, cu gîtu-n lățuita strungă

Și cap la cap pe ele-aici le-au pus

Și-așa și spînzurau, ca să le-ajungă

Cumplita moarte, și-și zbăteau pe sus

Picioarele, nu vreme insă lungă.

Apoi și pe Melantie l-au adus

Din podul casei unde-l spînzurară

Și-n fața ușei deci, în curte-afară,

Și-urechile cu-arămuri nemiloase

Și nasul i-l tăiar-ai săi stăpîni,

Și-i smulseră și cele rușinoase

Și crude-așa i le-au zvîrlit la cîni.

Bucăți apoi tăiau, și mușchi și oase

Din bietele-i picioare și din mîni.

Apoi, spălați pe mîni și-obraji cu toții,

Și regele și fiul său și soții

Intrînd, ședeau în sala cea frumoasă;

Și lucru-a fost sfîrșit. Dar Odiseu

Îi zise doicei: „Ad-acum pucioasă,

Ăst leac al spurcăciunilor, că vreu

S-afum și-aici, și și pe-afară scoasă,

Prin curți, cu foc. Și fă cuvîntul meu:

Să chemi pe Penelope-apoi, și-mi adă

Pe toate-aici, pe roabe-apoi grămadă.”

Răspunse-atunci Euriclia: „Bine,

Dar pînă să-mplinesc porunca ta,

Mă duc s-aduc, iubite, pentru tine,

Dintîi să-mbraci tunică și manta,

Că-n zdrențe-atît de rele-ar fi rușine

Și foarte rău, stăpîne-al meu, ți-ar sta.”

Răspunse el: „Haid, toate-acum le lasă,

Și-ntîi de toate foc și sulf în casă!”

A zis, și-apoi, după porunca dată,

Ea repede pornind i-a și adus

Și foc și sulf. Iar Odiseu de-ndată

Se și porni s-afume și s-a dus

Prin săli și tinzi și-apoi prin curtea lată.

Iar doica-n ăst răstimp umbla pe sus,

Cătînd pe roabe prin întreg palatul

Și foarte-și cheltuia cu ele sfatul.

Cu facii-aprinse-n mîni veniră dară,

Și-n mare hui la mijloc l-au cuprins;

De mîni i se lipeau și-l sărutară

Pe umeri și pe cap [și] foarte-au prins

Cu vorbe-al-ferici și iar și iară

Și toate se-mbulzeau, și-atunci l-a-nvins

Un dor de plîns și-ofta și el fierbinte,

Căci bine le ținea pe toate-aminte.