Ne duse-acu-n Eolia data soarte

În țara lui Eol a lui Ippot,

Un drag amic al celor făr’ de moarte.

Un zid încunjura, de-aramă tot,

Ostrovul său de stînci, ce, multe foarte

Păreți spre cer din neagra mare scot.

Lui doisprăzece fii Cel Sfînt îi dete,

Și șase-au fost feciori și șase fete.

El fiilor le-a dat neveste-n casă

Pe cele șase fiice. Și mîncau

Cu tata lor și mama la o masă

Și-s fel de fel mîncările ce au.

Li-e plin palatul de miros ce-l lasă

Nespus de multe jertfele ce dau,

Iar noaptea dorm lîng-ale lor cinstite

Neveste-n paturi foarte-mpodobite.

Sosit la casa lor ei m-ospătară

Și-o lun-aici silit fui să petrec.

Ei multe despre Troia mă-ntrebară,

De-al nostru drum și de poporul grec.

Le-am spus de toate-așa cum se-ntîmplară,

Dar cînd în urmă le cerui să plec,

Rugîndu-i să m-ajute de se poate,

Ei n-au zis nu, și-mi deteră de toate.

Deci multe vînturi iuți, șuierătoare,

Mi-a pus într-un burduf de bou bătrîn,

Căci Zevs pe cîte vînturi bat sub soare

Le dete lui Eol, iar el stăpîn

Cînd vrea le-oprește-ori drum le dă să zboare.

Legă burduful deci, ca să rămîn

Ferit de vînturi, strîns c-o sfoară bine,

Spre-a nu ieși nici bori oricît de line.

Și-apoi și drumul bun ca să ne fie,

Un dulce vînt de-apus Eol trezi.

Dar n-a fost scris așa, căci o prostie

La toți ai mei pierirea le-o urzi.

Deci nouă zile-n marea cea pustie

Plutirăm nentrerupt, și-a zecea zi

Zărirăm țara Itacei și-alocuri

Vedeam pe mal (c-aproape-am fost) și focuri.

Atunci, lăsîndu-mi nava-n grija cetei,

Plecîndu-mi capul adurmii, pătruns

De trude lungi, cum tot la cîrmă stetei,

Căci vrînd ca să mă văd mai iute-ajuns,

Din mîna mea eu nimănui n-o detei.

Iar soții mei vorbeau acu-ntr-ascuns,

Crezînd c-aș duce-argint și-averi cu mine

Și-Eol mi-a dat știu eu ce mare bine.

Și-așa-ntre ei vecinul cu vecinul

Șoptea zicînd: «Ce lucru de mirat!

Cum toți îi ies acestuia cu plinul,

Prin orice țări și-orașe-ar fi umblat!

Și ce de-averi nespuse din tainul

De prăzi din Troia știu c-o fi-ncărcat!

Iar noi, părtași la tot ce el făcuse,

Venim săraci și goi precum ne duse.

Acum și-Eol i-a dat de prietenie

Acest burduf! Dar haide-ncetinel,

Fărtați, să căutăm, cam ce-o să fie,

Și cît argint și aur este-n el!»

Astfel vorbeau. Iar multa lor prostie

I-a-nvins și-au dezlegat burduful cel

Cu vînturi, vai, c-abia ce-l dezlegară

Cumplite-au năvălit din el afară!

Nebunii-acum boceau a lor lumină,

Căci valvîrteju-mpinse nava iar

În larg, pe marea cea de vifor plină!

Sării atunci, trezit de-un plîns amar,

Și cînd văzui, eu cel fără de vină,

Cu gîndul mă luptam, că ori să sar

Din nava mea, să pier de veci în spume,

Ori mut să rabd, trăind pe-amara lume!

Deci stînd acoperit, zăceam în navă

Și-așa răbdai și-aceasta. Dar apoi

De volbura ce-acum bătea grozavă,

Fugea corabia repede-napoi

Spre-ostrovul lui Eol cel plin de slavă,

Iar soții mei gemeau. Acoalea noi

Ieșind pe mal, la loc cu apă bună,

Mîhniți în gînd cinarăm împreună.

Iar după ce-am cinat și cina asta,

Pornii, urmat de-un crainic și-un fărtat,

Spre casa lui Eol, să-i spui năpasta.

Și-ntrînd smeriți, la masă l-am aflat,

Cu toți ai săi, și fiii și nevasta.

Deci noi, sosind în curtea lui, am stat

Proptiți de pragul ușilor pe-afară.

Iar ei priveau mirați și ne-ntrebară:

«Ei, uite pe-Odiseu! Dar ce-i cu tine?

Ce zeu vrășmaș te-a-ntors? Căci am făcut

Ce-a fost să facem, ca s-ajungi cu bine

Și-n țara ta și-oriunde ți-a plăcut!»

Mi-a zis și i-am răspuns cu vorbe pline

De lacrimi mari: «Fărtații m-au pierdut

Fărtații răi și-amara neveghiere;

Vai, dați-mi leac, vă rog, c-aveți putere!»

Așa le-am zis cu inima amară,

Cătînd cu vorbe dulci să intr-un ei.

Dar ei steteau tăcuți și se mirară,

Iar tata lor: «Să pleci din ochii mei!

Hai, cară-te de-aici și-mi ieși din țară!

Pe-un om atît de urgisit de zei

N-am voie să-l primesc să-mi stea la masă

Și nici să-l îngrijesc să plece-acasă!»

A zis și m-a gonit, și-ofta-n mînie,

Și iar pluteam pe mare-ndurerați,

Și foarte-amar de multa lor prostie

Gemea cu vaiet inima-n fărtați

Și și de trudă-n marea cea pustie,

Căci iar se văd de țară-ndepărtați.

Deci nopți și zile robi am fost lopeții,

Și-abia-ntr-a șaptea zi sosirăm, bieții,

În Lam, cetatea cea listrigonească.

Păstor aici se schimbă cu păstor;

Acel ce pleacă poate să-ntîlnească

Pe cel ce vine; și-ar putea ușor

Simbria sa-ndoită s-o primească

Un om fără de somn, ca păzitor

De vaci și oi, căci drumul de noptate,

Cu cel de zori sînt lunci învecinate.

Intrarăm deci în mîndrul port, pe care

Înalte stînci ce-n jurul lui se-ntind

Îl apără, așa că la intrare

Ca două-aripi tot locul îl cuprind

Și-un strîmt gîrlici la gura lui el pare.

Acolo deci cu toții năzuind,

În strîmtu-acel liman intrară soții,

La mal legîndu-și navele cu toții.

Căci val cu val nicicînd nu se mănîncă,

Nici mic, nici mare,-aci-n limanul mort,

Ci-i limpede mereu și-n pace-adîncă.

Eu nava însă nu mi-am dus-o-n port,

Ci-n margini mi-o legai d-un colț de stîncă,

Afară-n larg, cu-odgoane tari de tort,

Și-n grabă mă urcai pe-un vîrf de unde

Puteam cu ochii mult ostrov pătrunde.

Dar nu văzui nici om, nici plug ce ară,

Nimic și nicăiri, ci numai fum

Ieșind de undeva. Trimesei dară

Pe trei fărtati aleși să vad-acum

Ce neam mănîncă pîne-ntr-astă țară.

Mergînd, ei deteră de-un neted drum

Al carălor cu greu-ncărcăturii

Ce vin spre-oraș cu lemne-ale pădurii.

În margine de-oraș voinica fată

A regelui din Lara scotea-n ulcior

Din limpedea și-Artacia chemată

Fîntînă sfînt-al căreia izvor

Vestit era, iar apa lui curată

Hrănea-ndeajuns întreg orașul lor.

Deci stînd, au mers la dînsa și-o-întrebară

Ce neam sînt ei și cine-i domn în țară.

Ea n-a tăcut, ci le-arătă palatul

Vestitului ei tată. În palat

Găsiră pe nevasta lui, cu statul

Asemeni unui deal, și s-au mirat.

Deci ea se duse și-și chemă bărbatul,

Fe-Antipate, ce sta-n obștescul sfat.

El și veni, voios de-această știre,

Că-și și pusese-n gînd a lor pierire.

Deci cum sosi, prinzînd făr’de zăbavă

Pe-un soț de-al meu, el prînz făcu din el.

Cei doi scăpînd, veneau speriați la navă.

Dar foarte-acum urla acest mișel

De-Antipate-n mînia lui grozavă

Și-ai săi i s-adunau ș-așa-ntr-un fel,

Că nu de om făceau în goană pașii,

Ci iuți veneau și mari ca uriașii.

Și stînd pe stînci izbeau de sus departe

Cu groaznici bolovani ce și-i rupeau

Din stînci, și se frîngeau acum catarte,

Și-a fost … … … … … … . .

De vuietul cumplit de nave sparte,

De vaiete de oameni ce piereau,

Prindeau pe-ai mei ca peștii-n strîmta mare,

Gătind din ei scîrboasa lor mîncare.

Ci-n vreme ce piereau acum grămadă

Ai mei, cei prinși în mare-nvălmășag,

Eu repede-am tăiat cu lucia spadă

Odgonul gros, și mă grăbeam să trag

Corabia-n larg, rugînd pe soți să șadă

Pe bănci cu vîsla-n mînă de li-e drag

Al vieții duh, și-mi ascultară ruga

Iar ei băteau icnind albastrul mării,

Speriați că pier aici. Și-avui noroc

Să scap la larg de stîncile pierzării.

Dar cîte nave-avui în strimtul loc,

Pieriră toate-n voile-ntîmplării.

Și-așa pluteam pe larg, plîngînd cu foc

Pe cei pieriți, pe-ai noștri dragi tovarăși.

Dar veseli c-am scăpat la largul iarăși

Spre-a Eei țară vîntu-apoi ne dete.

Aci trăia-n ostrovul sfintei mări

Frumoasa Circe cea cu mîndre plete.

Grozava zînă meșteră-n cîntări

Și-o sor-a mult pățitul Eete.

(Ei mam-aveau pe doamna naltei zări,

Pe Perse, care-a fost a mării fată,

Iar Soarele cel sfînt le fuse tată.)

Aci ne-oprirăm nava-n malul mării

Și-un zeu din cer ne-aduse-n loc scutit.

Deci frînți de-amar și trudele vîslării,

Noi două nopți întregi am poposit,

Cu pieptul ars de-otrăvile-ntristării.

Și-a treia zi, cînd cerul a-nflorit,

Mi-am pus pe umeri spada și, grozavă

O suliță luînd, plecai din navă

Pe-un deal învecinat, avînd credință

S-aud prin văi vrun glas al oarecui

Ori poate-n șes să văd vro locuință.

Dar n-am văzut nimic. Ci cunoscui

Un mîndru-ostrov și-ntins cu prisosință,

Cu multe lungi poteci de-a latul lui

Și-n mijloc multe mari păduri și dese,

Și-un fum de undeva vedeam că iese.

Văzînd ăst fum, mi-a dat dintîi prin minte

Să merg să-ntreb. Și iar gîndii să stau,

Că-i timp tîrziu, pe-al zilei miez fierbinte,

Și soții mei mîncare-n navă n-au.

Și-așa crezui că-i bine mai nainte

Să merg și prînz fărtaților să dau,

Și-n urmă să trimit vro doi tovarăși,

Și-așa mă scoboram spre mare iarăși.

Aveam pînă la mal puțină cale 64,

Cînd milă poate-avu de mine-un zeu

Și-un cerb cu coarne nalte-aduse-n vale,

Deși era tăcere-n jurul meu.

Din codru-nvecinat, voinic în șale6S,

Venea spre locul unde-am fost și eu,

Adus să bea de-o sete-ucigătoare,

C-ardea ca un cuptor aprinsul soare.

Cînd deci ieșit din codru-aproape-mi fuse,

Izbindu-l între spete-l așternui

Și-adînc în vintre-arama-l străbătuse.

Atunci mugind cu vaiet îl văzui

Căzînd în colb, iar sufletu-i se duse.

Proptindu-mi deci picioru-n gîtul lui,

Îmi smulsei sulița cea grea din rană

Și-o pusei jos pe iarba din poiană.

Și-am rupt din crîng mlădițe și nuiele

Să-mi fac împletituri de vînciuri moi,

Cam cît un braț, și la un loc cu ele

Picioarele-i tuspatru le-am legat, și-apoi

În gît luînd povara fiarei grele,

Mergeam proptit pe lancea mea, greoi,

Căci nu puteam să-l port numai pe-o mînă,

Că foarte mare-o fiar-a fost, bătrînă.

Ajuns la navă-l detei jos din spate,

Și-așa-ndemnam pe soții mei zicînd:

«Hei, dragi fărtați, oricît amar ne bate,

Noi nu vom merge-n Hades pînă cînd

Nu-i scris de zei hotarul sorții date!

Gătiți acum ospățul în curînd,

Să nu-i dăm foamei păs să-ntindă chinul,

Cît timp e grîu-n saci și-n oluri vinul!»

Așa le-am zis, iar soții m-ascultară.

Ieșind grăbiți din caldul așternut

Și-umblînd pe lîngă cerb se minunară,

Căci cerb mai mare nici n-au mai văzut.

Iar după ce-au privit de-ajuns la fiară,

Spălîndu-se pe mîni, au început

Să fac-un prînz crăiesc acolo soții,

Și-am stat pînă-n amurg, mîncînd cu toții.

Și-așa ne-a-nveselit și azi Preasfîntul,

Iar cînd apoi lumina-n cer s-a stins

Și noaptea scoborî-nvălind pămîntul,

Trudiți pe malul mării ne-am întins,

Iar marea ne-adormea, cîntîndu-și cîntul.

Ci-n zori de zi, cînd dulce s-a aprins

Lumină-n cer, chemai la adunare

Pe toți ai mei și-am zis cu supărare:

«Voi soți ai mei în luptele vieții,

Primiți-mi vorba ce-aș avea de spus!

Noi nu mai știm de multă vreme, bieții,

De mergem înspre zori, ori înspre-apus,

Nici unde iese-n faptul dimineții

Și-apune seara soarele de sus.

De-aveți vrun sfat, să-l spuneți mai cu grabă;

Din partea mea, nădejdea este slabă,

Căci ieri din deal, privind în larga zare,

Văzui acest ostrov și-n jurul lui

Tot mare cît te uiți, și numai mare.

Dar locul este șes, și-atît putui

Să văd, că-n mijloc este-un codru mare

Și-un fum la mijloc de păduri văzui.»

Am zis, dar ei răspuns n-au dat cuvinte,

Ci vai și plîns, căci și-au adus aminte

De-Antipate din Lam și ce pățiră

Cu groaznicul ciclop, acel ce-a stîns

Pe-atîția soți. Și-n hohot izbucniră

Cu toți acum, dar orișicît au plîns,

Cu plînsul lor nimic nu izbutiră.

Degrabă deci pe toți acum i-am strîns

Și-n două-i desfăcui și-un cap le detei,

De el s-asculte toți părtașii cetei,

Pe una Evriloc s-o aibă-n samă

Iar pe-alta eu. Și-apoi, după noroc,

Noi sorți amestecînd în coif de-aramă,

Ieși la sorți să plece Evriloc,

Acel ce-mi fu rudenie după mamă.

El deci porni, și toți plîngeau cu foc,

Cei douăzeci de inși plecați cu dînsul,

Dar nici rămașii n-am slăbit cu plînsul.

Mergînd găsir-a zînei cei cumplite

O casă-n munți, cu luncă-n jurul ei,

Clădită nalt din pietri mari cioplite

Și fiare-n jur erau și lupi și lei,

Toți blînzi, de-otrava ierbilor vrăjite,

Căci n-au sărit să spintece pe-ai mei,

Ci-n pace-au stat și-n liniște cu totul,

Băteau din cozi și-i miroseau cu botul.

Precum deci cînd se scoală de la masă

Stăpînul lor, din cozi și cînii bat,

Căci el plecînd, fărâmături le lasă,

Așa și-acelea fiare-au arătat

Bătînd din cozi ce mult de-ai mei le pasă.

Ci-ai mei, văzîndu-i lupi, s-au spăimîntat,

Deci stînd la ușa ăstei case soții,

O vreme-au ascultat, tăcînd cu toții,

Ce dulci cînta cîntări nepomenite

Țesîndu-și zîna mîndra pînz-a ei,

Așa cum sînt de-apururi strălucite,

Supțiri și dulci orice lucrări de zei.

Deci cel mai drag din toți ai mei, Polițe,

Așa-ncepu: -«Un om, iubiții mei,

Aievea țese-aici și-și cîntă cîntul

Și dulce-n jur răsună-ntreg pămîntul!

Femeie-o fi, ori zîn-aci-n cămară,

Noi haideți s-o strigăm!» Așa le-a zis

Și-apoi strigă și toți ai mei strigară.

Iar Circe-i auzi și le-a deschis,

Poftindu-i îndelung, și toți intrară

Pe mîndre uși, c-așa le fuse scris.

Viteazul Evriloc afară stete,

Căci lui prin minte-o bănuială-i dete.

Pe mîndre bănci și scaune ea-i duse

Și caș apoi cu pîne frămîntînd,

Le-a dat și miere, dar în vin le puse

Și multe ierburi rele-amestecînd,

Să-și uite și de mama ce-i născuse.

Iar ei gustară toți din el pe rînd,

Iar ea-i lovi cu bățul ei deodată

Și-n porci schimbați, îi duse-ntr-o poiată.

Aveau acum și rît, și coame crețe,

Și glas de porc, dar mintea le-a rămas

De om, precum a fost. Și-așa-n cotețe

Plîngeau, iar Circe-n fața lor a tras

In troci acum și poame pădurețe

Și ghindă de stejar și jîrul gras

Și alte-asemeni fructe de tot soiul,

Ce-au porcii-acei ce scurmă-n curți noroiul.

Veni să spuie pătimirea toată

În fugă Evriloc la mal acum,

Dar nu putea din gura lui să scoată

Cuvinte-ntregi și limpezi nicidecum,

Oricît de dornic s-opintea să poată,

Căci spaima-i zăvorîse-al vorbei drum

Și-n ochii lui un lac făcuse plînsul,

Iar sufletu-i vestea ce-amar e-ntrînsul.

Dar cînd în urmă noi, cu stăruite

Și pline de-nspăimare vorbe-am pus

Putere-n el să aibă lămurite

Cuvinte-n gură, tremurînd ne-a spus,

Și-așa-ncepu: «Noi deci, preastrălucite

Al nostru rege, prin ostrov ne-am dus

Și-am dat în munți, pe-o culme luminată

Din orice loc, de-o casă minunată

Și-aici cîntînd, a caselor stăpînă

Țesea-n război, dar nu știurăm ce-i,

Femeie-așa ca pe pămînt, ori zînă.

Deci ea, cînd îi strigară soții mei,

Deschise ușa și-i luă de mînă

Și toți au curs prostește-n urma ei.

Eu singur n-am intrat, că-n gînd îmi dete

C-ar fi vro curs-a vranei minți șirete.

Pierir-apoi cu toți așa deodată

Și nu s-au mai întors, oricît am stat

Pîndind, că poate-acum, acum s-arată.»

Așa vorbi. Și-atunci eu mi-am legat

Pe umeri spada cea-n argint lucrată.

Și arc și tolbă, și porunc-am dat

Pe-același drum acolo să mă ducă.

Dar el văzui că gleznele-mi apucă

Și-mi ține strînși cu mînile-amîndouă

Genunchii-așa că nu părea că-i viu.

Din ochii plini de-a plînsului său rouă:

«Nu-mi face si ă, rege-al meu, să viu

Cu tine-n deal la altă moarte nouă,

Ci lasă-mă pe loc, căci bine știu

Că n-o s-aduci nici gloata cea rămasă,

Nici viu în veci tu n-o să ieși din casă.

Mai bine haid’ și fără de zăbavă

Tu ia pe-acești de-aici și fugi cu ei

Și-abate-așa pierirea cea grozavă!»

Așa mi-a zis și i-am răspuns: «De vrei,

Tu stai și bea și dormi aici la navă!

Eu trebuie să plec la soții mei,

Să-mi scap de moarte și de rău flăcăii.»

Am zis, și-am și pornit în susul căii.

Dar cum mergeam spre locurile sfinte

Și-aproape fui de groaznicul palat,

Deodată Hermes îmi ieși nainte,

Frumosul zeu cu coifu-ntraripat.

M-a prins de mînă și-mi vorbi cuvinte;

Și-asemeni c-un flăcău era la stat,

Cînd barba-ncepe să-i înspice fața

Și abia-i zărești numai ca puf mustața.

«Dar unde iar te-mpinge nenorocul

— Îmi zise el — și unde mi te-ntorci,

Prin rîpi și văi, făr-a cunoaște locul?

Nu știi că soții tăi cu toții-s porci

În casa Circei? Și te mînă focul

Și poate-n gîndul tău tu planuri torci

Să-i scapi? Dar cred că nu te vei întoarce

Nici însuți tu, oricîte-n minte-ai toarce,

Și soț vei fi-ntre soți, un porc adică.

Deci haide să te scap de-o moarte rea.

Na, du-te-n casa Circei, făr’ de frică,

Avînd cu tine-o buruian-a mea,

Să scapi de-un rău ce-asupră-ți se ridică.

Și stăi să-ți spui și ce va face ea,

Cumplite viclenii ca să te-omoare.

Va pune-n vin fierturi fărmecătoare

Și-n pînea ta otrăvuri tari turna-va.

Deci iarba mea tu-n vinul cel de-ospăț

S-o pui pe-ascuns, căci farmecul și-otrava

Nimic nu-ți va strica. Dar să te-nvăț

Pe rînd, ce va mai face-apoi grozava.

Cînd ea te va lovi cu lungu-i băț.

Trăgîndu-ți spada-n furia cumplirii,

Tu sari la ea, ca vrînd s-o dai pieririi.

De spaim-atunci ea dulce-o să te cheme

Să dormi în pat cu ea. Iar tu să vrei,

Căci scapi astfel și soții de blesteme

Și-o-mbuni să-ți dea de toate cîte cei.

Dar cere-ntîi să jure-ntr-astă vreme

Pe Stix cel sfînt, că-i dreaptă-n gîndul ei,

Ca nu cumva, mințind, să te dezbrace,

C-apoi din tine-un slab și-un rău va face!»

Vorbind așa, el scoase la lumină

Și-mi dete-o iarbă zmulsă din pămînt,

Spunînd și firea ei. La rădăcină

Ea neagră e, dar florile ei sînt

Ca laptele, și-n lumea cea senină

Ei mol îi zic toți zeii-n cerul sfînt.

Și greu e pentr-un om s-o poată scoate,

Ci lesne zeii-acei ce le pot toate.

Hermia deci spre-Olimp plecă-nainte.

Iar eu mergeam spre-al Circei larg palat,

Și multe-mi clocoteau, mergînd, prin minte.

Deci cînd am fost la ușa ei, am stat;

Iar ea, simțind strigatele-mi cuvinte,

Veni-n curînd și foarte m-a chemat

Să intru-n casa cea frumos clădită;

Și-urmînd intrai cu inima-ndoită.

Deci ea m-a dus pe-un tron bătut cu cuie

De-argint; și-aveam sub tălpi un scăunel.

O cup-aduse-apoi, nectar să-mi puie,

Dar multe ierburi tari turnat-a-n el

Și-mi da să beu, cu gînd să mă răpuie.

Iar eu băui și n-o simții de fel.

Ea zise-atunci, lovindu-mă cu bățul:

«La porci acum, cu ei să-ți faci ospățul!»

Dar eu atunci cu sabia ridicată

Cumplit sării spre ea, ca vrînd s-o tai.

Ea tare-atunci țipînd, fugi plecată

Sub brațul drept pe care-l rădicai.

Cuprinse-apoi genunchii mei deodată

Și-așa zicea plîngînd: «Stăpîne, vai,

Ce om ești tu? Din ce părinți, străine?

Mă prinde-o groază cînd mă uit la tine!

Cum nu te-a-nvins vrăjita băutură?

Căci bine te-am văzut sorbind din ea,

Și orișicine-o pune-o dată-n gură

Rămîne rob vrăjit în mîna mea!

De tine însă nu-i fermecătură

În stare-a se lipi, oricît ai bea!

Doar nu ești tu, ori ești, de bună seamă,

Acel pe care Odiseu îl cheamă?

Căci Hermes, cel ce vine-n veci și pleacă

Îmi tot spunea de-acest viteaz mereu,

Și-așa zicea că-n navă-i o să treacă,

Venind pe-aici din Troia, Odiseu.

Dar haide-acum și pune spada-n teacă,

Iar noi să ne suim în patul meu,

Și-al dulcei dragosti foc să ne-mpreune,

Spre-a fi-ntre noi de-acum cu gînduri bune!»

A zis. Dar i-am răspuns: «Ce-mi dai tu sfatul

Să fiu cu tine blînd și să mă-mpaci,

Cînd porci făcut-ai, Circe, prin palatul

Cel mîndru-al tău, pe bieții mei ortaci!

Cu gînd viclean mă chemi acum în patul

Odăii tale, vrînd să mă dezbraci,

Iar după ce vestmîntul mi-l voi scoate,

Fricos tu să mă faci și slab la toate?

Dar nici nu mă gîndesc să dorm cu tine,

De nu voiești, zeiță,-ntîi să juri

Cu mare jurămînt, că n-ai spre mine

Vrun gînd viclean ori rele-nvîrtituri!»

Așa i-am zis, iar ea, ca să m-aline,

A și-nceput din rostul sfintei guri,

Iar după ce-a jurat, de mîn-o strînsei,

Și-am mers apoi să dorm pe vrerea dînsei.

Ci-n vremea asta patru servitoare

Făceau prin casă multele lucrări.

(Se nasc din codri-acestea, din izvoare,

Și sfinte rîuri ce se varsă-n mări.)

Deci mîndre o fată așternea covoare

De purpură, pe scaune-n cămări,

Și-asupra lor de in lăicere-alese.

A doua fat-apoi, pe lîngă mese

Largi scaune-a adus, iar dup-aceea

Pînere de-aur scump pe mese-a-ntins

Și vin turnă-ntr-un ol de-argint a treia,

De cei ce stinge-al grijii foc nestins,

Și cupe de-aur a-mpărțit femeia.

Iar de-altă parte focul l-a aprins

Sub larg cazan cu apă-n el, a patra,

Văzînd de flăcări, ca să-ncindă vatra.

Deci cînd n-a fost nici iute-apoi, nici lină,

Călduță apa,-n largul vas intrînd,

Șezui în putina ce sta vecină,

Iar fata asta și-ncepu luînd

Din marele cazan, cu oala plină,

Să-mi toarne-așa pe umeri pînă cînd

Cumplita trudă, cea pînă la oase

Intrată-n mine, ea din trup mi-o scoase.

Iar după ce-am ieșit spălat din baie

Și uns deplin, pe umeri mi-a adus

Manta să mă-nvelesc, și-alt rînd de straie.

Pe-un tron apoi, de aur, ea m-a dus,

Cu ținte mari de-argint, într-o odaie

Și-un mîndru scăunel sub tălpi mi-a pus.

C-un larg lighean de-argint apoi o fată

Veni, și-avea-n lighean frumos lucrată

Din aur scump, o galbenă căniță,

Și-așa-mi turnă pe mîni și mă spălai.

Mîncări aduse-apoi o chelăriță,

In fața mea, pe-un așternut măsai,

Mîncări cum poți găsi la o zeiță.

Deci foarte mă-mbia, dar nu mîncai,

Ci stam gîndind necazuri de-ale mele

Și multe bănuiam tot lucruri rele,

Băgă de seamă sfînta zînă însă

Că mînile spre pîne nu le-ntind

Și stau tăcut și inima mi-e strînsă,

Și-alături îmi veni și-a zis vorbind:

«Ce stai ca muții, și cu gura plînsă,

Și nu mănînci? Ori crezi c-aș fi-nvîrtind

Alt gînd viclean? Dar n-am jurat, viteze?

Din partea asta grija ta-nceteze!»

Așa mi-a zis, și-am zis și eu cuvinte:

«Dar fire-aș om cuminte-ar și gusta

Din vin și pîne, Circe, mai nainte

De-a-mi fi scăpat pe cei ce-n casa ta

Tu porci mi-i ții acum, lipsiți de minte?

I-am zis. Iar ea mergînd cu varga-n mînă,

Deschise-acel coteț cu soții mei.

Văzui deci porcii cum afară-i mînă,

Și toți ca nește vieri, și mari și grei.

Deci ei venind, steteau pe lîngă zînă.

Ea-i unse deci pe rînd cu irul ei;

Încet de pe-al [lor] trup atunci căzură

Scîrboșii peri ai vrajei ce-o băură.

Și iarăși oameni se făcură vierii,

Dar mult mai tineri toți, și mai frumoși

De cum erau, și mult mai mari vederii.

De mîni acum mi se lipeau voioși

Și-un plîns făcut-a loc apoi durerii,

Cînd bieții s-au văzut din moarte scoși!

Și-atîta jale-aveau în suflet plînșii,

C-a prins și Circe-a plînge-n rînd cu dînșii.

Și-aproape stîndu-mi zîna cea grozavă,

Mi-a zis atunci: «Viteazule-Odiseu

Cel mult pățit! Să pleci fără zăbavă

La navă-n mal și fă cuvîntul meu:

Ascunde-n peșteri toate, cum zic eu,

Și-averi și scule, și-apoi vino iarăși

Și-mi ad-aici pe toți ai tăi tovarăși.»

Deci mîndru-mi suflet zîna-nduplecîndu-l,

Plecai la navă, după vorba ei;

Și-așa să fac, acesta-mi fu și gîndul.

Găsii pe lîngă mal pe soții mei,

Cu lacrimi lucii-obrazul lor scăldîndu-l.

Și-așa precum zburdalnicii viței,

Cînd vacile se-ntorc pe-amurg acasă

Sătule de pe cîmp de iarba grasă,

Sărind le ies în drum și nu mai poate

Nici gard, nici poartă să-i mai ție-n loc

Și-n jurul mamei lor mugind dau roate,

Așa și-ai mei acum, plîngînd cu foc,

Văzîndu-mă că viu, uitară toate

Și-atît li se păru de mult noroc,

Că n-avea cum mai bine să le pară,

Nici chiar sosiți în mult dorita țară,

Și-amar plîngînd, vorbeau cu tînguire:

«O, nu ne-ar fi, viteazule-Odiseu,

Mai drag-acum decît a ta sosire

Nici sfînta țară ce-o dorim mereu!

Dar spune de a soților pierire.»

«Acum dintîi voi da — răspunsei eu —

Corabia-n prund uscat și vom ascunde

Și-averi și scule-n peșteri oareunde,

Și-apoi să vă gătiți, căci împreună

La Circe-o să ne ducem să-ntîlniți

Pe-ai noștri ce-și petrec în voie bună

Cu dulce vin și-n toate mulțămiți.»

Văzui pe-ai mei grăbiți cum mi s-adună,

Ci sta mirat și-oprindu-mi pe grăbiți

Cu sfatul Evriloc, să nu m-asculte

Și stînd așa, vorbea de spaimă multe:

«Vă-mpinge-acum, nebuni de voi, păcatul?

În casa asta rea noi ce mai vrem?

În porci o să ne schimbe blăstămatul

Nectar al ei de-ndată ce-o să-l bem,

Și-n lupi și-n lei, ca să-i păzim palatul!

Uitați de soții-uciși de Polifem?

Ce-avea Ulise-atunci cu el să-i poarte?

Deci tot prostia lui i-a dus la moarte!»

A zis, și-atunci cumplit îmi dete gîndul

Ori alba spadă-n gură să i-o-mplînt,

Ori rău-i cap din umeri retezîndu-l,

Să-l fac s-alerge minge pe pămînt,

Deși, de-aproape rudă eu avîndu-l,

Țineam la el. Dar puseră cuvînt

Fărtații toți să nu-i mai fac osîndă,

Și stînd, vorbeau cu multă rugă blîndă:

«Viteazule-Odiseu! Pe-acesta-l pune

De pază navei și să stea pe loc.

Rămîie-n mal; pe noi tu însă du-ne!

Așa mi-au domolit al furiei foc,

Iar ei au prins din nou să mi s-adune,

Și-așa plecai. Și-urmînd și Evriloc,

Venea și el și n-a rămas la navă,

Căci prea-l speriase vorba mea grozavă.

Ci-ntr-ăst răstimp, în largul casei sale,

Spălat-a Circe pe fărtații-acei

Rămași la dînsa și le-a dat mantale

Și foarte mîndre haine-a pus pe ei,

Și-așa-i găsirăm petrecînd prin sale.

Deci cînd se revăzură toți ai mei,

Plîngeau și se boceau, și-adînc oftatul

Umplu de-atîtea guri întreg palatul.

Văzui atunci că sfînta zînă vine

Și-aproape stînd, acestea-mi zise ea:

«Vestitule-Odiseu, sosiți la mine,

De ce porniți nou plîns în casa mea?

Ce mult ați suferit pe mări, știu bine,

Și știu cît v-a bătut ursita rea

Și oamenii vrăjmași pe-uscat

Să prindeți suflet și putere iară

Așa precum le-aveați dintru-nceput

Pe cînd pornirăți din iubita țară,

Din malul cel stîncos ce v-a născut.

De ce tot v-amintiți de-o cale-amară,

De-atîta rău ce-n cale v-a bătut?

De-aceea sînteți triști și văd eu bine

Că inima la loc nu vă mai vine.»

Iar vorba ei ne fu-nduplecătoare

Și-un an de zile-am stat, uitînd de chin,

Și-aveam mereu fripturi prisositoare

Și veseli închinam cu roșul vin.

Dar cînd apoi din zile rotitoare

Și luni ce s-au întors, fu anul plin,

Deoparte m-au chemat, plîngînd cu toții.

Și triste vorbe-atari vorbiră soții:

«De-ți este scris s-ajungi de-aci-nainte

La casa ta, tu scosule din minți,

Să-ți stea de-acum și-ntoarcerea aminte,

Și du’cea țar-a morților părinți!»

Atari le-au fost iubitele cuvinte,

Iar ele m-au durut, c-au fost fierbinți.

Deci pînă pe-nnoptate ei șezură,

Bînd vinul dulce și gustînd friptură,

Iar cînd și noaptea pe pămînt stăpînă

Veni de sus, din cerul scăpătat,

Fărtații mei s-au risipit să mînă

Prin multe mîndre-odăi de prin palat.

Dar eu, mergînd să dorm cu mîndra zînă,

Plîngeam, rugînd-o-n vecinicul ei pat

Și milă-i fu și ei de-a mea rugare,

Și-am zis așa, vorbind cu rugă mare:

«Vai, Circe,-acum plinește-ți jurămîntul,

Că vrei să mă trimeți de-aici, că vrei!

De dor eu mă topesc să-mi văd pămîntul.

Și stau de mine-acum și soții mei!

Vai, Circe, să le-auzi și tu cuvîntul

Și cum mai plîng cînd nu ești între ei!»

Așa i-am zis și foarte-o prinse mila

Și-mi zise-așa: «Eu nu vă țin cu sila,

Preavrednice viteaz! Dar scris vă este

Alt drum de-ntîi, la Hade-n tristul loc

Și-n trista noapte-a crudei lui neveste.

Tiresias e-n Iad, un orb proroc,

Și-i scris că de la el s-aduceți veste

De-al vostru drum și-al sorților noroc.

Căci lui și după moarte-i dete minte

Persefona, și-n fapte și-n cuvinte,

Iar morții ceialalți sînt toți părere,

Că-s umbre numai, care par că sînt.”

Deci inima-mi se rupse de durere,

Cînd spus mi-a fost acest amar cuvînt

Și nici nu mai simțeam de-acum plăcere

Să văd lumina soarelui cel sfînt!

Iar cînd apoi mă răcori Preasfîntul

De plîns și vai, așa-ncepui cuvîntul:

«Dar iată-n Hades n-a putut străbate

Cu neagra-i navă nimeni pîn-acum;

Deci cine va veni ca să ne-arate,

Stăpîno Circe,-acest sălbatec drum?»

Așa i-am zis cu vorbe-adînci oftate.

Iar ea: «De-o călăuză nicidecum

Nevoie nu-i! Așază deci catargul

Și-ntinde pînze-n vînt și-apucă largul

Și-un Crivăț bun o să-ți împingă nava,

Iar cînd apoi pe-Ocean tu o să treci,

Veți da de-un mal plecat și-aici grozava

………………………………………………………….

Să sapi în mal cu spada-ți o-ncăpere

De-un cot și-n lung și-n lat; și tuturor,

Tu, morților ce-s numai o părere,

O jertfă-n ea să faci, cum morții-o vor

De-ntîi de lapte-amestecat cu miere,

Vin dulce-apoi să torni asupra lor,

Și-n urmă apă, iar pe jertfa plină

Presară peste tot apoi făină

Și mult tu-i roagă din genunchi, că dacă

Vei fi sosit acas-o să le tai

Ca jertfă tuturor o stearpă vacă,

Pe cea mai gras-a turmei care-o ai

Și multe lucruri cîte pot să placă

Și cer cei morți, pe toate-o să le dai,

Iar orbului proroc, lui cel din urmă,

Un negru țap, pe cel mai bun din turmă.

Așa să rogi mulțimile nespuse

De morți din Hades. Și-n sfîrșit să tai

O neagră oaie dintre cele-aduse

Și cel mai negru țap pe care-l ai.

Deci capetele lor să fie puse

Cu ochii spre Ereb, iar tu să stai,

Cît timp din jertfe sînge se va stoarce,

Privind spre rîu și nu te vei întoarce.

Deci nesfîrșit vor curge să s-adune

Mulțimile de morți, ca niște ploi;

Tu-ndeamn-atunci pe soții tăi și-i pune

Să ardă-ntr-una toate-acele oi

Ce-or fi tăiate-n mal, și-n rugăciune

Pe-ai morții Domni să-i cheme pe-amîndoi,

Și zeii toți, și toți stăpînii sorții.

Iar cînd va fi-mplinită jertfa morții,

Atunci tu ascuțita sabie-o scoate

Și nu lăsa pc nici un mort să bea

Din sînge, pînă cînd întîi de toate

Tiresias n-o veni răspuns să dea

Venind atunci, o, rege-al multor gloate,

Va-ncepe-a spune cît vei mai avea

De tras pe drum în voile-ntîmplării

Și tot ce vei păți pe-adîncul mării.»

Așa mi-a zis cuvinte zburătoare,

Și-ndat-apoi și Zorile-au venit

Cu degetele dulci de roșie floare.

Deci eu cu strai și mantie m-am gătit,

Iar Circe-n alba haină lucitoare,

Supțire-n tort și dulce la privit,

Și-un brîu de aur peste trup o-ncinse,

Iar păru-n alb ștergar pe cap și-l prinse.

Iar eu pornind, mă dusei prin palaturi

S-adun pe soții mei. Și-umblam strigînd

Cu blînd îndemn de-a rîndul pe la paturi:

«Tovarăș drag, destul îți e de cînd

Tu dormi, și-avuși și vreme să te saturi!

Plecăm acum! Haid, scoală-te curînd.»

Deci toți s-au adunat în sîrg băieții,

Strigînd voioși prin faptul dimineții.

Dar nici de-aici nu vrură să mă scoată

Seninii zei lipsit de plîns și chin,

Căci cel mai tînăr soț al meu din gloată,

Sărmanul Elpenor (om nu deplin,

Nici bun la luptă, nici cu mintea toată),

Fiind, cum văd, înfierbîntat de vin,

Și-n casă cald, cătînd răcoare dulce,

A mers pe-al casei pod ca să se culce,

Și-acum cînd auzi și voci pe-afară

Și tropote de soți și-alergături,

Uită de zăpăcit să dea pe scară,

Ci dete drept spre sunetul de guri.

Căzu de sus spre-a sa pierire-amară

Și-și frînse gîtul drept la-ncheieturi.

Deci sufletu-i s-a dus în noaptea morții

Și-acolo l-am lăsat în voia sorții.

Spre ceata celorlalți ce-acum plecară,

Le-am zis mergînd: «Voi credeți, dragi copii,

Că noi pornim spre dulcea noastră țară!

Dar Circe-alt drum ne cere! Nu la vii,

Ci-n Hades jos, în noaptea lui amară

Și-n tristul cuib al crudei lui soții.

Un duh de-aici vesti-ne-va norocul,

Bătrînul orb, Tiresias prorocul.»

Așa le-am zis. Iar inima dintr-înșii

S-a rupt în două și plîngeau amar,

Zmulgîndu-și părul și s-opriră plînșii

Acolo-n loc, dar totul fu-n zadar,

Că n-am voit nimic să știu de dînșii.

Și-n vreme ce mergeau cu vaiet dar,

Spre mal, la nava iute-alergătoare,

Vărsînd părîu de lacrimi lucitoare,

La navă Circe-n mal și ea se duse

Și-n navă ne-a legat, adus de ea,

Un negru țap și-o oaie ce-o aduse.

Ci-n mersul ei spre mal zburînd plutea

Și n-am știut, căci nimeni n-o văzuse.

Dar cine dintre oameni ar putea

Să vadă, cînd în taină face-un bine,

Pe-un zeu etern, cum merge și cum vine?