Și-acei ce de-a pururi au glume,

Azi tremură muți și-nghețați

În jalea cea fără de nume;

Pustii ei simt, și-aruncați

Departe la margini de lume.

Iar codru-ngropat e-n zăpadă;

Nu-i ușă, nu-i cale, nu-i loc.

În haine ca-n zi de paradă,

Țin pînea-nghețată la foc,

Stînd unul într-altul grămadă.

E freamăt în zare: e tunul,

Ori cîntec de clopot din sat?

Crăciunul e astăzi, Crăciunul.

Flăcăii țin capul plecat,

Și plînge-necat cîte unul...

Ard vesele flăcări pe vatră;

Și-ai casei, la masă, gătiți.

Vin oaspeți, și canele latră;

Le ies înainte grăbiți

Ai casei pe pragul de piatră.

Iar pînea pe masă, vecină,

Pe neted-întinsul ștergar,

Cu vinul din oala cea plină;

Și însuși bunicul, cel rar

La vorbe, azi rîde și-nchină.

Cu cîrpa la spate legată

Nevasta se-nvîrte, avînd

Spre toți cîte-o vorbă-mbunată

Și, locuri pe laviți făcînd,

E suflet și inima toată.

Din leagăn îi bîlbîie-odorul,

Se luptă din mîni și e-n zor

Să-și ducă la gură piciorul,

Afară e soare sub nor,

Dar haină de aur e norul.

Și-i hohot de rîset în stradă,

Și însuși bunicul acum

Se-ndoaie spre geamuri să vadă

Amestecul vesel din drum

Și lupta cu plumbi de zăpadă:

O ceată mai mare de fete

Au prins de flăcăi, mai puțini.

Și-aprinsă e lupta-ntre cete,

Și toți de zăpadă sunt plini

Și-n gura și-n sînuri și-n plete...

Și-aici, în pierduta cîmpie,

Sunt ninse cărările-acum,

Se zbuciumă vîntu-n mînie,

Iar corbii-n pribeagul lor drum

Dau roate prin zarea pustie...

(1900)