Și-așa-nceput-a Odiseu cuvîntul:

„Puternice-Alcinou! Popor al meu,

Tu cel mai strălucit pe-ntreg pămîntul!

Plăcut e-ntr-adevăr s-asculți mereu

Pe asemeni cîntăreț ce-și cîntă cîntul

Cu glas ce pare-a fi al unui zeu!

Mai dulce-un lucru nu cred eu să fie,

Decît un neam întreg în veselie,

Cînd stînd pe bănci dau lirei ascultare,

Iar crainicii turnîndu-le-n păhar

Tot scot din olul cel cu pîntec mare,

Și-s pline mesele de-al hranei dar;

Acest un lucru cel mai dulce-mi pare!

Dar tu dorești s-auzi al meu amar,

Să scurm eu însumi ce-n adînc mă scurmă.

Dar ce să-ți spui întîi, și ce pe urmă?

Căci zeii-au vrut cu multe să mă certe.

Voi spune deci de-ntîi cum mă numesc,

Să știți și voi, căci dac-o să mă ierte

Seninii zei și-o fi să mai trăiesc,

S-aveți amic pe-Ulise-al lui Laerte,

Oricît de-ndepărtat de voi trăiesc.

Eu multe-ncurcături făcui prin lume

Și pînă-n cer se știe de-al meu nume.

Din țara cea cu-apusuri uimitoare,

Din Itaca sînt eu. Și-un munte sfînt,

Nerit, e-n ea, cu culmi răsunătoare.

Din josul ei deci multe-ostroave sînt

Și toate-un pîlc, spre-amiazăzi și soare.

Zachint și Same cel cu sterp pămînt

Și mîndrul Dulichiu; deoparte însă,

Mai mică, ea-i spre-apus, nu-n mijloc strînsă

Dar crește buni flăcăi, deși-i săracă,

Și nici un loc pe lume n-am aflat

Ca țara mea așa de mult să-mi placă!

O, cît vru Circe-n mîndrul ei palat,

Cît vru Calipso zîna să mă facă

Să stau la ele, să le fiu bărbat!

Dar niciodată n-au putut, vezi bine,

S-abată sufletul semeț din mine.

Căci nu-i nimic mai dulce pe sub soare

Decît părinții dulci și țara ta!

Chiar și avînd averi nemuritoare

Și-n larg palat întraurit de-ai sta,

Cind ești străin, străinul loc te doare!

Deci dar-acum să-ncep a-ți arăta

Ce tristă-ntoarcere-mi torsese Joe,

De cînd plecai cu-ai mei din arsa Troie.

De-abia plecai din Ilion și vîntul

M-a-mpins pe la ciconi. Aici, cu-ai mei,

Ucisei pe bărbați, prădînd pămîntul,

Și-am dat la soți și aur și femei,

La toți la fel, nevrînd s-aud cuvîntul

Că-mi fac mai mare parte decît ei.

Deci îi rugai să ne grăbim cu fuga,

Dar ei, nebunii, nu-mi primiră ruga,

Ci, bînd mereu, de-ospețe s-apucară.

Tăind și boi și multe vite mici.

Dar repede ciconii-atunci chemară,

Acei ce mai puțini trăiau pe-aici,

Pe alți de-ai lor mai din adînc din țară,

Cari foarte mulți erau, și mai voinici,

Și bine se luptau pe cai buieștri,

Dar și pe jos văzui că sînt măieștri.

Veniră deci pe-amurgul dimineții,

Și mulți cîte-n păduri copacii-au foi,

Și-așa-n sfîrșit atunci văzurăm, bieții,

Că Zevs ne-mpresura cu mari nevoi

Și-amar ne toarse-aici ursita vieții.

Deci stînd pe lîngă nave-n loc, și noi

Și ei, ne-nvălmășeam în mare luptă,

Zvîrlind cu lănci în furia nentreruptă.

Cît timp suia deci sfînta dimineață

Spre cer de-amiazi, i-am tot răspins pe toți,

Deși puțini, și ei, cei mulți, o ceată.

Dar cînd era pe cînd juncanii-i scoți

Din jug, pe cîmp, noi inima-ndrăzneață

Pierzîndu-ne-o, ne-au frînt! Și dintre soți

Pierdui tot cîte șase de-orice navă.

Deci cei scăpați de-ursita-ne grozavă.

Fugeam pe larg, bocind în suf.et foarte

Pe-ucișii soți, dar și voioși în gînd

C-am fost scăpați noi ceștialalți de moarte

Dar navele s-opreau apoi nevrînd

Să meargă, pînă cînd pe-acei de soarte

Bătuți și-uciși acolea de curînd

Eu nu-i chemai, pe fiecare-anume

Strigat pe rînd, de trei ori și pe nume

Dar Zevs din cer stîrni atunci deodată

Cumplit un vînt de nord, care-a adus

Și ploi și vifor, și pieri-necată

Și marea-n nori, și cerul sfînt de sus,

Și-a curs apoi o noapte-nfricoșată.

Deci navele pe-o dung-acum s-au pus,

Iar vîntu-n furie-a spintecat vîntrele,

Că-n trei și-n patru-a rupt, mușcînd în ele

Pe acestea deci, spre-a nu le da pierzării,

Le-am tras pe nave-ntr-un potop de ploi,

Iar navele le-am scos pe prundul mării

Deci două nopți și două zile-apoi

Am stat mîncați de-amarul întristării

Și-al multui chin al trudelor din noi.

Pe-un cer senin apoi cînd Eos, zeea,

Îi dete curs să-nceapă ziua treia,

Catarg am pus și pînze-apoi și toate,

Iar noi ședeam, căci navelor domol

Și-un vînt le da, și cîrma, curs să-noate.

Și-așa aș fi sosit cu-ntregul stol

De soți nevătămat și-acasă, poate!

Pe cînd făceam Maleei îns-ocol,

Al apei curs și-a vîntului putere

Mă-mpinse-n larg în jos pe sub Citere.

Deci nouă nopți m-a dus șuierătorul

Și răul vînt, și-ajunserăm în zori

A zecea zi la lotofagi, poporul

De oameni ce trăiesc c-un fruct de flori.

Aici am tras la mal, cătînd izvorul

Cu ape dulci, și nezăbăvitori

Gătirăm prînz. Deci după somnul mesei,

Doi inși iscoditori din gloat-alesei

Și-un crainic le-am mai dat, iar ei plecară

Să-ntrebe ispitind cine-s acei

Ce-aici trăiesc și țin această țară.

Mergînd au dat de lotofagi. Dar ei,

Acești ce-au hrană lot, nu-ntîmpinară

Cu nici un gînd dușman pe soții mei,

Ci lot le-au dat, să-l guste-ntrebătorii.

Dar care cum gusta din fructul florii,

Nici nu venea-napoi cu veste-acasă,

Nici gînd n-avea de-ntors, ci, dus de tot.

Ca omul cărui de nimic nu-i pasă

Sta, vrînd să stea mereu să roadă lot.

Pe-aceștia deci, nevrînd de-aici să iasă,

Silit am fost cu răul să mi-i scot,

Pe sus ducîndu-i, și-mi plîngeau, nebunii,

Ci-n bănci pe navă i-am legat cu funii.

Iar celorlalți, cari nu gustară lotul,

Le-am dat porunci ca repede-alergînd

Să prindă vîsla și să-nceapă-notul,

Ca nu cumva și ei din lot gustînd,

Să-și uite dulcea țar-a lor cu totul.

Iar ei veniră toți și-apoi intrînd

La locul lor pe bănci, vîslau băieții,

Bătînd adîncu-n numărul lopeții.

Și-așa pluteam cu inima amară.

Și-ajunsem la ciclopi. Acești mișei

Și-obraznici uriași au proprie-o țară,

Și totu-n ea de-a gata de la zei,

Căci nici nu seamănă și nici nu ară,

Ci toate cresc de sineși pentru ei,

Și-n cîmp bucate făr-a pune plugul,

Și nesfîrșit în struguri au belșugul.

Iar Zevs din cer cu ploaie roditoare

Le crește vii și grîu și orz și-alac,

Dar n-au nici adunări sfătuitoare,

Nici legi și drepturi pentru ei nu-și fac.

Ci-n peșteri largi pe culmi răsunătoare

Trăind răzleți, tot insu-i după plac

Stăpîn pe-ai săi pe ciți îi are-n casă,

Iar de-alții-n jur ce fac. nimic nu-i pasă.

În fața țării lor se-ntinde-n mare

Un mic ostrov, dar mari sînt codrii săi.

Nu-i nici lipit, dar nici departe tare.

Și multe ciute-n umedele văi,

Căci nu străbat plugari pustia zare

Și nici nu le-nspăimîntă cu căpăi

Gonaci de-acei ce-au trude mari să-nfrunte

Bătînd păduri și grele culmi de munte.

Nici om nu scurm-ogoarele cu plugul,

Nici turme-aici nu mînă vrun păstor,

Nici boi nu sînt ca să cunoască jugul,

Ci numa-n munți al ciutelor popor.

Nici nu cunosc ciclopii meșteșugul

Să facă nave, și nici n-au ai lor

Cu mîni dibace-ndămînateci meșteri,

Și-așar-nfundați acești ciclopi prin peșteri,

Nu trec să vadă limbi și țări străine

Și-orașele-mprejur, cum de-obicei

Trec oamenii mergînd prin țări vecine

Și-n tind așa cunoașterea-ntre ei.

Le-ar fi și-ostrovul locuit mai bine,

Căci bun e-n toate și cu tot ce vrei,

Și-au mari pășuni cu umbră și izvoare

Și mai ales au vii nepieritoare

Și șes de-arat destul, și cît e anul

Sînt ploi la timp, și-ar crește orice fel

De rod, și-ar fi nespus de rodnic lanul.

Scurmîndu-l chiar și numai puțintel.

Și este și-un liman și-i bun limanul,

Căci nu-i nevoie nici de ancoră-n el

Și nici de-odgoane, ci rămîne vasul

Cît timp ai vrea să faci de lung popasul.

Și-aci-n liman, frumos ieșind izvorul

Din peșteră se scurge-n jos curat.

Și-un șir de plopi umbrește rîușorul.

Deci noi sosind, aici am fost intrat,

Și-un zeu ne-a fost din cer conducătorul

Ce-n loc ne-aduse atîta de-apărat;

Căci deasă ceață fu, iar alba lună

Sta-n negri nori, ca-n vreme de furtună,

Și nimeni nu putu să vadă locul,

Nici valuri n-am simțit cari lungi venind

Din larg de mare-și fac spre maluri jocul.

Și-așa-n nebănuit liman sosind,

Am dat corabia-n mal, ne-aprinsem focul,

Iar după ce-am strîns pînzele, ieșind

Pe-al mării prund, durmirăm după cină,

Dorind s-avem și-a zilei dragi lumină.

Cînd Zorile-au sosit cu flori în plete,

Pe mal noi ne-nvîrteam privind mirați.

Iar nimfele-a lui Zevs frumoase fete

Treziră ciute-n munții-ntunecați,

Și-un prînz pentru tovarăși Zevs ne dete.

Deci lănci și arcuri sprintenii fărtați

Luînd din nave și-mpărțindu-mi soții

În trei, vînam prin văi acum cu toții,

Iar Zevs ne-a-nveselit cu prăzi plăcute!

Deci douăzeci de nave-avînd, de vas

Am dat prin sorți tot cîte nouă ciute,

Iar mie singur zece mi-au rămas.

Deci ziua-ntreagă frații pe-ntrecute

Mîncam fripturi și-n multe oale-am tras

Plăcutul vin. (Și-aveam din mila Pronii,

Că-n țara lor cînd am prădat ciconii

Luasem vin in chiupuri cu duiumul.)

Și-așa-n ostrovul foarte lîngă noi

Priveam pe coastă-n sus cum urcă fumul,

Și guri noi auzeam, și glas de oi

Și capre ce-și cătau spre-ocoale drumul.

Iar cînd veni și sfînta noapte-apoi,

Durmeam întinși pe-al mării mal cu toții.

Ci-n zori făcui un sfat obștesc cu soții

Și-am zis așa: «Voi stînd vă veți petrece

Cu vin și cu fripturi, fărtați ai mei,

Iar eu cu nava mea și-ai mei voi trece

Dincolo la ciclopi, să văd la ei

Ce oameni sînt? Știu și ei să se plece

Cu inima puternicilor zei,

Primesc străini și știu vro omenie?

Ori sînt nedrepți și silnici în trufie

Am zis, și-am dat porunci, și-ndată-mare

Am tras odgoanele din mal, și-ntrînd

Ședeau pe bănci la locu-i fiecare,

Pe-al mării șes cu vîslele bătînd

Deci cînd am fost ajuns la malul care

Aproape-a fost, suirăm, și-n curînd

Am dat pe mal de-o peșteră boltită,

De dafini mari frumos în jur umbrită.

Ocoale-aveau și oi nenumărate

Și capre-aici, iar gardu-n loc de pari,

Bucăți de stînci c-un capăt îngropate,

Și brazi cu vîrfu-n nori și vechi stejari

Ascuns aici, trăia-n singurătate

Un om dintre ciclopii-aceștia mari,

Un dosnic om ce păstorea sălbatec,

Umblînd răzleț de-ai săi și singuratec.

În neagra-i peșter-a cumplitei stîne

Clocea mișele fapte-acest scîrbos,

Căci și era-ntr-a firii lui păgîne

Mărime-a trupului și nalt și gros

Și nu ca unul ce mănîncă pîne,

Ci-așa cum pare piscul păduros

Al lanțului de munți cu creste nalte,

Mai nalt, privind de sus la celelalte.

Alesei deci fărtați să mă-nsoțească,

Pe doisprăzece inși voinici la pas,

Iar alții-au stat la navă s-o păzească.

Și-așa plecai. Și-aveam cu noi un vas

Cu negru vin ce-avea dumnezeiască

Dulceață la băut, și mi-a rămas

Din cel de Maron dat, a lui Apolo

Un preot în Ismar, căci eu pe-acolo

Cruțai pe-acesta cînd prădai Ismarul,

Pe el, ou pe nevastă și-un fecior,

De șapte ori mi-a rîndurat cîntarul

Cu aur scump și-mi dete și-un ulcior

De-argint curat, și vinu-acesta, darul

De care nu știură-n casa lor

Nici slugile, nici nime-n lumea asta,

Ci singur el, găzdoaia și nevasta.

Deci unsprăzece chiupuri el îmi dete,

Un vin curat pe care el turna

Măsuri de apă, ca să nu-l îmbete,

De douăzeci de ori; și-astfel era

Că, bînd, doreai să-ți fie-apururi sete,

De bun la gust și sfînt miros ce da!

Umplui din el deci cît putu cuprinde

Burduful larg, și-n sac luai merinde,

Că-n suflet eu vedeam destul de bine

Că am să mă-ntîlnesc c-un uriaș

Cumplit și mult mai tare decît mine,

Ce nu cunoaște-n sufletu-i trufaș

Nici legi și nici nimic ce se cuvine.

Sosirăm deci la largul său locaș,

Dar nu era-năuntru, căci plecase

Din zori pe deal să-și pască turme grase.

Deci dam pe lîngă peșteră tîrcoale,

Privind mirați la toate-n jurul ei,

Și brînza prin găleți și cașul moale,

Și-n țarcuri multe-nchișii iezi și miei,

Miori aici, vătui într-alte-ocoale,

Și strînși deoparte cei mai mititei.

Și putini și găleți ce-avea oierul,

Și-n toate-avîndu-și laptele și zerul!

Deci soții mă-ndemnau cu multă rugă

Să nu mai stăm, ci-n grabă din ponor

Scoțînd brînzeturi s-o luăm la fugă.

Ba iezi apoi, din țarcurile lor

Și tineri miei de cei lăsați să sugă,

În cîrduri să-i pornim și cu de zor,

Plutind cu ei pe marea cea sărată.

Și-ah, bine ne-ar fi fost s-ascult o dată

Dar n-ascultai, căci foarte-aveam și dorul

Să-l văd, și m-așteptam folos să trag.

Dar cînd era să vie-ngrozitorul,

N-avea să fie soților mei drag!

Deci caș luînd și brînză din ponorul

Ciclopului, mîncam, și-acolo-n prag

Și foc făcurăm, și-așteptam. Și-n urmă

Veni și el, mînîndu-și marea turmă.

O sarcin-aducea de crengi uscate,

S-aprindă focul, și de sus apoi

Cumplita sarcin-o trînti din spate,

Și-un mare vuiet se făcu, iar noi

Fugeam spre fundul peșterii-nnoptate.

Aduse-n urmă capre, deci, și oi,

Pe cele mulgătoare,-n văgăună,

Lăsînd pe-afară sterpele-mpreună.

Apoi mergînd, cu mînile-amîndouă

O piatră-n ușe-a pus, cum n-ar putea

S-o miște, cred, nici douăzeci și două

De care mari, cu boi trăgînd la ea.

Așa de mare-a fost, și nu căci nouă

In multă spaimă poate ne părea.

Șezînd apoi, a muls lăptoasa turmă

De capre iuți și oi, și-a pus în urmă

Sugaci sub orice mamă copilașul.

Din mulsul lapte-o parte-apoi l-a prins

Și strînse-n coșuri de mlădițe cașul;

Iar altă parte și-o păstră-ntr-adins

Să-l bea chiar azi de cină uriașul.

Un mare foc în urmă și-a aprins,

Cînd tot ce-avu de lucru isprăvise;

Atunci el ne văzu și stînd, ne zise:

«Dar voi? Ce vreți aici? Și ce-ntîmplare

V-aduce-ncoa? Vro țintă-n drum aveți,

Ori ca și hoții rătăciți pe mare,

Vînînd norocul lor, cînd îndrăzneți

Își pun și capul în primejdie mare,

Spre-a face rău străinilor drumeți?»

A zis și ne-ngrozi și-a lui făptură

Și glasul ce-i ieșea tunînd din gură.

Dar eu văzînd amarnica nevoie,

Așa i-am dat răspuns: «Sîntem ahei

Și-acasă ne-ntorceam din arsa Troie.

Ci-mpinși de vînt în largul mării cei

Cu valuri mari, căci poate-așa vru Joe,

Pe-alt drum am apucat cu soții mei.

Stăpîn ni-e Agamemnon cel cu nume

Ce pînă-n cer ajunge-acum prin lume,

Căci tare-oraș bătu și mari popoare!

Cădem acu-n genunchi, că doar nerai da

Vrun dar de oaspe-ori a’.tfel de-ajutoare!

Preabunule, cerșim în casa ta,

Cinstește zeii deci, și dă-i onoare

Lui Zevs, căci are-n apărarea sa

Pe oaspeți și străini cari milă cată.»

I-am zis, dar el cumplit răspunse-ndată:

«Băiete, ești nebun, cum bag de seamă,

Ori vii dintr-alte lumi, că văd că vrei

Să cred în zei și-n știu-eu cum vi-i cheamă.

Dar nouă nu ne pasă nici de zei

Și nici de Zevs al vostru nu ni-e teamă,

Căci noi sîntem mai vrednici decît ei!

De frica lor să nu crezi tu, străine,

Că am să-ți cruț ori soții, ori pe tine.

Dar spune-ntîi: de cînd ești dus de-acasă?

Și unde ți-ai lăsat tu vasul cel

Frumos clădit, cum orișicine-l lasă?

Departe e de-aici? Și ce-ai în el?»

Așa-ntreba de nava mea rămasă,

Dar nu-i era lui scris să-nșele-astfel

Pe-un om care știam nenumărate.

Deci vorbe-am zis cu vicleșug cătate:

«Stăpînul cel ce zguduie pămîntul,

Poseidon, mi-o sfărmă pe cînd eram

La malul vostru, căci pornindu-și vîntul,

Mi-o duse către stînci, și n-o mai am!

Acolo și-au găsit ai mei mormîntul,

Și-abia scăparăm noi» — dar încă stam

Vorbind, cînd el un braț lăsînd să cadă

Spre stolul nostru, prinse din grămadă

Pe doi de-ai mei, acest crescut în munte,

Bătîndu-i de pămînt ca pe căței,

Încît și creieri suri și mațe crunte

Stropeau pămîntul negru de subt ei.

Apoi, rupîndu-i în bucăți mărunte,

Mînca,-nfundînd în el, pe soții mei,

Ca leu-n munți grăbit în bot să-nhațe

Și oase tari și cărnuri moi și mațe.

Iar noi plîngeam cu mînile-nălțate,

Căci nu știam ce va mai fi cu noi,

Și reci sudori ne-alunecau pe spate.

Dar el, umplîndu-și pîntecul apoi

Cu cărnuri omenești, și pe-ndopate

Bînd lapte mult, se-ntinse printre oi

Și-așa durmea, cumplit, precum se-ntinse.

Mînie-acum în suflet mi s-aprinse,

Și-mi dete-n gînd să spintec pe spurcatul

Ciclop, cu spada; să i-o-nfig, cătînd

În care loc îi stă lipit ficatul

De inimă. Dar fui oprit de-un gînd.

Căci robi rămași, aci-n întunecatul

Ponor am fi pierit, nemaiputînd

Să dăm deoparte bolovanul porții,

Deci înșiși ne-am fi fost făptașii morții.

Și-am stat o noapte-așa cu plîns și rugă;

Și greu sosi și ziua pentru noi.

El mare-un foc își ațîță pe fugă

Și iar mulgînd lăptoasele lui oi,

Sub mame-a pus la ugere să sugă

Și miei și iezi, și isprăvind apoi

Și alte trebi, a prins în grabă iarăși,

Făcînd dintr-înșii prînz, pe doi tovarăși.

Sătul deci dete turmei drum afară,

Cînd marele pietroi din ușa lui

Ușor l-a ridicat, punîndu-l iară,

Cum tolbei cu săgeți capac îi pui.

Cu mare zgomot el se duse dară.

Iar eu, rămas, prin mintea mea zbătui

Un gînd și-alt gînd și plănuiam viclene,

Că doar m-ar scoate din necaz Atene.

Găsii deci asta, ca să trecem hopul.

Era-n ocol o cață de măslin,

Pe care, verde, și-o ținea ciclopul

S-o poarte-apoi uscată pe deplin.

Privind la ea, mi se părea cît plopul,

Sau cît al navei cei cu pîntec plin

De mărfuri grele nalt îi e catargul,

Cînd douăzeci de vîsle-a ei bat largul.

Dintr-asta deci tăindu-mi o bucată

Cam cît un braț de lungă, le-o dădui

S-o facă soții netedă; și-ndată,

Cioplindu-i vîrf, țepușă mi-o făcui.

Apoi, sub spuza de sub foc băgată,

Călind-o-ncet, cătai un loc s-o pui

Sub mult gunoi, c-aveai unde-o ascunde,

Că sta-n ponor gunoi grămezi oriunde.

Iar lor le poruncii prin sorți să scoată

Pe-acei ce-aveau cu mine-n rînd să stea

Să-nfigem paru-n ochi, și vremea toată

Aproape stîndu-mi, ajutor să-mi dea.

Ieșiră patru, cei mai buni din gloată

Și cei ce-au fost pe-ntreagă voia mea,

Că-n inimă doream chiar ei să fie.

Deci stînd, îl așteptam acum să vie.

Spre seară el sosind, mînă de-a rîndul

Și capre-n peșteră, și țapi și oi,

Ocolul nalt de-afară gol lăsîndu-l;

Căci ori ne bănuia, cum cred, pe noi,

Ori poate-un zeu din cer îi dete gîndul!

Deci puse-n ușă groaznicul pietroi,

Și, stînd plecat, mulgea-n străcurătoare

Și capre-acum și oi behăitoare,

Punînd sub mame iedul său și mielul.

Deci după ce le-a muls, a apucat

Pe doi fărtați de-ai mei și tot în felul

Cum ieri făcu, i-a rupt și i-a mîncat.

Eu, nescâpîndu-mi din vedere țelul,

În cup-atunci vin negru i-am turnat

Și stînd în fața lui, vorbeam de-aproape:

«Ia soarbe tu de-aici din vin, cicloape,

Că-i bun, și-o-nghițitură cade bine

S-o torni așa pe cărnuri omenești,

Și vezi ce vin mai aduceam cu mine!

Credeam că tu ca oaspe mă primești

Și-anume-l aduceam, și pentru tine,

Dar tu te superi și nu vezi cum ești?

Ce om ar mai veni de-aci-nainte

La casa ta, că nu te porți cuminte!»

Am zis, iar el bău, turnînd în gură

Deodată vinul, și-arătînd spre foi,

Ceru din nou din dulcea băutură.

«Mai toarnă vesel! Și să-mi spui apoi

Ce nume porți? Să-ți dau, cum îți dădură

Și alții,-un dar, să-ți amintești de noi!

Că și la noi e vin și crește bine,

Dar ăsta e nectar, al tău, străine!»

A zis, și i-am turnat în cupa naltă,

De trei ori i-am turnat, și a sorbit

Prostește-așa trei cupe dup-olaltă.

Iar cînd văzui că-n minți i s-a suit

Și ochiu-n cap de-atîta vin îi saltă,

Cu vorbe dulci ungîndu-l i-am vorbit:

«Să-ți spui cum mă numesc? Să viu aproape.

Dar nu uita nici tu apoi, cicloape,

Să-mi dai, precum ai spus, făgăduitul

De tine dar! Eu Nimeni sînt! Și-a mea

Iubită maică-mi zice și iubitul

Părinte-astfel, și toți, și tu de-ai vrea!”

Am zis, și drept răspuns mi-a zis cumplitul:

«Pe cel din urmă deci îl voi ținea

Pe Nimeni să-l mănînc, și nu-nainte,

Și-acesta-i darul cel de-adus aminte.»

A zis și s-a trîntit, zăcînd pe spate,

Și-atotdomolitorul somn l-a prins.

Dar din gîtlej vărsa nemestecate

Bucăți de carne și de vin nestins.

Iar eu atunci cu mînile-ncleștate

Băgai sub spuza focului aprins

Țepușa deci să se-nfierbînte bine,

Și soții-i îndemnam să stea cu mine.

Cînd parul fu să prind-aproape pară,

Chiar verde-așa cum fu, și cînd lucea

Grozav de-nfierbîntat, l-am scos afară,

Iar soții-n jur, și-un demon ne făcea

Nespus de iuți. Înfipsem așadară

Țepușa-n ochi, iar soții de sub ea

Cu mînile-o-nvîrteau; deasupra însă

Eu stînd, o apăsam ținînd-o strînsă,

Precum un om ce stă și sflederește

O grindă de corabie, iar de jos

Țin sflederul, pe care-îl cîrmuiește,

Alți inși din două părți și trag vîrtos

Cureaua lui, și-astfel el se-nvîrtește,

Așa călitul par, și greu și gros,

In ochi i-l învîrteam, și răvărsate

Curgeau de sînge unde-nfierbîntate

Și-ntreagă-i arse-a ochiului lumină,

Iar abur cald sprîncenele-i pîrli

Și genele, și-orbita roșie plină

De foc și sînge-ntru adînc trosni,

Arzînd tot ochiul pînă-n rădăcină.

Precum deci un fierar care-ar căli

O teslă mare-ori un topor, și trece

Din foc de-a dreptul fieru-n apă rece,

Făcînd să sfîrîie grozav de tare

Căci asta pune-n fier puteri deplin,

Tot astfel sfîriia cu zgomot mare

Și ochiu-n jurul pîrghiei de măslin.

Deci el a scos un plin de-nfiorare

Și-atît de groaznic vai, și-atît de plin

De vuiete-a urlat atunci ponorul,

Că-n fugă spaima ne-a luat cu zorul.

Iar el, zmulgînd țepușa-nfierbîntată,

Și toată sînge roș, din ochiul stins,

Departe-o azvîrli-n ponor deodată,

Și scos din minte de dureri, a prins

Să urle-apoi, chemînd cu-nfricoșată

Chemare-a sa, pe cîți pe-acel întins

Ostrov trăiau, ciclopi, prin peșteri mute,

Pe nalte culmi de munți, de vînt bătute.

Iar ei au auzit și s-adunară

Venind din multe părți, și-au întrebat

Stînd roată-n jurul peșterii pe-afară:

«Ce-ți este, Polifem, de-ai tulburat

A nopții pace-ncît ne deșteptară

Atîtea urlete ce-ai scos, din pat?

Ori oameni muritori îți prad-averea,

Te-omoară-n chip viclean ori cu puterea?»

Urlînd, le-a dat din peșteră răspunsul:

«Ah, Nimeni nu m-omoară, frați ai mei,

Cu sila! Iată, Nimene, pe-ascunsul!»

Acest răspuns deci auzindu-l ei:

«Păi, sîngur dacă ești în nepătrunsul

Ponor, atunci de ce mai zbieri? Ce vrei?

Să-ți suferi boala ce de Zevs ți-e dată

Și roagă-l pe Poseidon, că ți-e tată!»

S-au dus apoi. Iar inima din mine

Rîdea, căci eu c-un nume mincinos

Pe toți i-am înșelat așa de bine.

Dar el, gemînd cu scîncet ticălos,

Și-n lături stînca dînd, el stete jos.

Cu-ntinse brațe pipăia, nebunul,

Că doar ne-ar prinde poate viu pe vreunul,

Avea niște berbeci frumoși, spurcatul,

Cu lîna pînă pe pămînt, și grei

Și foarte grași, și-așa făcui deci sfatul,

Să-i leg deolaltă tot pe cîte trei

Cu loaze tari (acestea erau patul

Ciclopului) și-așa să fac cu ei:

Sub cel din mijloc omul să s-apuce,

Iar doi s-acopere ce-al treilea duce.

Deci trei duceau pe-un om; dar pentru mine

Pe cel mai bun din toți mi l-am ales,

Și-așa m-am prins de spetele lui pline

Și-ntrai subt el și-n părul lui cel des

M-am prins cu mînile-ncleștate bine.

Astfel eu așteptam acum să ies

Și stam subt el cu inimă-ndrăzneață,

Dorind s-ajung și sfînta dimineață.

Cînd zorile-au venit, deci începură

La ușă să se-ndesuie zbierînd,

Să iasă turma, și făceau și gură

Nemulse mamele-n ocoale stînd.

Ciclopul însă, chinuit de-arsură,

Sta-n uș-acum și pipăia pe rînd

Pe care cum ieșea, pe spate, prostul,

Și nici nu bănuia că-i altfel rostul,

Că rînd pe rînd cîte-un tovarăș trece,

Legat sub pieptul marilor berbeci!

Și-n urma tuturor și-al meu berbece,

Greoi de Lîna-i și de mine, deci;

Simțeam cum pe spinare și-l petrece

Cu mînile și-i zise așa: «Tu treci,

Berbece drag al meu, azi cel din urmă,

Și tu-mi erai oricînd întîiu-n turmă!

Tu-n fruntea tuturor pășteai pe cale

Și flori și ierbi; și cătră văi ce curg

Cu drag murmur, tu-ntîi fugeai la vale,

Și-ntîi veneai spre peșteră-n amurg.

Și-acum la coadă tu! Ți-e poate jale,

Că roși șiroaie calde mi se scurg

Din ochiul scos? Că mă-mbătară hoții,

Acest mișel de Nimene cu soții!

Dar n-o să-mi scape el, că n-are unde!

Tu minte-acum, ca mine, de-ai avea,

Și dac-ai fi cu glas să-mi poți răspunde

Pe unde stă ascuns de frica mea,

Să-l scot din colțu-n care mi s-ascunde,

Bătîndu-l de păreți i-aș împrăștia

Toți creierii pe jos, să-mi scot amarul

De cîte rele mi-a făcut tîlharul!»

Așa vorbindu-i, l-a lăsat să iasă.

Iar cînd apoi de-ajuns mă-ndepărtai

De-ocolul lui și de spurcata-i casă,

Ieșind de sub berbece, dezlegai

Pe soții mei, și iuți, cu turma grasă

Pornind-o-n jos, noi o goneam pe plai.

La mal se bucurau rămașii foarte

De noi aceștia ce-am scăpat de moarte,

Dar foarte mult jăleau cu fața plînsă

Pe cei uciși în groaznicul ponor.

Eu semne le făceam cu ochii însă

Și-ndemn le dam să lase plînsul lor.

Și-n navă să-mi adune turma strînsă,

Ca-n grabă să plecăm, că-i mare zor.

Deci stînd la rînd pe lavița vîslării,

Băteau cu vîsla sterpul cîmp al mării.

Cînd fui departe cît s-aude gura,

Strigînd către ciclop, așa-l mustrai:

«Rău lucru fu să-ți verși prostește ura

Pe oameni slabi, ce-n peșteră-i mîncai!

Acum, cic oape, ți-ai umplut măsura

Cumplirii tale, că-ndrăzniși să dai

Pieririi oaspeți chiar la tine-n casă!

Deci Zevs și zeii-acum bătut te lasă!»

Așa strigai, dar el cu mult mai tare

Urla-n mînie și rupînd apoi

Un colț de munte-l azvîrli pe mare.

Acesta-n fața navei lîngă noi

Căzînd, făcu-n cumplita-i scufundare

Să umplă marea și să dea napoi

Corabia noastră cu rentoarse valuri,

Încît ne-apropia să dăm de maluri.

Atunci, văzînd în ce primejdie-o mînă,

Luînd o lungă suliță ce-avui,

De mal proptind-o cu-ndrăzneață mînă,

Împinsei nava pînă ce-o văzui

Din nou scăpată și pe larg stăpînă.

Deci semn cu capul cătră soți făcui

Să scape-al nostru vas de răutate,

Iar ei vîslau cu brațele-ncordate.

Dar cînd am fost departe-ajuns în mare,

De două ori pe-atît ca-ntîiul rînd,

Eu iarăși vrui să strig, dar foarte tare

Fărtații mă rugau, și mult și blînd:

«De ce mai vreai s-ațîți dihania care

De-abia acum c-o stîncă aruncînd

Ne dete nava pînă lîngă maluri,

Încît credeam că toți pierim în valuri!

De-aude deci vrun sunet orb rămasul

Ciclop acum, va prinde vrun pietroi,

Zvîriind spre partea unde-aude glasul,

Și, ori va da iar vasul înapoi,

Ori capul ni-l va sparge-ori chiar și vasul,

Căci foarte tare-aruncă după noi!»

Așa mi-au zis, dar nu mă-nduplecară,

Că-n inimă purtam mînie-amară.

Și-așa strigai din nou: «De-o fi să fie

Cîndva să mi te-ntrebe-un om, să-i spui

De unde-ți vine-amara ta orbie,

Tu spune-așa, că Odiseu, al cui

Părinte e Laert, te-orbi-n mînie,

Și-n Itaca-n ostrov e casa lui.»

Așa i-am zis. Iar el, cu gemet mare,

Lui sieși își vorbea și cu mustrare:

«M-ajunge, vai, ce scris în zodii-mi fuse

Și-mi spuse-acel Telem a lui Efrim,

Prorocul cel ce prorocii știuse

Și multe noi îl întrebam să știm,

Și-aici îmbătrînind la toți ne spuse

Ciclopilor, ce soart-o să trăim!

De ochi mi-a spus — și iată-s drepte toate —

Că fiul lui Laerte mi-l va scoate,

Dar eu de-a pururi m-așteptam să vie

În țară la ciclopi un om voinic

Și foarte tare mi-l credeam să fie!

Dar iată că m-orbi un de-nimic

Și-un slab, ca vai de el, și-ntr-o beție!

Dar haide, Odiseu, să-ți fiu amic,

Să-ți dau un dar! Și lui Poseidon sfîntul

Să-i cer ca-n drum tot bun să-ți fie vîntul!

Al lui sînt eu și-i mîndru că mi-e tată,

Și-mi poate da și leac, numai de-o vrea,

Dar nimeni altul nu, și niciodată!»

A zis, și i-am răspuns: «O, de-aș putea

Să-ți sting acum suflarea ta spurcată

Și-n iad să te trimit cu mîna mea,

Așa cum știu că n-o să-ți afle leacul

Poseidon tatăl tău cît o fi veacul!»

Iar el, nălțîndu-și palmele-ncheiete

Spre cer, cu ochiul cel ce fu-ntre foști,

Ruga pe zeul cel cu-albastre plete:

«De sînt eu fiul tău și mă cunoști,

Stăpîne-al mării, tu furtuni trimete

Și fă pe-acest spulberător de oști,

Pe fiul lui Laert, să nu mai vie

În Itaca și acasă-n vecinicie!

Iar dacă-i este scris să vadă iarăși

Și casa lui și malul dulcii țări,

Tîrziu de tot și rău ajungă-n țară-și,

Cerșind o navă, după ce pe mări

Va pierde-ntîi pe toți ai săi tovarăși,

Și-acasă el găseasc-amare stări!»

Așa el se ruga cu vorbe multe

Și gata fu Poseidon să-l asculte.

Iar el, rupînd în marea lui durere

O și mai mare stîncă, o-nvîrti

Și puse-n mîni întreaga sa putere,

Iar stînca-n zbor aproape ne lovi

La cîrmă nava, iar de-a ei cădere

Umplută marea-n lături năvăli

Și duse nava cu rentoarse valuri,

Încît aproape ne-o izbi de maluri.

Iar cînd am fost ajuns unde-ale mele

Corăbii le lăsai, la mal în rînd,

Și bieții soți plîngeau pe lîngă ele

Și foarte ne-așteptau, cu multe-n gînd

De soarta noastră bănuite rele,

La mal noi trasem nava și-n curînd

Ieșind pe prundul mării cei slăvite,

Am scos cîte-am răpit din stînă vite.

Și dreaptă parte-am dat la fiecare,

Căci nu voiam s-aud vrun tînguit

Că-mpart făcîndu-mi partea mea mai mare.

Dar soții mei mi-au dat, deosebit

De partea mea, berbecele pe care

Lui Zevs acolo-n mal i l-am jertfit,

Arzînd și coapse și grăsimea strînsă.

Lui nu-i păsa de jertfa noastră însă,

Ci-n mintea lui gîndea cum să-mi omoare

Pe soți, pierzînd și navele ce-aveam!

Deci pînă ce-a fost zi pe cer și soare,

Noi stînd mîncam fripturi aici și beam,

Iar cînd apoi veni-ntunecătoare

Și-adîncă noaptea cea care-o doream,

Pe mal noi ne culcarăm după cină

Și stam să vie-a zilei dragi lumină.

Iar cînd veni și fiica dimineții,

Porunci am dat să intre soții mei

În nave iar. Și-au dezlegat băieții

Odgoanele, și-ntrînd băteau mereu

Cărunta mare-n numărul lopeții.

Și-așa pluteam pe mare-acum cu ei,

Mîhniți de-a soților cumplită soarte,

Dar și voioși c-am fost scăpați de moarte!