Sosiți la nava noastră și la mare,

Am tras corabia-n apă deci și-apoi

Am pus catarg și pînză de zburare.

Suirăm în sfîrșit și-acele oi

Și foarte-amar plîngînd de-ngrijorare,

Mîhniți intram în navă-ne și noi.

Iar Circe, zîna cea cu mîndre plete,

Un vînt însoțitor pe drum ne dete,

Tovarăș bun, căci după ce el prinse

Să umfle pînza, nici nu mai vislam,

Ci spornic nava numai el ne-o-mpinse,

Și-i da cirmaciul dreptul mers, și stam.

Deci ziua-ntreagă fu cu pînze-ntinse,

Cît timp pe-al mării umed cîmp eram;

Cînd zarea prinse-al serii sur zăbranic,

Corabia-ntra pe-adîncul rîu oceanic.

Acolo-și au ținutul lor cimerii,

Pe care-apururi negurile reci

Îi țin în noaptea vecinic-a tăcerii,

Căci soarele cel sfînt nu-l văd în veci

Ieșind pe cer în zori, și-n faptul serii

Plecînd în lumea cea făr’de poteci.

O noapte nesfîrșită ca mormîntul

Se-ntinde trist acoperind pămîntul.

La țărm ne-am tras deci nava călătoare,

Scoțînd din ea și turma ce-am adus,

Iar noi, pe lîngă apa curgătoare

A marelui Ocean, pe mal ne-am dus

La locul spus de zîna vrăjitoare.

Acolo dară p-Evriloc l-am pus

Cu Perimed de-al jertfei curs să vadă;

Iar eu trăgîndu-mi ascuțita spadă,

Săpai curînd în maluri o-ncăpere

De-un cot în lung și-n lat, și tuturor

Acelor morți, ce-s numai o părere,

O jertfă-n ea făcui, cum morții-o vor,

Dintîi din lapte-amestecat cu miere,

Vin dulce-apoi turnai asupra lor,

Și-n urmă apă, iar pe jertfa plină,

Strat gros am presărat apoi făină.

Și mult rugai pe dușii morți, că dacă

Voi fi sosit acasă, voi tăia

Ca jertfă pentru toți o stearpă vacă,

Pe cea mai bună din cireada mea,

Și multe lucruri cîte pot să placă

Și cer cei morți, pe toate le-or avea,

Iar lui Tiresias, singur lui, pe urmă,

Un negru țap, pe cel mai bun din turmă.

Și foarte mult, cu multă rugăciune,

Rugai poporul morților; și oi

Tăiam dasupra gropii, spre-a le pune

Pe focul sfînt, și sîngele-n șiroi

Curgea, și-așa-ncepură să s-adune

Potop de morți de subt Ereb spre noi:

Flăcăi voinici, și mult pățiți cărunții;

Fecioare triste, moarte-n ziua nunții,

Și tinere neveste-ndurerate,

Bărbați uciși în groaznicul război,

Cu răni adînci de lănci însîngerate,

Din multe părți se-ngrămădeau spre noi,

Venind mereu mulțimi nenumărate,

Și-un vuiet pînă-n cer a fost apoi

De-atîtea voci ce-adîncul iad le scoase,

Și-o spaimă albă-mi tremura prin oase.

Deci soților le tot puneam aminte

Să ardă-ntr-una oile ce-avui

Tăiate-n mal, grămezi, de mai nainte,

Și mult pe Aides și soția lui

S-o roage-acum cu multe vorbe sfinte.

Iar eu, trăgîndu-mi spada mea, șezui,

Și nu lăsam pe morți s-atingă locul,

Că-ntîi de toate-aveam să-ntreb prorocul.

Întîi de toți veni deci întristatul

Cel mort al nostru, Elpenor, fărtat

Neplîns de noi și nengropat sub latul

Pămînt, cu drumuri largi, căci i-am lăsat,

Grăbiți de-alt zor mai mare, prin palatul

Cel larg al Circei, trupul nengropat.

Deci lacrimi mi-au venit în ochi, și gîndul

Îmi dete-n minți, astfel să-ntreb, văzîndu-l:

«Aci-n adîncul nopților pierdute,

Mai repede, pe jos, cum ai trecut,

Decît noi soții-n nava-ne cea iute?»

«Oh, fiu a lui Laerte! M-a pierdut

— Răspunse el cu vorbele gemute—

Un zeu dușman și multul vin băut!

Căci eu fiind culcat pe cas-afară,

Nu-mi dete-n gînd să merg să dau pe scară.

Ci detei drept spre sunetul de gură,

Și-așa, căzînd cu capu-n jos de sus,

Îmi rupsei gîtul cu o rea frîntură

Și-n negrul Hades sufletu-mi s-a dus!

Acum însă-n genunchi căzînd, te jură

Și rugă-ți face soțul tău răpus,

Pe toți cei dragi ai tăi de care-ți pasă:

Pe dulcea Penelope-a ta de-acasă,

Pe tatăl tău ce te crescuse-odată

Pe cînd erai copil, pe scumpul fiu

Rămas de mic copil fără de tată,

Pe ei te rog acum! Căci bine știu

Că ai să ieși din lumea-ntunecată

A morților, tu, cel ce-ntrat-ai viu!

Opri-vei nava-n marginea Eeii,

Acolo unde-s mort, deci facă zeii

Să nu mă lași neplîns cum se cuvine

Și nengropat, ca nu cumva să ia

Mînie-asupră-ti zeii pentru mine!

Deci arde-mi trupu-n armătura mea

Și nalt mormînt pe malul mării pline

De valuri fă-mi, ca toți cei ce-or vedea

Mormîntul meu, făcînd pe-acolo cale,

S-aud-al meu sfîrșit cel plin de jale.

Și vîsla ce-o purtam, cînd fui în viață,

Cu soții dragi, pe groapă să mi-o pui.»

Răspunsei eu la trista lui povață:

«Sărmane soț, așa va fi cum spui!»

Așa ne tînguiam, stînd față-n față,

El plin de-amarul meu, eu plin de-al lui,

Eu stînd dincoa, cu spada peste sînge.

Dincolo el și nencetînd de-a plînge.

Cînd, iat-o, trista umbr-a Anticleii,

Sărmana mama mea, pe care, vai,

Pe cînd plecam la Ilion aheii,

În casa ei, și vie mi-o lăsai!

Văzînd-o deci, am prins să plîng, că zeii

I-au tors așa; dar oricît mă-ntristai,

Să bea din sînge tot nu-i detei locul,

Că-ntîi de toți avea să bea prorocul.

Cu sceptru-n mîni sosi și el în urmă,

Și stînd, știu de-ndată cine sînt.

«Sărmanule-Odiseu, ce-amar te scurmă,

De lași lumina soarelui cel sfînt

Și vii să vezi a morții tristă turmă

Și noaptea cea de veci ce e-n mormînt?

Fă-mi loc să beau din sînge, și-ascuțita

Aramă s-o retragi, să-ți spui Ursita.»

Așa mi-a zis, și sabia retrasă

Mi-am pus-o-n teacă, și făcui deci loc.

Bău din sînge-atunci, și-apoi rămasă

In față-mi umbra marelui proroc:

«Tu-ți ceri — mi-a zis — întoarcerea-ți acasă,

Vestite-Ulis, și-al drumului noroc.

Ci grea-ți gătește-o soart-un zeu cărării,

Căci nu cred eu c-ar vrea stăpînul mării

Să scapi de-amarul cît îl vrea să-ți vie,

Din furia că-i orbiși pe dragu-i fiu.

Dar și așa, cu toat-a lui mînie

Și-al mării groaznic drum, deși tîrziu,

Voi totuși ați sosi, de-ar vrea să fie

Cuminți și soții tăi și tu. Căci știu

Că dînd, scăpat de marea cea grozavă,

Spre-ostrovul zis Trinacri-a ta navă,

Pe unde pasc cirezile iubite

A Soarelui din cer, că-s bunul său,

Deci dacă vei lăsa aceste vite

In pacea lor, văzînd de drumul tău,

Deși cu multe trude nesfîrșite,

Voi totuși veți sosi. Dar dac-un rău

Veți face-acestor boi, atunci grozavă

Prezic pierire pentru soți și navă!

Dar chiar scăpînd, tu foarte cu zăbavă,

Tîrziu te vei rentoarce, și-o să păți

Cumplit amar, și pe-o străină navă,

Pierzînd dintîi pe toți ai tăi fărtați.

Și-o stare-n casă vei găsi grozavă:

Mișei ce-ți prad-averile-ngîmfați,

Și-și bat de tine joc, căci peste-aceea,

Ei daruri dîndu-i, îți pețesc femeia.

Tu, negreșit, vei bate pețitorii.

Iar cînd vei fi ucis pe-acești mișei,

(Căci mult te-or ajuta nemuritorii

Pe față și pe-ascuns), atunci să iei

O vîslă-n mîni, cum au toți vîslitorii,

Și mergi cu ea pînă vei da de-acei

Ce nici din auzit nu știu de mare,

Și nici în pîne nu știu pune sare,

Nici n-au văzut in viața lor vîntrele,

Nici navele, ce sînt ai mării cai,

Nici vîslele, ce-s aripi pentru ele.

Deci spuneți-voi și semnul, ca să-l ai

Aminte-atunci, și-ascultă vorbei mele!

Cînd deci vei fi-ntîlnit de-un om pe plai

Și va-ntreba de-i vînturișcă lemnul

Ce-l porți în mîni — acesta fi-ți-va semnul

De-acolo deci nu merge mai nainte,

Ci-nfige vîsla ta-n pămînt, și-ți cer

Să dai jertfiri Stăpînului Părinte

Un țap și-un taur și-un puternic vier.

Te-ntoarce-acas-apoi și jertfe sfinte

Di zeilor cei mari din largul cer,

O sută, deci, de boi, ca dreaptă plată,

Nu unui singur, sau la toți deodată,

Ci fiecărui dintre ei, cu rîndul.

Iar moartea-ți va veni din mare-astfel

De dulce-apoi, că-nvins vei fi de blîndul

Sfîrșit al vieții stinse-ncetinel,

Pe-al tău popor ferice-n jur avîndu-l,

Vestite rege, și iubit de el.

Iar cîte-am spus, vor fi, că-ți fură scrise.»

Iar eu i-am zis așa: «Acum, firește,

Pe-acestea cei din ceruri mi le-au tors!

Dar iată, văd, tăcută cum privește

Sărmana mamă sîngele cel stors,

Și nu e numai că ea nu-mi vorbește,

Dar nici spre-a mă privi ea nu s-a-ntors.

Deci ce să fac ca să-și cunoască fiul,

Spre-a sta cea moartă de-a vorbi cu viul?»

Răspunse el: «Deci limpede-ți voi spune

Și-acest cuvînt, și-n minte fie-ți scris.

Pe-oricare-l vei lăsa, o rege bune,

Să bea din sînge, va vorbi deschis;

Ci-n iad se va rentoarce cui vei pune

Vro piedecă de-a bea.» Așa mi-a zis,

Spunînd ce zeii-au tors spre-a-mi fi norocul,

Și-n iad adînc pieri apoi prorocul.

Deci eu steteam pe loc, ținînd arama

Deoparte-acum, și stetei pînă cînd

Veni să bea din negrul sînge mama;

Atunci mă cunoscu și-a zis plîngînd:

«Copile drag al meu, acum iau sama

Că ești aici! Dar cum veniși și cînd,

Și pe-unde-n noapte ți-ai găsit tu vadul,

Căci greu e celor vii să vadă iadul,

Căci stau la mijloc ape curgătoare

Și rîuri mari, și nu e de pătruns

Oceanul larg cu umblet de picioare,

Ci numa-n nave iuți. Dar dă-mi răspuns

Și spune-mi drept: din Troia vii tu oare

Cu soții tăi și nu ești înc-ajuns

În Itaca-n ostrovul numai stîncă?

Și nici nu ți-ai văzut nevasta încă?»

Răspunsei eu: «Vai, mamă dragă,-n locul

Acest Cumplit sînt de nevoie-adus,

Să-ntreb pe-acel Tiresias, prorocul!

N-am pus picioru-n țara mea și nu-s

Măcar pe-aproape ei, ci tot în focul

Amarei rătăciri, de cînd sînt dus

Cu regele-Agamemnon și eroii

Plecați să ne luptăm sub zidul Troii,

Dar haide-acum și-mi spune ce cumplită

Pierire-a stins a dulcei tale vieți

Lumină, mamă? Poate-o rea ursită

Și-o lungă boal-a tristei bătrîneți,

Ori Artemis, fecioara cea slăvită,

Ce-aruncă-n lume mîndrele-i săgeți,

Șezînd în casa ta te-ucise, biata?

Și-mi spune-adevărat, ce face tata

Și fiul meu? Și multa bogăție

A casei mele-o au și-acum tot ei?

Ori alții-au încăput, străini, s-o ție,

Căci zic că eu sînt mort? Și spune-mi ce

Și ce-are-n gînd pețita mea soție?

A dus-o poate vrunul dintre-ahei

În casa lui? Ori stă păstrînd, în casă

Cu fiul meu, averea mea rămasă?»

Răspunse mama-n multa ei durere:

«Ba stă și-acum, ea stă-n palatul tău

Soția ta și rabd-așa-n tăcere

Și-i zi și noapte-n plîns, și-i merge rău!

Și-a ta-i și-acum rămasa ta avere

Și-o ține Telemac, acum flăcău,

În pace stăpînind-o cum îi place

Și jertfe sfinte dă și-ospețe face,

Precum oricui să dea i se cuvine

Gînd are-a fi și rege oarecînd

Și tot poporu-n multă cinste-l ține.

Iar tată-său la țară singur stînd,

Acum el prin oraș de loc nu vine

Și-n foarte rele haine-l vezi umblînd,

Și n-are-un așternut subt el mai moale,

Nici cergi, nici velinți, nici pe dînsul țoale.

Deci iarna-n casa cea de fum umplută

El doarme jos, cu slugii, lîngă foc;

Cînd vine-apoi și toamna cea plăcută,

Găsește-n vie-oriunde cîte-un loc

Să zacă-ntins pe frunza cea căzută.

Și plînge-oftînd, sărman făr’de noroc,

Dorind cu dor întoarcerea-ți acasă,

Și triste bătrînețe-acu-l apasă.

Și-așa pierii și eu, urmînd ursita,

Căci nu m-a doborît cu arcul său,

În casa mea țintind, neprihănita

Fecioară Artemis, nici alt vrun rău

Din cîte boale vin cu urgisita

Durere-amară, nu! Ci dorul tău

Și grija ta, tu suflete-al blîndeții,

Mă-mpinseră să-mi pui sfîrșit vieții!»

A zis, iar eu, al inimii durute,

Să strîng la piept pe biata mama vrui.

De trei ori deci cu brațe desfăcute

Voiam pe după gît să i le pui,

De trei ori îns-asemeni umbrei mute

Sau ca și-un vis din brațe-mi o pierdui!

Și-am zis, avînd durerea mea sporită:

«De ce nu vreai, vai, mama mea iubită,

Să lași să te cuprind, și-o mîngîiere

S-aflăm măcar așa, dacă ni-e scris

S-avem atît de tristă revedere!

Și-n brațe strînși așa, măcar ca-n vis,

Prin plîns ne-am stinge-a inimii durere!

Ori, poate, doamna morții mi-a trimis

În locul mamei mele-adevărate

Vro umbră de-a-nșelării cei ce minte,

Ca și mai mult să-mi plîngă ochii, bieții,

Și și mai mult să sufăr jalea mea?»

Așa i-am zis cuvinte-ale tristeții.

«Vai, fiul meu cel drag — răspunse ea —

Și cel mai neferice om al vieții!

Dar nicidecum nu crede c-ar putea

Persèfona să fie-o-nșelătoare,

Ci asta-i soarta orișicui cînd moare!

Căci n-are oase-acum, nici carne n-are

Al nostru trup, căci pe-astea le-a răpus

Pe rug puterea focului cel mare,

Cînd dulcea viaț-a oaselor s-a dus,

Iar sufletul ca visul stins dispare.

Deci vezi să ieși mai iute-n lume sus

Și bine [-n] minte toate ți le pune

Și și nevestei tale-apoi le spune.»

Așa schimbam deci vorbe-ndurerate;

Cînd, iată, s-au pornit femei spre noi,

De doamna morții din adînc mînate,

Neveste, zic, și fete de eroi,

Veneau mereu, veneau nenumărate

Să bea din sîngele cel curs șiroi.

Dar eu, dorind să știu pe cît mai multe,

Gîndeam în gînd ce-aș face să m-asculte

Și rînd pe rînd să-mi spuie cine este.

Gîndind, mă hotărîi să nu le las

Să bea deodată toate-ori făr’de veste.

Și stînd atunci cu fierul spăzii tras

Din teac,-opream poporul de neveste.

Deci numai cîte uneia dînd pas,

Băură multe, neamul lor spunîndu-l,

Tar eu pe toate le-ntrebam de-a rîndul.

Văzui de-ntîi pe cea din vrednic tată

Născută, cum aud, din Salmoneu,

Tiro, soție după lege dată

Băiatului lui Eol, lui Creteu.

Dar ea iubea de mult, încă de fată,

Pe cel mai mîndru rîu, pe Enipeu,

Din cîte-n iume-aduc spre mare valuri,

Deci foarte-adese sta la el pe maluri.

Dar iată că-ntr-o zi, luînd făptura

Acestui rîu, Poseidon a venit,

Culcîndu-se cu fata-n prund la gura

Acestui rîu, și-un mare val pornit

Din mare-atunci, cu față ca purpura,

Frumos încovăindu-se a-ngrădit

În jurul lor un foarte nalt părete,

Ferind pe zeu și trupul mîndrei fete.

Deci brîul de fecioară i-l descinse

Și-un dulce somn pe dulcii ochi i-a pus.

Iar cînd apoi dorința lui și-o stinse,

Îi strînse mîna-n mîni și-atari i-a spus:

«Fii veselă de cel ce te cuprinse

La pieptul său, căci zeii cei de sus

N-au sterpe-ale lor vreri! Deci nu te teme,

Vestiți copii vei naște-n data vreme.

Tu crește-i mari, cu vază și cu nume,

Și du-te acas-acum. Dar nimănui

Să nu-i vorbești nimic, nimic pe lume!

Poseidon sînt, dar nu cumva s-o spui!»

Așa i-a zis și-apoi pieri subt spume,

În valvîrtejul alb al mării lui.

Ea, grea fiind, născu la vreme gemeni,

Eroi la fel și și la chip asemeni,

Puternici servi ai Tatălui cel mare

Din cer: Pelèa-n mîndrul Ialcòs

Cel plin de turme-a stat un rege tare;

Și-n Pilos stete,-n locul nisipos,

Neleu ca domn. C-un zeu pe-aceștia-i are,

Ci-Amldaon, voinicul cel frumos,

Și Feres și Es6n, ce-i mai avuse,

Pe-aceștia cu Creteu Tirò-i născuse.

Văzui apoi pe-Antlopa, ea care,

O fiic-a lui Asop, printre femei

Iubită fu și ea de Zevs cel mare,

Și-avu pe-Amflon și pe Zetu, cei

Ce-au fost zidit, făcînd cetate tare

Din Teba cea cu șapte porți; căci ei,

Deși erau voinici, dar nu putură

Să stea-ntr-un loc lipsit de-ntăritură.

Văzui pe-a lui Amfitrion soție,

Pe-Alcmena cea care-a născut un zeu,

Căci Zevs a vrut în brațe-i să o ție,

Și-avu pe cel cu inima de leu,

Pe Hercule nenvinsu-n bărbăție.

Văzui și pe Megara-n jurul meu,

Pe fiica lui Creòn, nevastă dată

Acestui fiu cu inimă bărbată.

Venind văzui apoi pe Epicasta,

Pe mama lui Edip, cui i s-a scris

Că-n neștiință-i se făcu nevasta

Acestui fiu al său, care-a ucis

Pe tatăl său dinții. Dar fapta asta

Zvonindu-se-n curînd, i-au și trimis

Cumplite chinuri zeii mari îndată,

Pe cînd domnea-n cetatea blăstămată

A Tebei, peste cadmieni, prin vrere

Cu rea credinț-a zeilor de sus;

Iar ea apoi, nebună de durere,

Un laț de grinda caselor și-a pus

Și-așa-n locașul făr’de mîngăiere

A regelui din negru iad s-a dus,

Lăsîndu-i lui cumplit amar pe lume,

Cît las-oricînd blăstămul unei mume.

Văzui pe Clore, cea ce-n timpul vieții

Frumoasă fost-a foarte, și-o iubea

Neleu, ce-o vru din cauza frumuseții

Și mii de daruri i-a adus. Și-avea

Pe-Amfion tată, unul din băieții

Lui Iàsion, acel ce stăpînea

În Orhomenul mineian, dar plină

De haruri, Clore-n Pilos fu regină,

Și preavestiți copii deci îi născuse,

Pe Nestor, Cromiu și pe dragul lui

Periclemen, și pe Però ce fuse

Minune-a frumuseții, și destui

Viteji pețit-o-au, dar nici nu vruse

S-o dea Neleu decît acelui cui

Din Filaca i-ar fi adus la urmă

A marelui Ificlu-ascunsă turmă.

Greu drum! Și-un singur om vru să-ndrăznească:

Melamp prorocul. Însă lanțuri tari

Și sfînta vrere cea dumnezeiască

Opritu-l-au, și foarte buni văcari.

Dar cînd fu scris și-un an să se-mplinească.

Atunci, după ce-i spuse toate cari

I-au fost de zei ursite mai pe urmă,

I-a dat Ificlu-n pace marea turmă.

Văzui apoi pe Leda, care dete

Bărbatului său Tindareu pe doi

Copii vestiți, pe Castor cel ce stete

Vestit îmblînzitor de cai; și-apoi

Pe cel viteaz cu pumnul între cete,

Polidice. Și pe-ambii-acești eroi

Îi ține-n veci și-i va ținea pămîntul

Tot vii, căci lor le dete Zevs Preasfîntul

Zeiasca cinste și așa să fie

Că-i viu și mort pe rînd oricare fiu,

Deci azi e Castor mort, ci-n viață vie

Polidice, iar mîne-i Castor viu

Și-acesta mort, și-așa tot mor și-nvie,

Iar zeii-n cer, ca zei pe-aceștia-i știu!

Veni și-Ifimedia ca să beie,

Nevasta lui Aleu, acea femeie

Ce și ea se mîndrea c-avu pe sfîntul

Poseidon soț, născîndu-i gemeni, cari

Avură scurtă viața lor și-avîntul:

Pe Otu-asemani zeilor cei mari,

Și marele-Efialt, pe cari pămîntul

Ce crește oameni, mai frumoși și tari

(Afară de-Orion) decît pe nalții

Aceștia doi, el nu crescuse pe-alții.

Căci ei de nouă ani cînd se făcură,

Aveau de nouă coți un brîu de-ncins

Și nouă brațe-avea a lor statură.

Ei deci spre zeii cei din ceru-ntins

Atunci cu-amenințările-ncepură,

Că au să-i bată-n chiar a lor cuprins,

Mutînd de pe pămînt pe-Olimp războiul

Cel plin de vai și vuiet de tot soiul.

Ei Osa peste-Olimp voiau s-o puie,

Și Peliul peste ea, și-așa nălțînd

Un munte peste munți, la cer să suie.

Și poate-ar fi făcut ce-aveau de gînd

De nu s-ar fi grăbit ca să-i răpuie

Cu fulgerul său Zevs, încă pe cînd

N-aveau cu păr de barbă-ncinsă fața

Și-abia mijea pe buza lor mustața.

Pe Fedra, Procris și frumoasa fată

Adrian-a lui Minos o văzui,

Pe care-o aducea Tezeu odată

Din larga Creta-n sfînt-Atene-a lui,

Dar nu-i fu-ngăduit să-l facă tată:

Căci Bac mărturisi, iar vorba lui

Făcut-a pe-Artemis să dea pierzării

Pe fată-n Dia, cea din largul mării.

Pe Climene, pe Mera, pe cumplita

Erifila, ce-arginți străini primi

Spre-a-și vinde propriul soț, nenorocita!

Dar n-aș putea pe toate-a le numi,

Căci s-ar sfîrși-n curînd și nesfîrșita

De noapte, rege, și eu n-aș sfîrși.

Să dorm am timp destul și-aici și-n navă,

Iar voi și zeii-or da să n-am zăbavă.”

A zis, și muți cu toții-n jur tăcură

Cuprinși de-uimire, prin palatul plin

De-o vrajă care-adormitor te fură.

Arete-atunci, cea albă ca un crin:

„Ei, cum vă pare-aleasa lui statură

Și-adîncul duh ce-arat-acest străin?

Și-apoi e oaspe-al meu! Și-i cinste mare!

Dar parte-aveți la ea și voi oricare!

Să nu ne prea grăbim deci a-l trimite!

Și nici la dat de daruri nu fiți grei,

Că-i om al vieții foarte mult lipsite!

Și-averi, din vrerea vecinicilor zei,

Prin case-aveți destule-ngrămădite!”

Așa le-a zis. Și-așa-ncepu-ntre ei

Atunci Ehioneu,

Mai vechi decît oricare-alt vechi al țării:

„Cuminte-a spus regina vorbe-n lege

Și bunu-i sfat din suflet ni l-a smult!

Dar toate-aceste-atîrn-acum de rege

Și-aș vrea și-al său cuvînt să i-l ascult.”

A zis deci Alcinou: „Dar se-nțelege!

Precum sînt viu și rege-acestui mult

Popor feac, așa va fi, vezi bine!

Dar de-altă parte, te rugăm, străine,

Că orișicît de-ntors acum îți pasă

Și ceri să pleci, să mai aștepți măcar

O zi, și-așa deci pînă mîne lasă,

Să pot s-adun ce vrem să-ți dăm ca dar.

Iar pentru-ntorsul tău de-aici acasă

Purta-vom grijă toți feacii, dar

Eu cel dintîi, căci eu sînt rege-n țară!”

Răspunse Odiseu și zise dară:

„Mărite Alcinou, nu numai mîne,

Ci dacă-mi ceri și-un an aș rămînea,

De-aș ști c-atît pe cît mai mult rămîne

Un om la voi, mai multe daruri ia.

Mi-ar fi și mai plăcut așa, stăpîne,

S-ajung cu-averi mai mari în țara mea!

Că-ți dau și cinste toți, și-ți faci și nume

Cînd văd că te rentorci bogat din lume!”

A zis, iar regele-a răspuns cuvîntul:

„Să nu crezi că te-am crede-a fi de-acei

De cari hrănește-atît de mulți pămîntul

Și-i afli rătăcind pe-oriunde vrei,

Cari foarte lesne-ți fură crezămîntul

Minciunii lor, încît ești ars de ei,

De unde nici n-aștepți că pot să mință!

Dar tu și-n vorbe-ai dulce iscusință,

Și-n gînduri ai cîntaru-nțelepciunii,

Și ca și-un cîntăreț ne-ai povestit

De-al tău necaz și multu-amărăciunii

Și tot ce bieții-ahei au pătimit!

Dar spune-acum, dac-ai văzut pe vrunii

Din soții tăi, prin Iadu-acel cumplit,

De-acei ce-n cîmpul Troiei se luptară

Și-i dete morții-ursita lor amară!

Căci nesfîrșit-această noapte este,

Și nici nu-i timpul de culcat. Aș sta

Și nici n-aș prinde de-acest lucru veste,

Chiar pînă-n sfînta zi și-aș asculta,

De-ai vrea să spui din trista ta poveste,

Căci mare lucru e povestea ta!”

A zis. Iar Odiseu: „Stăpîne mare

Și neam ce-n lume-asemeni pe-altul n-are,

Își are vremea sa și povestirea,

Și somnul vremea șa. Dar dacă ceri,

Eu nu mă-mpotrivesc să-ți spui pierirea

Cea mult mai rea și plină de dureri

A soților, tîrziu pieriți și-airea

Prin gîndul rău al silnicei muieri.

Căci nu-n războiul plin de plîns al Troii,

Ci-n casa lor, trădați, s-au stins eroii…

Deci, gloata de femei apoi se duse,

Că doamna morții le-mprăștie grăbit.

Veni mîhnitul suflet care fuse

Atridele-Agamemnon cel vestit,

Și toate-acelea suflete răpuse

Cu el deodată, cîte-au fost pierit

În casa lui, prin jalnicele sfaturi,

Veneau cu el, urmîndu-l pe de laturi.

Deci el sosind, bău din negrul sînge,

Și stînd, mă cunoscu. Și-atunci acel

Puternic rege a-nceput a plînge

Și mînile-ntindea spre mine-astfel,

Crezînd, sărmanul, că mă poate strînge.

Dar nu putu, căci nu erau cu el

Puterile și focul tinereții,

Din sprintenul său trup, ca-n timpul vieții.

Iar eu plîngeam cu lacrimi năvălite,

Nici vorbe-avînd în inimă și nici

Putere-n glas. Tîrziu apoi: «Slăvite

Păstor de țări și floare-ntre voinici!

Ce rea ursit-a morții cei cumplite

Ce-așterne oamenii te-aduse-aici?

Poseidon poate-n mijlocul plutirii,

Furtuni stîrnind pe larg te-a dat pieririi?

Ori răi vrășmași te-uciseră-ntr-o țară,

Pe cînd răpeai cirezile de boi,

Iar ei sărind cu arme-și apărară

Nevestele și-orașul lor de voi?»

Răspunse el, oftînd oftare-amară:

«Vestite rege,-ntîiu-ntre eroi!

O, nu Poseidon mi-a gătit mormîntul,

Stîrnind cumplit pe largul mării vîntul,

Și nici nu m-au ucis în țări străine

Bărbați vrășmași! Ci-n casă m-a răpus

Nevasta mea, lipsita de rușine,

Și-Egist al ei! Căci oaspe m-au adus,

Și-n vremea-n care ne-nchinam de bine.

Cumplitul gînd în faptă și l-au pus.

Și cum pe-un bou la iesle l-ai ucide,

Așa și ei pe mine-atunci, pe-Atride.

Și deci murii de-o moarte-așa de cruntă,

Și-atît de jalnică pierire-avui!

În jur flăcăi, și-n vîrstă mai căruntă

Bărbați voinici și pe-alții, mi-i văzui

Junghiați, precum cînd face poate nuntă

Ori praznic și ospăț în casă lui

Și taie porci, voinici și mari, că-i are,

Un om bogat și cu putere mare.

Tu multe-n taberi ai văzut cumplite

Ucideri de bărbați, și știi și crezi

Ce-aduc prin lupte negrele ursite;

Dar însuți tu te-ai fi-ngrozit să vezi

Cum noi printre ulcioarele-azvîrlite

Și sparte-atunci zăceam pe jos grămezi

Și-a valma tot, și răsturnată masa

Și-un fum de sînge cald umpluse casa.

Casandra lîngă mine,-a morții pradă,

Gemea, și-n gîtul ei nevasta mea

Sucea cuțitul, stînd pe ea grămadă.

Și-atunci, murind, cercai doar aș putea

Să nalț o mînă ca s-o pui pe spadă.

Dar ea s-a dus, și nici nu se gîndea

Să-nchidă ochii mei, că plec din lume,

Și gura mea s-o curețe de spume.

Nu-i cîne, vai! și nu-i pe lume fiară

S-o poți asemăna unei femei

În care-a-ntrat cumplitul gînd să-i piară

Ucis bărbatul chiar de mîna ei!

Și-așa-mi făcu și ea-n cumplita seară!

Ziceam că voi sosi dorit de-ai mei,

Că-mi voi vedea și casa și pe-Oreste;

Ci-i dete-n gînd becisnicei neveste

Să fie-o pildă-n veci nerușinării,

Căci vecinică rușine ea zvîrli

Și-asupra ei, și-asupra orișicării

Femei, de-acum în veci, chiar dac-ar fi

Cuminte vruna-n toate-ale purtării!»

Cuprins de-amărăciune-așa vorbi.

Iar eu i-am spus mîhnitele cuvinte:

«Ah, cît de-adevărat e, Doamne sfinte,

Că Zevs bătut-a și-urgisit-au zeii

Tot neamul lui Atreu dintru-nceput,

Din cauza minții josnice-a femeii!

O, cîți pentru Elena n-au avut

Pierire-amară-n Ilion aheii!

Acum și-a ta nevastă ți-a făcut,

Pe cînd lipseai, un laț, și nebunește

Te-a prins așa de trist să pieri cînește.»

Deci iarăși zise el: «Și tu de-aceea

Să nu te-ncrezi femeii-ori prea s-o crezi,

Vro taină dacă ai, să nu-i dai cheia,

Ci spune-o parte și-alta s-o păstrezi,

Și nu lăsa nicicînd din ochi femeia!

Dar tu, al țău sfîrșit tu n-o să-l vezi,

Ca mine-al meu sfîrșit cel plin de jale,

Venind din mînile nevestei tale,

Căci ei de cinste și de zei îi pasă

Și bune lucruri învîrtește-n gînd,

Și-așa e cum a fost și-acum rămasă.

Căci iată-ntr-adevăr o știu de cînd

Plecam la Troia și-o lăsam acasă

C-un mic copil, nevastă de curînd.

Acum va fi flăcău, voinic și mare,

Și-l iau cu ei bărbații-n adunare!

Ferice fiu, ferice lui! Căci tata

Întors la el, în brațe-l va avea.

Dar mie nu-mi lăsă nerușinata

De maică-sa nici timp să-l pot vedea,

Să-mi satur ochii și-ndelung purtata

Dorință-n suflet să mi-l văd, căci ea

Mi-a pus cuțitu-n piept mai înainte.

Deci una am să-ți spui, și-ți fie-aminte:

Să faci s-ajungi pe-ascuns și nu pe față

În Itaca și-n casa ta, de vrei

Să nu plătești cu dulcea ta viață!

Căci nu-i de pus încredere-n femei…

Dar haide-acum și spune-mi și mă-nvață

De cel nemaivăzut de ochii mei,

De fiul meu cel drag, pe unde este?

Căci nu cred eu să-mi fi murit Oreste!

Îl știi prin Orhomen? Ori se socoate

Mai mult vegheat prin Pilos, bietu-mi fiu?

Îl ține Menelau prin Sparta, poate?»

Așa deci mă-ntreba de-i mort ori viu.

«De ce mă-ntrebi, Atride,-acestea toate

— Răspunsei eu — căci n-am cum să le știu.

De-i viu ori mort, nimic eu nu pot spune

Și-i rău să spui cuvinte-n vînt nebune.»

Astfel plîngînd noi doi cu plîns fierbinte

Și lucii lacrimi, ne vorbeam astfel;

Cînd iat-acum Ahile-mi sta-nainte,

Avîndu-și pe Patroclu lîngă el,

Pe bunul Antiloc, cel mult cuminte,

Și-Aiant Telamonid, bărbatu-acel

Ce-n chip și-n trup, în toate-acele zile,

Era-ntre greci al doilea dup-Ahile.

Deci bînd, mă cunoscu și-atari îmi zise

Cel sprinten de picior, Ahil, plîngînd:

«Din neam zeiesc, Laertiade-Ulise,

Ți-a dat să-ncerci nenorocitul gînd

Și truda cea mai grea din cîte-s scrise!

Dar ce-ndrăzneli te mînă-n Iad, cătînd

Pe morții cei lipsiți de viața minții,

Ce-s goale-acum păreri ale ființii?»

«O fiu a lui Peleu, tu cel mai mare

Viteaz între danai, Ahile-al meu!

Venii pentru Tiresias, de ia care

Cerui un sfat, cum pot s-ajung și eu

Acasă-n țară-mi, biet pribeag pe mare,

Căci n-am ajuns în țară-mi, ci mereu

Mă face-un zeu să-i rabd pe mări bătaia

Și nici măcar pe-aproape nu-s de-Ahaia.

Dar tu, și-ntîi, și-apoi ai fost bărbatul

Cel mai ferice-al lumii dintre greci!

Cît timp trăiai, ai fost tu nepătatul,

Cinstit de noi, ca zeii cei de veci,

Și-acum în Hades, mort, ești împăratul

Atîtor lumi de morți! Nu plînge deci

De moarte,-Ahil!» Așa i-am zis, dar foarte

Mîhnit mi-a zis: «Vai, nu-mi vorbi de moarte

Și nu căta să-mi dai vro mîngîiere

Cu vorbe,-o, rege-Ulis! Căci iată, viu,

Mai bine-aș vrea la om fără de-avere

Argat cu plată-n curtea lui să fiu,

Decît aci-mpărat fără putere

Pe morții-acei ce-s umbră și pustiu.

Dar haide-acum, de scumpul fiu tu-mi spune,

Și-mi spune despre tata, viu e oare,

Și e-ntre Mirmidoni și-acum stăpîn?

Ori au prin Phtia vorbe-ocărîtoare

Și-și bat de dînsul joc, căci e bătrîn?

Vai, dac-aș fi rămas sub sfîntul soare,

Cum nu mi-a fost ursita să rămîn,

Să-i fiu de-un ajutor! Sau dac-odată,

Acum, și-așa-n făptura mea bărbată,

Cum fui cînd ucideam înspăimîntatul

Popor al Troii și-ajutam pe-ahei,

Să merg, măcar pe-o zi, pe la palatul

Sărmanului meu tată, vai de ei!

Ce groaz-aș mai băga cu nenfrînatul

Și tarele meu braț în toți acei

Ce-acum ar vrea — că-i văd slăbia —

Gonindu-l de pe tron, să ia domnia!»

Răspunsei eu atunci: «De nepătatul

Peleu, acum nimic n-aș ști să spui.

Dar pot de fiul tău să-ți spui curatul

Și sfîntul adevăr, cum îl văzui,

Căci eu fui cel ce ți-am adus băiatul

Pe-o navă-n Troia din pămîntul lui.

Deci dară noi, acolo-n cîmpul Troii,

Oricînd spuneau păreri în sfat eroii,

El cel dintîi din toți era-n cuvinte,

Și nu greșea, chiar și-ntr-un sfat mai greu,

Și nimeni nu-i putea lua-nainte,

Ci numai Nestor cel slăvit și eu.

Iar cînd în jurul Troii celei sfinte

Ieșeam să ne luptăm, era mereu

În rîndu-ntîi, și nu-nglotit cu turma

Acelor ce tîrzii umblînd, bat urma.

Ci tot căta pe cine-ar mai răpune,

Și mulți bărbați ucise-al tău copil

Acolo-n toiul luptelor nebune!

Dar n-aș putea să spui, viteze-Ahil,

Pe toți ucișii lui, dar îți voi spune

Pe fiul lui Telef, Euripi!,

Cînd mulți în jur grămezi cădeau ceteii,

Din trista cauz-a darului femeii.

Iar cînd dintre fruntașii-ahei o seamă

Steteam în calul de Epeu făcut,

Și mie toate mi se dară-n seamă,

Să-nchid și să deschid mințitul scut,

Văzui pe toți cu tăinuită teamă

Ștergîndu-și ochii umezi, și-am văzut

Că frica le juca prin mădulare

Și-n tremur îl simții pe fiecare,

Dar niciodată nu-l văzui pe dînsul,

Nici fața-ngălbenindu-i, nici pe ea

Să-și șteargă el pe-ascuns vreodată plînsul!

Ci foarte mă ruga și-mi tot cerea

Să-l las din cal și să ieșim dintr-însul;

Deci, cînd pe lance mîna și-o punea

Și cînd pe sabie-n nesfîrșite rînduri,

Și-n suflet învîrtea cumplite gînduri!

Iar după ce-am prădat și-acea grămadă

De-averi ce-avu-n cetatea sa Priam,

Atunci, avînd și partea sa de pradă

Și-un mare dar ce-ai noștri-ahei îi dam,

Sui-n corăbii, neatins de spadă

Și-n toate sănătos, și ne miram

De-al său noroc

Așa i-am spus deci cîte-au fost cerute

De vrerea lui, și-apoi încetinel

Se duse umbra lui Ahil cel iute

Cu pașii mari pe cîmpul de-asfodel,

Voios de fiu și veștile plăcute,

Că-i tot atît de bun pe cum fu el.

Iar morții-apoi mereu veneau pe cale,

Spuind tot insul păsurile sale.

Dar unul sîngur nu veni, că-și puse

Mînia-n minți, Aiant, că-ntre eroi

În mal la nave l-am învins, cînd puse

Slăvită Tetis armele-ntre noi,

Pe care-Ahil, copilul său, le-avuse;

Și-am vrut să știm a cărui dintre doi

Vor fi, iar fiii Troilor și fata

Lui Zevs priveau spre-a rupe judecata.

Vai, cum nu vru să fac-atunci Preasfîntul

Să nu-l înving în lupta ce-o purtai!

Căci, iată, pentru ele-acum pămîntul

Cuprinse-un rege-atît de mare, vai!

Pe-Aiant ce-avea și chipul și cuvîntul

Al doilea dup-Ahile-ntre danai!

Și-aduse-o ceart-atît de grea osîndă!

Și-am zis, ca să-l împac, cu vorbă blîndă

«Aiant Telamonide,-o, nepătate!

Mînia ta s-o uiți nici mort nu vrei

Din cauza unor arme blăstămate.

Spre-a grecilor pierire marii zei

Le-au pus atunci, căci ai pierit tu, frate,

Atare-un turn, cum fost-ai printre ei!

Căci tu ești plîns și-acum și-a pururi zile

De toți aheii-n veci, vai tu și-Ahile

Dar singur Zevs această vin-o poartă,

Căci mult urî pe greci, și nu pe-ascuns,

Și-ți dete-astfel și ție-această soartă!

Dar fie-ți, rege mare,-acum de-ajuns

Și fă-ți mînia-n piept să tacă moartă,

S-asculți cuvîntul meu și dă-mi răspuns!»

Răspuns el însă nici atunci nu-mi dete,

Ci-ntrînd adînc, se mistui-ntre cete.

Văzui apoi pe Minos nepătatul,

Născut din Zevs, cum judecă pe morți;

În mîni cu sceptru de-aur, în palatul

Cel larg și vecinic cu deschise porți.

Iar ei, șezînd ori stînd, spuneau păcatul

Și dreptul lor, supuși eternei sorți.

Văzui apoi pe-Orion, uriașul

Cumplit și-aici, cutreierînd locașul

Și-n urma sa mari fiare pe livada

Cea de-asfodel tîra nepotolit,

Pe cîte le-ucisese cu grămada

Prin munții păduroși, cînd a trăit;

Și groaznică de-aramă-n mîni, dovada

Puterii,-o ghioag-o vîntura cumplit.

Văzui zăcînd pe Titiu dup-aceea,

Pe cel născut din preaslăvita Geea,

De nouă pletre-avînd sub dînsul locul;

Și-a stînga lui și-a dreapta două găi

Ficatu-i sfîșiau, rupînd cu ciocul

Și-adînc îi scormoneau prin măruntăi,

Iar el de-a le goni n-avea mijlocul!

Căci el, prin Panopeul multor văi,

Nevasta-ți, Zevs, cu vorbe-a pîngărit-o

Pe-a ta Latona-n drumul ei spre Pito.

Văzui și pe Tantal, cu mare-arsură

De-aprinsă sete, că-ntr-un loc stetea,

Iar apa-i ajungea mai pînă-n gură,

Și-amar de sete-n apă suferea,

Dar nu putea să prind-o picătură,

Căci orișicînd s-ar fi plecat să bea

Din apă, ea pierea din ochi, secată,

Și prund uscat vedea sub el deodată!

Și rodnici pomi, cu crengile lor pline,

Deasupra lui și-a jalnicei fîntîni,

Cu mere dulci, cu rodii și smochine,

De cap i s-atingeau, și peri bătrîni,

Și-umbroși copaci ai verzilor măsline.

Dar oricînd se-ntindea să prindă-n mîni

Vrun fruct, le ridica deodată vîntul

In sus, spre norii cei ce-umbres pămîntul.

Sisif apoi, în munci chinuitoare,

Sub mînile-amîndouă c-un pietroi,

Și-așa deci sprijinindu-se-n picioare

Și-n mîni, el îl urca pe-un deal, și-apoi

Aproape-n vîrf, dincolo să-l scoboare,

O mînă tare-l împingea-napoi

Și-așa vedea din cuilme-acum, sărmanul,

Căzînd pe cîmp cu vuiet bolovanul,

Iar el era silit din nou să ducă

De jos pe culme-acel pietroi, și-astfel

Pe el sudoarea-n veci nu se usucă

Și-un nor de praf stă-n veci pe lîngă el!

Văzui și pe Heracle-apoi (nălucă

A zeului, nu însuși zeu-acel

Ce-n dulce-ospăț petrece-n lumi senine

Și-n brațe-acum, ca soț, pe Hebe-o ține,

Pe mîndra zînă, cea cu pulpi frumoase).

Și-n juru-i țipete de morți, părînd

Srtigări de paseri, cînd cu spaima-n oase,

În mii de părți se-mprăștie zburînd;

Iar el, asemeni nopții-ntunecoase,

Cu arcu-ntins și fier pe coard-avînd,

Purta-mprejur priviri îngrozitoare,

Cătînd parcă mereu ce duh s-omoare.

Pe pieptu-i larg avea o foarte lată

Curea de aur, și-atîrnînd de ea

Grozava-i sabie cea nenspăimîntată,

Și urși și porci sălbateci pe curea,

Și lei cu ochi de foc, și-o minunată

Lucrare-a unui meșter se vedea:

Ucideri de bărbați și arme rupte

Și sîngiuri, pe curea, și oști și lupte,

Cum n-ar putea scobi așa ca ele

Mai mari lucrări alt meșter priceput

Decît acel al groaznicei curele.

Văzîndu-mă deci stînd, m-a cunoscut

Și-așa-ncepu, cu multe lacrimi grele:

«Vai, rău fu ceasu-n care te-ai născut,

Viteazule-Odiseu, dacă te poartă

Și-aici pe tine-amarnica ta soartă!

Cum rea a fost și-a mea, cum știi tu bine.

Căci fiu îi fui și eu lui Zevs de sus,

Și-amarul meu amar fără de fine!

Că-i mare-amarul să te vezi supus

De-un om mai rău în toate decît tine

La cît de grele munci de el fui pus,

Și-odată el, viteazule Ulise,

Și-n lumea ast-a morții mă trimise

Să-i scot pe Cerber, căci mai mare muncă

El nu credea c-ar fi, din cîte au

Seninii zei, cînd trude pe-om aruncă.

Pe Cerber deci l-am scos, ca să i-l dau

In mîni, așa precum mi-a dat poruncă,

Iar Hermes și cu-Atene m-ajutau.»

A zis, pierind adînc în lumea morții,

Iar eu rămasei, stînd în fața porții

Că doar aș mai vedea dintre eroii

Trecutei vremi, căci vream să văd eroi;

Dar prea se-ngrămădeau într-una roii

De mii de mii de morți, venind spre noi,

Cu vuiet mult, ca ropotele ploii,

Și-o albă groază m-a cuprins apoi,

Să nu-mi trimită cruda Persefone

Cumplitul cap al groaznicei Gorgone.

Deci repede lăsînd ăst loc de jale,

Am mers la navă-n mal, iar aîor mei

Le-am dat porunci să ne gătim de cale,

Și-odgoanele le-au tras, intrînd și ei

În nava cărei curs îi da la vale

Pe rîul Ocean, în drumul ei,

Dintîi puterea apei și-a vîslării,

Și-un vînt apoi, frumos, din largul mării.