Acum tu poți s-o-ntrebi, că n-ar răspunde.

Punîndu-și pe genunchi uitatul fus,

Pe-un scaun vechi, în fața vetrei scunde

Privește-n foc, și Domnul știe pe-unde

E gîndul mamei dus.

E singură pe lume, și pierdută.

Bărbatul ei, sunt ani de cînd a dat

Pe Bistrița-n Vîrtej, mînînd o plută.

Rămase-așa de Dumnezeu bătută

Să toarcă biata-n sat.

Și-acum de-abia s-a-nchis mormîntul bine

Pe singuru-i copil ajuns flăcău,

Și-au și-nceput cu șoapte-ntre vecine —

N-au pe-altu-n sat ? Dar cine știe, cine ?

De ce-ar vorbi de rău ?!

Ea-i vede-n colț mormîntul sur, iar șirul

De plopi înalți se zbuciumă cîntînd,

Și-i plin de-un vuiet jalnic cimitirul —

Tresare-acum. Ea dă să-și toarcă firul,

Și-l uită în curînd.

Deodată-ntoarce capul fulgerată

Spre prag. Dar nu-i nimic. I s-a părut

Că sună clanța ca din mîni purtată.

Se-ntoarce spre fereastr-apoi, deodată,

Dar geamul e tăcut.

Se uită lung la geam. E noapte-afară»

Și lună-n cer ca ziua. Și-i tîrziu.

Se uită-n jur prin colțuri, spre cămară...

Și-apoi se-ntoarce-ncet spre ușă iară —

Tăcere și pustiu.

Se scutură, cu frig, pe scaun mama

Și-nchide ochii strîns, și stă pe loc.

A fost icoana-n colț, pocnise rama.

Ea-și șterge ochii umezi cu năframa

Și iar privește-n foc.

Dar iată pe mormînt lumini s-arată.

Cum stau țintiți spre om, de prin strîmtori

Doi ochi de lupi prin noapte-ntunecată,

Așa doi ochi de foc spre cruce cată

Și stau nemișcători.

Motan zbîrlit cu spete-ngîrbovite

Stă-n culme de mormînt, venit din iad :

Dar crucea nu-l înfruntă ! Și topite

Se sting încet luminile-ndrăcite

Și-n hăul nopții cad.

Pe scaun a-nghețat acum bătrîna,

Căci tot mai mult se zbate pe mormînt

Și saltă zbuciumată-n sus țărîna,

Părea că din adînc o zvîrl cu mîna —

Ferească Unul sfînt!

S-aud horcăituri de om ce moare

Străpuns de cel ce-i sta-n genunchi pe piept,

Răsare-un cap cu plete zburătoare,

Un piept, și-un'om, și iată-l în picioare

Stă-n zarea lunei drept.

Cum gîlgîie la vaduri apa-n gîrle,

Gîngave vorbe rari din gura-i ies,

îi joacă șerpi în sîn, în păr șopîrle,

Iar pieptu-i răsuflînd, bolnav s-azvîrle

Mai tare și mai des.

Tîrîndu-și giulgiul alb spre gard se duce.

Iar roșii-i ochi ca două flăcări ard.

întinde-un braț Spre par ca să-l apuce,

Punînd piciorul stîng pe-o cruce

El sare peste gard.

Nici pașii nu-i sunară pe morminte,

Nici umbră-n urma lui nu s-a văzut,

Ca surul nor de fum trecu-nainte —

Sub gard s-aud oftări, s-aud cuvinte

Și plînge-un glas gemut.

Se zbate-n chin drăcesc, el varsă pară.

își smulge giulgiul putred de pe trup,

Se pleacă-n patru brînci în chip de fiară,

S-azvîrle peste cap, și-n urmă iară,

Păziți-vă că-i lup !

Și bate-n fălci, să muște și s-omoare,

Iar spume verzi îi picură fierbinți

Din gura cu gingii sîngerătoare,

Pămînt împrăștie-n urmă-i, din picioare,

Și mîrîie-ntre dinți.

Cu labele pe giulgi, el îl sfâșie,

Și-n gură-l ia și-l scutură prin vînt.

Turbat el roade-n dinți cîte-o fîșie,

Frămîntă-n loc pămîntu-n vrășmășie

Și mușcă din pămînt.

Îl vezi ? Pe după gard în goană vine

Și iese-n drum; spre sat alearg-acum,

Iar coada ridicată-n sus o ține —

De ești pe drum, dă-n lături, tu creștine,

Să nu te afle-n drum!

Acum e la răscruci și stă și scurma

Și-adurmecă pămîntul într-un loc —

Suflarea bietei mame-acum se curmă,

Că n-află-ntoarsă lupul nici o urmă.

Și-aleargă val de foc.

El intră-n sat, ia drumul peste vale.

încep să urle-a moarte cîinii-n sat

Și fug spre uși de tinzi, ferind din cale;

în turn, în clopot limba url-a jale

Un dang înfiorat.

Creștinii cîți nu dorm cu spaimă cheamă

Pe Maica lui Christos și-aprind grăbit

Tămîie și-usturoi pe-un vas de-aramă.

Ea singură-n căscioară, biata mamă.

Stă chip înmărmurit.

Ea-l vede cum despică-n două satul ;

E creț la pâr și nalt cît un vițel,

învîrte ochi de flacără, turbatul,

Și-i iute-n mers și-i negru ca păcatul

Că-i duhul rău în el.

Ea nici nu-nchide ochii să nu-l vază,

Nu tremură de el, nu-și face cruci.

Căzu icoana-n colț. Putea să cadă !

Strigoiul e aici, el e-n ogradă,

Sărit peste uluci.

Acum la ușa tinzii, iar zăvorul

S-aruncă singur, zgomotînd din loc.

E-n tindă. E în prag. A pus piciorul

în cas-acum. A-ntrat ucigătorul.

Dar ea se uită-n foc.

Cu ochii fioroși privește-o clipă

La ea și-nvîrtejit s-azvîrle-apoi,

Cu dinții-i prinde-a poalelor aripă —

Ea sare-atunci nebună-n'sus și țipă:

— „Săriți că e strigoi“.

Atît a fost. Nici alt cuvînt, nici luptă ;

Căci nimeni din vecini n-o auzi.

Dar moartă o găsiră-n zori, și suptă,

Și-n jurul ei bucăți de haină rupta,

Creștinii-a doua zi.